„The Spectator“: De ce jurnalismul secolului XXI e cel mai integru din toate timpurile

Pasiunea pentru crima

„Pe canalele mele prin satelit, crima e comisa 24 de ore pe zi, sapte zile pe saptamâna. As putea probabil sa-mi petrec restul vietii privind cele trei CSI (Investigatii la locul crimei), «Bones», «Criminal Minds» si «Walking the Dead», fara sa iau vreodata o pauza, pentru o cana de ceai“, scrie Sam Leith în „The Spectator“. Dar e ceva nou aici?, se întreaba jurnalistul britanic. „Sky Plus poate fi nou, dar obsesia pentru crima? Câtusi de putin. Totul a pornit în epoca victoriana“.

„De la începutul secolului al XIX-lea încoace, publicul britanic se da în vânt dupa povesti despre crime, detectivi, marturisiri si executii – împodobite, atunci si acum, cu accente de falsa evlavie si cu pilde sociale moralizatoare dupa ureche“, scrie Leith. Eseul sau porneste de la cea mai recenta carte a lui Judith Flanders, „The Invention of Murder“, „parte istorie a societatii, parte istorie literara si parte literatura de senzatie, ea însasi“.

„Nici nu a apucat crima sa capteze imaginatia publicului, ca totul s-a si transformat într-o industrie, ce satisfacea toate paturile societatii“, arata Leith. Ziarele erau pline de articole moralizator-condescendente, tabloidele, brosurile ieftine, melodramele si romanele de senzatie, baladele, spectacolele de marionete, statuile de ceara si lanternele magice proliferau; caii de curse, ogarii si chiar corabiile primeau numele unor criminali celebri.

„Un calator german a fost sfatuit de o englezoaica, daca dorea «sa vada sarbatorile noastre pentru popor, sa mearga la Newgate într-o zi de spânzuratoare». Tribunalele au devenit scene de teatru iar executiile erau prilejuri pentru a petrece o zi în oras cu familia, deservite de vânzatori ambulanti de mâncare cu biscuiti si bomboane cu menta cu numele condamnatului“. Pe acest fundal, arata Leith, se va contura o viziune moderna asupra politiei cu rol detectivistic, si nu doar de forta preventiva, si vor aparea primii detectivi de profesie si meseria de criminalist. Cartea lui Flanders insista si asupra prejudecatilor epocii victoriene: paranoia oamenilor bogati ca ar putea fi otraviti de servitori si ideea, larg raspândita, ca femeile din clasa muncitoare si-ar fi ucis copiii pentru a ridica banii de înmormântare de la societatile de ajutorare („o versiune victoriana, fara îndoiala, a isteriei din ziua de azi ca femeile din clasa muncitoare «ar însela sistemul de ajutor social» facând copii“).

„Oricine ar crede, de pilda, ca tabloidele din secolul XXI ar reprezenta o decadere fara precedent a jurnalismului va gasi în aceasta carte contraargumente linistitoare. Dimpotriva, traim, se va dovedi, într-o epoca de aur fara egal, în istorie, a adevarului si a integritatii“, crede Sam Leith. „Chiar si ziarele adevarate din secolul al XIX-lea colcaiau de bigotism de clasa, si trimiteau la tipar, în mod obisnuit, zvonuri pe post de fapte, fara sa se teama ca ar putea fi date în judecata“. Daca faptele nu existau, ele trebuiau inventate. „The Morning Chronicle, Jackson’s Oxford Journal, John Bull si Bristol Mercury au scris, toate, în mod solemn despre cum Mary Ann Milner «a mers cu multa demnitate la locul executiei». Acest lucru era cu totul neplauzibil, tinând cont de faptul ca ea se sinucisese în celula în noaptea de dinainte. Chiar si ilustratiile erau, de cele mai multe ori, poze de sertar aruncate la întâmplare. Fotografia unui presupus criminal s-a dovedit a fi, în fapt, un portret al lui Wiliam al IV-lea“.

Celebritatea unor criminali a dainuit pâna în secolul XXI; Maria Manning înca are o statuie de ceara în muzeul Madame Tussauds, la 122 de ani dupa moarte. Autorul unui foileton se arata adânc dezamagit, în epoca, atunci când marturisirea Maria Manning întârzia sa apara: „În fiecare zi asteptam nerabdator o marturisire a doamnei Manning. Tot ceea ce doream era ca ea sa-si elibereze constiinta înainte de a parasi aceasta a noastra vale a plângerii (asa o numesc mereu în foileton)… Publicul asteapta mereu de la noi ultimele cuvinte ale tuturor monstrilor cu chip uman, iar în ceea ce o priveste pe doamna Manning, ele nu au meritat sa fie tiparite“.

„În aceasta lumina, Dickens se evidentiaza ca o eminenta solitara“, scrie Sam Leith, un mare romancier „ce ne face cu ochiul, pe ici, pe colo, din multimea adunata în jurul unui esafod“.