Cântul urmator (al XI-lea) este preponderent moralistic. Este, în fapt, partea cea mai erudita si mai substantial filosofica din „Tiganiada“. Budai-Deleanu da, întâi, o viziune sceptica a lumii, pe urmele, s-ar parea, ale „Divanului“ cantemiresc. Deosebirea nu este numai de limba, dar si de perspectiva pentru ca în „Divanul înteleptului cu lumea“ punctul de vedere este acela al moralei crestine si, în parte, al filosofiei stoice, în „Tiganiada“ viziunea asupra moravurilor lumii si a instabilitatii morale a firii omenesti este aceea a unui intelectual care a citit mult si a vazut multe în lumea profana. Discursul lui începe cu o jeluire provocata de sentimentul neputintei de a îndrepta „omenirea ticaloasa“ („Doamne, la ce-mi dadusi minte buna/ S-inima de mila sâmtitoare,/ Deaca nu mi-ai dat cu ceste împreuna/ Si putere în mâni izbânditoare,/ Sa pedepsesc pe toti cei ce însala/ S-asupresc oamenii fara sfiala!…// Când vad omenirea ticaloasa,/ Cu totul oarba si întunecata,/ Dupa mii si mii de-ani abia scoasa/ Din pruncie, în vraji afundata,/ Plâng cu lacreme necontenite,/ Cum plângeai oarecând, Eraclite!“), urmat de un recensamânt al relelor pe care le face omul ticalosit: strica si ucide pe altul, îsi huleste propria fiinta („ceea ce nu face nicio jivina“!), se preda patimilor urâte, rataceste în lumea larga pentru a strânge „margele si pietri nestamate“ sau oase de elefant (sic); în fine, omul, fire nestatornica si vanitoasa, umbla dupa mariri si, apucându-l pofta de domnie, ajunge tiran si, pe unde merge, strica bunele rânduieli (arde orase, sate, robeste tari). Autorul se vaita, în aceste stihuri tagaduitoare, în stilul vechilor profeti: cere socoteala – cuviincios, smerit, e drept – dar cere socoteala lui Dumnezeu pentru faptul ca îngaduie pe „slavitii tâlhari“ sa stapâneasca si sa strice lumea. Tâlharii vestiti ai istoriei sunt, dupa socoteala teologului transilvan, Cinghishan, Tamerlan, crestinii spanioli care taie pe mexicani pentru a le lua bolovanii de aur, sau arabii ce umbla într-o mâna cu sabia si în alta cu „Alcoranul“ sfântecând pe cei ce nu cinstesc „luna îngiumatata“ sau „nu-si taie împrejur madulare“… Interogarea divinitatii anunta, cu toate diferentele de limbaj si de natura motivatiei, tematica psalmilor arghezieni: „Înveti dogme, care nice o minte/ Le cuprinde, obiceaiuri afara/ De fire si crezamânturi sfinte,/ Însa nice o stiinta adevara,/ Nice o precepere si sâmtire/ Potrivita cu omeneasca fire.// Tu înveti pe om ca el sa nu vaza/ Când vede, sa nu stie când stie;/ Iar cându-i de-a crede, sa nu creaza,/ Zacându-i ca mintea-i nebunie,/ Sâmtirea-i patima rusinata,/ Firea-i totdeuna necurata“.
În seria acestor tâlhari vestiti intra – cum se observa – si crestinii, care ard pe necredinciosi (referinta este, aici, la „incvizitia sfânta“), se numara si musulmanii care iau viata ghiaurilor, în fine, pe lista sunt trecuti si jidovii care urgisesc pe goi. Moralistul din „Tiganiada“ nu arata partinire când este vorba de neamuri si religii, dovedind, astfel, a fi obiectiv si diplomat. Îsi plânge înca o data soarta în stihuri bine strunite si deloc prefacute: „Vai de cel care vede si stie,/ Vai de care zice ca precepe,/ De trei ori vai de cei ce graiesc/ Ca mintea-i dar dumnezeiesc!“.
Dupa aceasta aspra moralizare a lumii în stilul unui sceptic cultivat, încheiata, se remarca usor, printr-un vaiet biblic, autorul epopeii revine la tema ideologica. Dupa Baroneu si Slobozan, ia cuvântul bunul Janalau care reprezinta în aceasta dezbatere politologica momentul sintezei. Întelept si deplin obiectiv, el este un om al adevarului. Morala lui este astfel bazata, se va vedea, pe toleranta si pe o cumpanire filosofica a lucrurilor: „Fiescui si, dupa cunostinta,/ Sa graim totdeuna adeverinta“ si „Cumpenind cu filosoficeasca/ Minte tot lucrul cum se cuvine/ Ne vom dovedi ca fiescare/ Chip dintr-este folosul sau are“.
