Anul 2011 ne-a propulsat într-o lume pe care nu credeam ca o vom mai regasi în spatiul cinematografic. Steve McQueen vine, prin cel mai recent film al sau, „Shame“/ „Rusinea“, cu o idee care pare sa faca senzatie chiar înainte de a fi dezvaluita pe marile ecrane. El nu se încumeta, totusi, sa foloseasca aceeasi estetica cu privire la contextul sexual ca accea pe care o contureaza Gaspar Noé în „Irréversible“ sau „Enter the void“, decât foarte putin, în anumite scene; mai degraba, McQueen pare a fi adeptul unei cumintenii stilistice care se bazeaza mai mult pe interiorizarea problemei decât pe vizualizarea sa în plan-detaliu.
Filmul se distanteaza sever de mijloacele tehnologice contemporane si de efectele speciale, si lasa loc unei povesti care se integreaza într-un realism actual, specific ultimului deceniu cinematografic – acelasi tip de realism care prefera sa se axeze mai mult pe modalitatea la care recurge regizorul pentru a-si construi planul filmic, si mai putin pe concretizarea raspunsurilor si pe descifrarea problematicii.
„Shame“ ne vorbeste despre problema unui barbat dependent de sex, fara a ne pune la dispozitie toate detaliile legate de acest personaj, ci oferindu-ne, mai degraba, o privire de ansamblu si un imbold puternic de a ramâne destul de obiectivi în momentul în care personajul începe sa-si dezvaluie adevarata natura. Brandon Sullivan (Michael Fassbender) este barbatul care ajunge sa fie ipostaziat ca un antagonist în lumea în care traieste, dupa un moment în care sora lui, Sissy (Carrey Mulligan), reuseste sa-i descopere problema. Brandon este unul dintre acei barbati newyorkezi care plonjeaza în lumea materialului si care, dupa cum îl instruieste regizorul, îsi ascunde adevarata fata în marea masa de oameni. Cu alte cuvinte, povestea, sau mai bine zis drama sa poate fi a oricui. Si spun drama fiindca, în cele din urma, ne dam seama ca problema lui Brandon nu este doar cea legata de sex, ci, mai mult decât atât, ca sora lui constituie, de fapt, factorul perturbator. Altfel, povestea probabil ar fi fost una banala, comportamentala, fara nicio urma de tragism.
Brandon îsi trage masca pe fata si actioneaza asemeni unui robot într-o societate plata, încarcata de moravuri usoare, învaluita într-o dimensiune pornografica. Rusinea lui se metamorfozeaza si ajunge sa fie rusinea tuturor: a sefului care are o aventura cu Sissy, a lui Sissy, o femeie tulburata, care intra înca o data în cercul vicios al gândurilor sinucigase, chiar si a femeii din metrou, care îsi aduce aminte ca este logodita si îsi întrerupe imediat idila contactului vizual cu Brandon. Cu toate acestea, el recunoaste rusinea celorlalti si o îngroapa pe a sa, devenind tot mai rece, mai ostil, mai critic, în special în ceea ce o priveste pe sora lui. Regizorul alege sa se axeze pe ambiguitatea relatiei dintre cei doi. Ce-i drept, nici nu ne dam seama daca la început personajele sunt frati sau fosti iubiti. Relatia pare una detasata, intima, care trece dincolo de barierele conventionale si se apropie sfios de ceea ce pare a fi viziunea lui Bertolucci din „The Dreamers“. Schimbarile bruste de stare ale celor doi duc la certuri si discutii care, în principiu, nu ajuta spectatorul sa descifreze misterul si nu rezolva nimic – nici conflictul exterior al protagonistilor, nici conflictul interior. Atmosfera ramâne marcata de paraginire, pâna în momentul în care masca personajului principal este data jos, la vederea sângelui siroind pe pielea imaculata a sorei lui.
Cu toate acestea, personajul nostru pare ca îsi regaseste calmul si stabilitatea emotionala doar atunci când calatoreste cu metroul. Glacialitatea ochilor lui se izbeste de chipul unei femei, care, dupa o singura strafulgerare, ajunge sa intre în transa si sa se lase manipulata. Probabil, scena aceasta, în care unduirile melodioase comploteaza cu efectul de transa, ofera mai multa încarcatura emotionala decât alte sute de scene similare din alte filme care au vrut sa exceleze prin dialog, actiune, joc actoricesc sau efecte speciale epuizante. Scena respectiva, alaturi de cea în care Sissy cânta în bar celebra melodie „New York, New York“, socheaza prin realismul crunt, prin faptul ca reflecta atât de veridic trairile interioare ale personajelor si, poate, pentru ca, prin scurgerea lenta a materialului filmic, spectatorii ajung la un nivel superior de introspectie.
Imaginea pe alocuri clarobscura, impregnata când de tuse reci, când de tuse calde, opereaza cadrele de urmarire ale personajului, fragmentându-le, iar planurile americane si cele medii aproape ca invita spectatorul sa reactioneze la ceea ce directorul de imagine vrea sa ne arate. Cele mai intense momente sunt cele în care personajele si câmpul lor vizual sunt retezate, iar din acele cadre ramân doar frânturi de imagine care încearca sa-si gaseasca perechea. Tragismul lui Brandon ramâne ascuns în acest substrat frivol, brazdat de o pseudo-agonie care rasare atunci când personajul se descopera impotent atât în viata sexuala, cât si în cea sentimentala, atunci când încearca sa închege o relatie cu o colega de serviciu. Mai mult decât atât, chiar si acest conventionalism pornografic se destrama atunci când personajul paseste într-un club underground si este învaluit de nevoi cu totul diferite, aproape monstruoase; conventia ajunge, acum, sa se muleze pe programul estetic al lui Gaspar Noé, unul de data aceasta experimental. Desfrânarea aproape picturala apare si în scena ce se petrece în faimosul Standard Hotel, din Manhattan, în care carnalul este expus la vedere, atât de subtil schitat, ca si cum lentila aparatului lui Hitchock din „Rear Window“ ar fi surprins o perioada voyeurista a New York-ului.
„Shame“ este un film care vorbeste despre experienta, despre trairi, si care se concentreaza pe o structura ciclica, având ca element-cheie scena revederii din metrou. De data aceasta situatia se schimba. Rusinea femeii dispare. Rusinea barbatului nu exista, dar aparitia ei e iminenta, asa cum si privirea lui este mereu rece, mereu pierduta printre mii de chipuri umane, de corpuri straine.
Un articol de
CLAUDIA COJOCARIU