„Oh! Oh! Oh! Săracă ţară…“

La ora când scriu aceste rânduri nu se cunoaste învingatorul cursei pentru presedintia României, dar stiind prea bine obiceiurile locului, nu am nicio îndoiala ca ea va continua înca mult timp, chiar si dupa ce câstigatorul va fi fost anuntat. Caci înjuraturile, dosarele, demascarile, loviturile sub centura, urmaririle de orice fel, în aer, în apa, pe uscat, scrisoricile pierdute si înregistrarile gasite, privitul pe sub paturi si toate celelalte practici traditionale nu pot fi abandonate usor, mai ales ca unele ne-au însotit prin istorie. aunt, în textele cronicarilor sau ale celor ce ne-au vizitat de-a lungul vremurilor, mii de exemple de o tristete fara margini. „Oh! Oh! Oh! aaraca tara a Moldovei, ce nascocire de stapâni c-acestia ai avut!“, se tânguia Miron Costin. În paranteza, sa mai amintesc si eu ca primul text în limba româna, „acrisoarea lui Neacsu din Câmpulung“ este, în fond, o turnatorie? „I pak dau stiire Domniei Tale za lucrul turcilor…“  Celui care ar avea rabdarea sa adune astfel de exemple, i-ar trebui o multime de rafturi de biblioteca întrucât, pe la noi, vaicareala si turnatoria s-au practicat cu consecventa.  De când ne stim,  murim si înviem neîncetat. Mortile sunt foarte lungi, învierile – scurte, dar energice, recuperatoare. Purtam în noi germenii unui egoism pustiitor. Ne e frica tocmai de ceea ce nu putem scapa deoarece  am  ales sa fentam raul, sa-l ocolim în loc sa i ne opunem. Ne-am asezat comod între „Las’ ca trece!“ si „Merge si asa!“. De la ultimul razboi încoace, frica, foamea, supunerea oarba, ura si agresivitatea au fost, fara pauze, constantele vietii noastre. Ele au generat si mai genereaza  si astazi  ceea ce la noi se cheama „oameni politici“, dar totodata si supusi pe masura acestora.  Atunci când am vrut sa fim liberi, am reusit. În 1916, de exemplu, nu aveam tara, ca dupa numai trei ani, sa se teama toti vecinii de noi. Acum doua decenii, românii au dorit acelasi lucru si schimbarea s-a petrecut. Din pacate, timpul este prea lung între clipele noastre astrale, dureaza prea mult oboseala dintre victorii. Ne-am obisnuit sa asteptam sa ne salveze altii. De aceea traim ca pe o scena asteptând notele lor, deciziile juriilor din afara. Ce a zis Înalta Poarta? Ce a zis Moscova? Ce zic americanii? Ce vrea Bruxelles-ul?  Pe care îl sustin?  Desi nu voteaza americanii, europenii, rusii, etc., alegerile  par sa existe mai ales pentru a le face pe plac acestora. Caci, în mintea celor mai multi din lumea politica, fiecare este sau trebuie sa fie omul cuiva. Câstigatorul nu poate fi decât omul celui mai puternic prin zona. Politicienii nostri sunt „oameni ai  românilor“  numai în timpul campaniilor electorale. Cât despre libertate, ea a ramas doar în seama studentilor de la filozofie sau în dictionarele de specialitate. Caci, asa cum observase Thomas Mann: „Un popor, care nu este launtric liber si raspunzator fata de sine însusi, nu-si merita libertatea exterioara; el nu este în stare sa discute despre libertate, si atunci când foloseste acest cuvânt rasunator, îl foloseste în mod gresit“. Deci, orice popor, indiferent de forta si de marimea sa, pentru a exista cu adevarat si a avea un cuvânt de spus în lume, trebuie  sa-si dobândeasca  libertatea interioara, iar aceasta se obtine greu, în urma unei bune cunoasteri a propriilor defecte. Obiectivele trebuie sa fie clare. Ce vrem în realitate? Unde am dori sa ajungem?  Dupa atâtea saptamâni de galagie infernala nu am aflat raspuns la aceste întrebari pentru ca prezentul si viitorul României  au fost subiecte marginale sau chiar inexistente. Restul – doar balacareala penibila. Dar nici aici nu suntem unici. aau macar fara adversari, ca în cazul coruptiei, unde conducem detasat.
Zilele trecute, a încetat din viata, la venerabila vârsta de o suta de ani, Claude Lévy atrauss, autorul unei carti care, pentru mine, în îndepartata-mi tinerete, a însemnat foarte mult: „Tropice triste“. Frunzarind-o si recitind paginile subliniate atunci si însemnarile facute pe margine, am redescoperit descrierea unui trib din Amazonia care fusese cercetat cu minutiozitate de catre marele savant: una din  distractiile de baza ale tribului nambikwara era scuipatul. Adica membrii tribului se distrau scuipându-se unii pe altii. A face acest lucru pentru amuzament, din dusmanie sau din obisnuinta tot a scuipa se cheama. Competitia dintre triburile noastre echipate în rosu, portocaliu si galben nu se poarta, la urma urmelor, cu mijloace mai diferite. Nu stiu ce s-a mai întâmplat cu nambikwara dupa atâta vreme de la descoperirea lui, nu am habar daca au renuntat la acest obicei. În ce ne priveste, însa, sportul respectiv are tot mai multi practicanti si suporteri. Nici aici, dupa cum se vede, nu suntem singuri pe pamânt! Oricum, lamentatia lui Miron Costin nu si-a pierdut actualitatea. „O! Moldova, di ar hi domnii tai care stapânescu în tine, toti întelepti, înca n-ai peri ase lesne!“