Janalau începe tactic prin a arata binefacerile, apoi neajunsurile sistemului monarhic, trece la foloasele si relele republicii si ale democratiei, propunând la urma ca forma de guvernanta în statul tiganesc o combinatie ciudata: „o demo-aristo-monarhiceasca“, adica o sinteza din toate sistemele de cârmuire… Tezele lui, pâna la aceasta struto-camila din câmpul filosofiei practice, sunt formulate, în spiritul gândirii iluministe europene. El este de parere ca toate formele de domnie pot fi bune sau rele, nu prin natura lor, ci prin legile pe care se bizuie. Oamenii se nasc deopotriva din fire si au, deci, aceleasi drepturi. De aceea, nimeni nu are voie sa stapâneasca pe altul si „sa-i puna jugul în grumazi“, iar cei care pretind ca „au minte îngereasca“ si „toata întelepciunea plina“ tind într-un chip sau altul spre „amarnica despotie“. Janalau vrea, dar, ca în societatea ideala sa domneasca legea, nu un individ oarecare. Vrea, apoi, ca dregatoriile în stat sa nu fie vesnice, pentru ca ele pot duce la coruptie: „Însa ca nice o dregatorie/ Sa fie purure traitoare,/ Ca aceasta-i un feliu de despotie,/ Si persoanele poruncitoare/ Prin lunga vreme sa învolnicesc,/ Legile frâng sau le schimosesc“.
Iata o problema care agita, dupa mai bine de doua secole, si democratiile moderne. Budai-Deleanu o formuleaza la 1800 în limbajul lui compozit. Personajul sau recomanda, de asemenea, ca dregatoriile sa nu fie platite si sa fie ocupate, rând pe rând, de cetatenii responsabili. Sa fie exclus doar cel care, la data alegerii, se dovedeste a fi „nevrednic de rea vietuire“. Nici o oaste sa nu fie „statatoare“, adica permanenta în stat, si nici sa fie platita din venitul tarii. Oastea sa fie slujita, iarasi, de „fiestecare cetatean“ – „fara nicio mita“, altfel spus: gratuit…
Daca ar trebui sa definim pe scurt forma de stapânire pe care o propune bunul si înteleptul Janalau în parlamentul reprezentat de cetele de tigani, am putea spune ca este vorba de o utopie iluminista, o utopie politica scoasa din carti, o utopie rationala, bazata, în esenta, pe ideea ca o buna guvernanta este aceea condusa de legi drepte si ca omul, bun din fire si cu drepturi egale la nastere, trebuie educat (luminat) în spiritul legilor. Janalau este pe punctul de a convinge adunarea si, pentru a pune în aplicare ideile sale, propune o „comisie (…) de procopsiti carturari“, care sa citeasca pe Platon si sa consulte si alte „forme de chivernisiri streine“… Comisia sa nu aleaga o singura forma straina, ci din toate câte ceva: „luând cel mai bun si de folos/ Toate cele întoarsara pe dos“.
Ideea unei puteri combinate (demo-aristo-monarhica) nu-i totusi o pura fantezie a lui Ion Budai-Deleanu. A circulat în mediile intelectuale franceze înainte de iluministi. Este citat un precursor al lui Montesquieu din secolul al XVII-lea, Bernard de la Roche-Flavin, care crede ca sistemul de putere galic din vremea lui este deja o combinatie dintre Monarhie, Aristocratie si Republica, cu rolul de a se sustine si de a se supraveghea între ele… Un text din 1721 (citat de cei care au studiat filiatia acestei utopii politice), recomanda o formula de guvernamânt care sa uneasca, tot asa, Monarhia, Aristocratia si Democratia. Ideea este sustinuta, teoretic, de iluministi (Montesquieu, d’Holbach) care considera ca o solutie mixta de guvernamânt ar putea controla apetitul de putere si ar împiedica formele de coruptie. Proiectul iluminist este reluat, în 1802, în Franta revolutionara si el a avut ecouri peste tot în Europa, inclusiv în Tarile Române. Istoriografii nostri citeaza pe logofatul Dumitrache I. Sturdza, autorul unui „Plan sau o forma de obladuire republiceasca aristo-democraticeasca“ care, dupa cum spune si titlul, vrea sa împace toate structurile puterii pe pamântul pârcalabilor din Moldova, aflat înca, sa nu uitam, sub obladuire turco-fanariota1…
Ion Budai-Deleanu era la curent, putem deduce, cu aceste reverii de armonie sociala si le pune în discursul lui Janalau, foarte curajos pentru vremea lui. Daca citim discursul împaciuitorist din alt unghi, putem remarca faptul ca aflam în el si o prima schita o teorie a imitatiei (inclusiv a clauzei diferentierii pe care o formuleaza, un secol si jumatate mai târziu, E. Lovinescu în scrierile sale sociologice) si, totodata, o prima sugestie de viata parlamentara româneasca într-o opera de fictiune. Procopsitii carturari ar trebui sa lucreze în comisie si sa aleaga în cele din urma o forma de organizare a statului, e drept, fantasmagorica: democratica-monarhiceasca. Dezbaterea se încheie fara nicio concluzie pozitiva pentru ca invidiosul si artagosul Cucavel si amicii sai politici, suparati ca n-au fost selectati în acest parlament ad-hoc al cetelor, navalesc cu maciuci si topoare si strica toate rânduielile iluministe ale lui Janalau. Si ce urmeaza se stie: alte discursuri haotice, o alta cearta si, apoi, macelul final. O revolta, dar, populara a laietilor, goletilor, instigata de lideri care nu accepta democratia aristocratica fundamentata de „niste misei învatati din carte cu cuvinte adânce neîntelese“… O revolta, o navalire si argumente care ne spun, parca, si azi ceva. Nimic, dar, nu s-a pierdut în memoria istoriei si în mentalitatea sociala a individului. Cucavel prefigureaza prin violenta anti-intelectuala si anti-democratica pe liderul populist din epoca moderna si postmoderna care, sprijinit de industria mediatica si, cu un discurs demagogic mai bine articulat, rastoarna ordinea democratica (aflata aici în faza de proiect) si pune mâna pe putere. Formidabil acest Ion Budai-Deleanu! El intuieste, deja, la începutul secolului al XIX-lea, mai toate tertipurile luptei pentru putere într-o lume în care utopia unei guvernante luminate întâmpina reactii primitive. În „Tiganiada“, fabula politica (demo-aristo-monarhiceasca) se încheie tragic. Un tragic al derizoriului si al burlescului.
