Doua devize pentru un festival bicefal, în Germania, la Mannheim-Heidelberg
Nu m-am gândit niciodata sa fac socoteala festivalurilor germane spre a ajunge, cumva, la concluzia ca ele sunt atât de multe precum sortimentele de brânza frantuzeasca, adica, aproximând, doar vreo 365, si asta numai pentru ca anul are si el limitele lui. Nu. Ma tem ca biata noastra planeta – si ar fi bine sa nu ne facem ca nu observam -, e deja excedata de manifestarile cinematografistilor. Tocmai de aceea ar fi timpul sa estimam si sa ne (pre)zervam dreptul de a constata. Nicio grija, si la noi se apropie, implacabila, era univoca a redundantei, absoluta.
O spun cu mâna pe inima, intuitiv. Sunt cu mult mai putine manifestarile cinematografice din Germania. Rigoarea prusaca nu se dezminte. Eficienta ramâne, înca,argumentul forte. Ca si orientarea, sa-i spun, filosofica, întrucât nemtii sunt nemti si în materie de audio-vizual. Un festival pregatit sa-si sarbatoreasca, în 2011, sexagenariatul nu are nici pe departe complexul berlinez al întâietatii, desi, ca vârsta, Berlinul e pe aproape, invidios si cosmopolit, cu ceva mai batrân, poate marcat de obsedantul sentiment al staifului. Mostra cinematografica, si ea în criza istoricitatii, tematoare sa nu se scufunde, precum Venetia, tot mai putin amfitrionala, practica de la o vreme anonimatul, ca si mondenitatea interesata, desi lasa impresia ca se muta din an în an la Lido, insulita aceea plina mai ales de bicicliste parca prea dornice de aventuri ad-hoc, contrariate, totusi, capricios si paradoxal, de invazia de toamna a strainilor. Ca si Venetia, Mannheim-ul circula pe un canal special. Doar ca de pe apele Rhinului nu vei vedea niciodata rasarind triumfator chipul lui George Clooney.
Special la Mannheim-Heidelberg este, mai ales, sentimentul valorii. Si cu atât mai special, presentimentul autenticitatii talentului. Nu am vazut nici macar umbra unui compromis si nu am dat de ceva care sa aduca a redundanta. Aici nu sunt acceptati decât cei care vor avea ceva de spus. Cum sa-i descoperi? Cum sa-i cuantifici?
Ca sa ne facem o idee de cât de eficienta este orientarea festivalului, voi da numele celor trecuti pe aici la primii lor pasi: Francois Trufaut, Rainer Werner Fassbinder, Krzysztof Kieslowski, Wim Wenders, Jim Jarmusch, Lars von Trier, Atom Egoyan, Thomas Vinterberg.
„Necunoscuti si talentati“, „interesanti si originali“ nu sunt doar lozincile unei ambitii. Se mizeaza, e de înteles, întâi si întâi, pe socul imageriei inovative. Nici premiile nu stau la pânda numai si numai spre a acoperi cu glamour un nume sau un film. Nu ca actorii nu ar fi importanti, dar lor nu li se acorda premii. Este un festival al descoperirilor de autori. În competitia oficiala au patruns în 2010 doar cincisprezece titluri, rulate alternativ, la cele doua sali de la Stadhaus, apoi reprogramate în cinematografele din Mannheim (Atlantis, Schlossgarten) si din Heidelberg, orasul nocturnelor studentesti, unde aerul lui vechi si atins de eternitate se trezeste brusc din amortire la primul fascicul al luminii de pe ecran.
Înfiintat în 1952, festivalul faimosilor directori de mai târziu, cum l-am putea defini, si-a adaugat în timp o sectiune („Mannheim Meeting Place“). S-a încercat în felul acesta organizarea unor dialoguri între producatori, regizori si distribuitori, în intentia de a asigura montajul financiar al unui proiect. În anul de criza 2010, structura unui mecanism planetar (erau invitati pâna deunazi oameni de cinema din toate continentele, la o masa „fata-n fata“) a luat forma unor dialoguri aplicate, dar la nivel ceva mai institutionalizat, si mai generalizat de tipul, sa zicem, „Coproductiile cu (în) Uniunea Europeana“ sau „Distributia digitala“. Orientarea de ultima ora a tinut sa aseze pe tapet, cât mai aproape de programatica festivalului, felul de a spune altfel, dar si alt fel de povestiri. Ca sa demonstreze ca schimbarea de macaz nu este deloc întâmplatoare, editia 2010 ( a 59-a) a micsorat numarul filmelor, asa încât, din vreo mie de titluri, a oprit treizeci-patruzeci. Ele au fost focusate în respectul unei atitudini cât mai aproape de dinamica progresului artistic. Nu cred, tocmai de aceea, ca sunt multe asemenea manifestari unde sa simti pulsul pregnant al originalitatii în starea ei genuina. Poate parea o exagerare, dar lucrurile sunt argumentabile.
