Colonelul Gadhafi depinde, trup si suflet, de o „blonda si voluptoasa“ asistenta medicala ucraineana. Nicolas Sarkozy a fost atât de tulburat dupa divortul de prima sa sotie, incât, in timpul unei vizite oficiale in Maroc, si-a jignit gazdele agitându-si, constant, talpa piciorului in directia regelui. „Aceste revelatii pornite de la documentele WikiLeaks sunt intr-o mai mica masura secrete de stat, si mai degraba zvonuri vehiculate de corpul diplomatic“, scrie Jeet Heer in „The Globe and Mail“.
„Bârfa are o reputatie proasta“, arata Heer. Filosofii si teologii au legat, mereu, vorbitul pe la spate de josnicia umana. Sören Kierkegaard considera ca bârfa infloreste „atunci când atentia oamenilor nu mai e intoarsa spre interior, când nu mai sunt multumiti de propriile vieti spirituale, ci se orienteaza asupra altora si asupra unor lucruri din afara lor“. Martin Heidegger vedea bârfa ca pe o forma de „dezradacinare“ ce separa omul de cautarea fiintei. „Sporovaielile rautacioase reprezinta posibilitatea de a intelege totul fara a-ti insusi, in prealabil, lucrurile“.
„Totusi, poate o activitate omeneasca atât de raspândita si de amuzanta sa fie chiar atât de rea?“, se intreaba Heer. „Acesti intelectuali inchisi in turnurile lor de fildes nu sunt cei mai buni ghizi când vine vorba sa reflectam asupra bârfei. Sunt la fel de indepartati de viata marunta, de zi cu zi, ca un pustnic in vârful unui munte“.
In fata unei atitudini atât de inchistate, o perspectiva mai umana ne-o ofera eseistii din literatura. Patricia Meyer Spacks, autoarea unui eseu intitulat „In Praise of Gossip“ („Lauda bârfei“), leaga clevetirea chivutelor de literatura si de viata de zi cu zi. Pãlãvrãgeala rautacioasa ar fi verisoara anecdotei si a fabulei si, poate, samânta romanului. „Utilitatea bârfei, la fel ca aceea a literaturii, depinde de ceea ce ne arata aceasta despre motivele si actiunile omenesti. Bârfa, la fel ca poezia si fictiunea, patrunde adevarul lucrurilor, dând seama nu asupra unor vise de marire ale oamenilor, ci asupra unor realitati ale micimii omenesti“, crede Spacks.
„Spre deosebire de cei mai multi filosofi, bârfa se ocupa de partile amuzante si de cele dureroase ale amorului, de incalcarea unor cutume sociale si de ticalosia flagranta a celor din jurul nostru – exact acele lucruri pe care marii scriitori, de la Jane Austen la Alice Munro, le imortalizeaza in povestile lor“, scrie Jeet Heer.
Jurnalistul canadian il citeaza si pe eseistul Joseph Epstein, care trece in revista varietatea impresionanta a bârfelilor. Acestea pot varia „de la palavrageala vesela la rautatea pura; pot pretinde ca se bazeaza pe fapte sau pot fi pur speculative; pot fi lucruri triviale, vrednice de dispret, si pe care nu poti sa nu le stii“.
„Bârfa e un solvent social, scrie Jeet Heer, o modalitate de a construi aliante si prietenii. Nu e de mirare ca diplomatii, platiti sa palavrageasca si sa inchege cât mai multe relatii sociale, in cel mai cordial mod cu putinta, se dovedesc niste bârfitori atât de buni, asa cum o arata documentele WikiLeaks“.
Nesfârsitele pãlãvrãgeli diplomatice de pe Wikileaks ofera argumente pentru teoria ca omul modern se ineaca in informatii superficiale. Insa fata acestuia nu s-ar mai spala daca romancierii viitorului ar transforma amanuntele inutile in literatura?, se intreaba Heer. „Marcel Proust si Saul Bellow ar putea sa ne para la ani-lumina distanta de WikiLeaks. Dar gânditi-va la ce ar fi putut face Proust cu povestea dlui Gadhafi si a nurliei asistente urcrainiene“.