*
Nestiind, repet, prea multe despre biografia omului social si necunoscându-i deloc chipul, pentru ca nu a lasat nicio imagine, putem sa-i facem, citindu-i cu atentie scrierile ramase, urmatorul portret posibil sau, cum spun teoreticienii literari din epoca noii critici, îi putem desena urmatoarea figura a spiritului creator: cel întâiul nascut din cei zece copii ai preotului Solomon Budai din Cigmaul Hunedoarei este un om silitor la carte si ambitios ca orice ardelean, merge la scoala si, ca Budulea Taichii, trece prin ea fara sa crâcneasca prea tare, învata mai multe limbi straine, citeste pe clasici si se pune la curent mai ales cu literatura italiana; se instruieste în mai multe domenii (filosofie, istorie, teologie, drept), frecventeaza cercurile religioase unite, dar nu se întelege prea bine cu autoritatile ecleziastice blajene, participa la actiunea de renastere nationala si, întelegând ca pentru a reusi românii au nevoie de cultura, compune o gramatica, începe o istorie, întocmeste dictionare, face opera de educatie si, în genere, duce mai departe proiectele Scolii ardelene… Este, ne dam seama, un spirit stabilizator, crede sincer în valorile umanismului european, cu precadere în cel clasic, ceea ce nu-l împiedica sa puna în discutie si sa intuiasca instabilitatea lui si vulnerabilitatea omului si a lumii din afara. Are predilectie, ca scriitor, pentru marile aglomerari pestrite, de aceea opera lui, judecata în totalitate, tradeaza o viziune carnavalesca, cu alternante de planuri, cu suisuri si coborâsuri, cu dese treceri de la satira la nota lirica nedisimulata. „Tiganiada“ este, cu adevarat, o sinteza superioara în genul si pentru timpul ei combina sistematic si ingenios mai multe modele, copiaza tablouri de mari maestri, parodiindu-i, adesea, dar scriitorul adauga totdeauna ceva ce-i particularizeaza „jucareaua“, gândita si, în buna parte, executata în spiritul barocului. Un baroc care, sa mai spunem o data, este târziu si rasaritean, iesit din imaginatia unui om cu adevarat erudit. Din ecuatia lui artistica nu lipsesc ceea ce se numeste „medievalitatile crepusculare“, nici imaginarul taranesc românesc, în mai toate ipostazele lui, inclusiv râsul gros, licentios, parodia sacrului, jocul de cuvinte, spiritul de cârtire…
Prin amplitudinea spiritului si dorinta de cuprindere, spiritul lui, Budai-Deleanu face parte din familia lui Cantemir si Hasdeu, cu observatia ca teologul ardelean îsi risipeste stiinta (remarcabila, înca o data, pentru vremea lui) în mai toate disciplinele umanioare, iar geniul imaginatiei sale îl pune într-o alegorie vasta si seducatoare, redactata în versuri si însotita de comentarii ba erudite, ba umoristice. Ele alcatuiesc o veritabila metaliteratura timpurie într-o cultura care se pregatea sa-si învinga inertiile (si întârzierile) ei rasaritene. Ion Budai-Deleanu este primul semn ca literatura româna tinde sa intre în faza ei estetica. „Tiganiada“ este, în fond, o savuroasa comedie a modelelor literare ilustre, înainte de a fi o epopee a moravurilor si a nestatorniciilor omenesti. Dupa „Istoria ieroglifica“ este a doua mare opera de fictiune din cultura româna.
Nota:
1 Cf. Al. Piru, „Literatura româna
premoderna“, E.P.L, 1964, p. 120. Istoricul literar a consultat, evident, alte cercetari si, folosind informatiile de acolo, face o expunere coerenta a lor.