Nu voi lua film cu film. E destul sa vezi ce anume s-a premiat dintr-o selectie care si ea poate fi graitoare. Cel mai bun film în competitie – sub semnul tematic al copilariei agresate -, a fost considerat de juriu, dar si de grupul criticilor de la fata locului, o productie canadiana cu un titlu fellinian – „10 1/2“ (regia Daniel Grou) -, dar departe, foarte departe, chiar, de viziunea somptuoasa a unui „abis în abis“. Povestea construieste în maniera mai degraba neorealista, tragedia unei experiente, i-as putea spune hormonale, a unui baiat agresor sexual, în consecinta filmelor porno difuzate pe canalele de televiziune. Nu ne putem face ca nu pricepem o atare amenintare. Un pusti a carui vârsta da titlul filmului – fara mama, fara tata, singur pe lume -, este „ajutat“ de un nou proiect în sprijinul celor care nu-si mai gasesc nicidecum locul. O avalansa de agresivitati se dezlantuie tocmai dinspre acel spatiu ce ar fi trebuit sa fie al întelegerii, al adoptiunii calde, sincere, necontrafacute. Ce iese din încercarea de a face bine cu forta s-a mai vazut. O izolare tot mai drastica, o încarcerare a spiritului liber. Avertismentul acesta este cu totul cutremurator, iar juriul nu putea sa nu remarce cât de aproape este regizorul de realitatea ce ne ameninta pe toti. Sala a fost arhiplina. Nimeni nu a miscat în scaune. Nimeni nu a parasit sala. Banuiesc ca si juriul a votat în unanimitate.
Pe acelasi tronson tematic, mutându-ne la alte vârste, e de semnalat consecventa cu care cinematograful chinez îsi respecta vointa de a produce originalitate. „The High Life“ de Zhao Dayong vine cu o claritate a prospetimii tematice, asociata convingator cu imageria filmica. China de astazi este teatrul lansarii individualitatilor mustind de initiative. Un cuplu se arunca în vâltoarea afacerilor, dubioase, pâna la urma, oferind locuri de munca unor tineri, într-o schema piramidala, tot mai aproape de a se narui. Se construieste un pretext narativ cu miza multipla. Avem prilejul de a analiza nu doar macrocosmosul social si enviromental, ci si macerarea sentimentelor, degradarea relatiilor afective, autodistrugerea devenind un posibil mod de viata. Avertisment de luat în seama. Nu pot trece peste faptul ca subiectual, chiar si sub aspect interpretativ, ca si filmul, aduce aminte de stilul celui care da titlul premiului – Rainer Werner Fassbinder – , ca o certa propunere de a refuza cliseele si de a trece dincolo de conventiile unei arte. Filmul a intrat si în gratiile criticii internationale. „Fiprescienii“ nu au ezitat sa-i acorde premiul lor. Pentru ecumenici (unde am avut si o reprezentanta din România, Alina Birzache), cel mai interesant si mai inovator film a fost „Hold Me Tight“ (regia Kaspar Munk). O poveste a redemptiunii. Un adolescent liceal asista, dar si participa, la un viol colectiv, dupa ore. Victima este chiar fata de care el se îndragostise. Efectul este coplesitor. Parintii lui si el însusi, dar mai ales fata, devin tot mai marcati de un gest fara noima. Cum s-a ajuns aici? Ce se mai poate îndrepta dupa ce totul a fost distrus? Iata întrebari carora filmul le cauta un raspuns.
Putem extinde comentariul trecând si la alte titluri din festival. Ele merg pe aceeasi directie, polemica, contrarianta, putând fi luata drept nonconformista, dar, sa recunoastem, atât de aproape de cruciada sentimentelor distruse sub ochii nostri înca din fragezimea vârstelor. Ar trebui sa tinem seama de acest semnal de alarma. Copiii de astazi sunt tot mai violentati, deseori fara ca parintii sa fie capabili de reactii adecvate. Nu doar spre a-i întelege, dar, mai cu seama, spre a întreprinde ceva care sa-i ajute si sa-i scoata din marasmul psihiatric spre care se îndreapta ca spre o prapastie de neevitat.