„Lumea-i un teatru, noi suntem actorii“

Odata ce se incheie o editie a Festivalului „Shakespeare“, urmatoarea este asteptata ca o sarbatoare, cu pronosticuri, infrigurare si curiozitate. Iar directorul festivalului, Emil Boroghina, nu se dezminte. Dupa ce ne-a prilejuit intâlnirea cu creatiile unor celebri regizori straini, cu care pâna la festivalul initiat de domnia sa publicul român era familiarizat in cel mai fericit caz din carti – „Hamlet“ al lui Thomas Ostermeier, „Poveste de iarna“ de la Teatrul Noh Ryutopia din Japonia, „Femeia marii“, spectacolul lui Robert Wilson, „Hamlet“ de la Wooster Group, ca sa amintesc numai câteva dintre cele mai reprezentative -, opera acestui mare constructor de teatru post-decembrist a continuat si prin actuala editie a Festivalului „Shakespeare“ organizat de Fundatia Internationala „Shakespeare“, Teatrul National „Marin Sorescu“, Craiova, in colaborare cu Arcub (pentru reprezentatiile din Bucuresti).
Editia din 2012, desfasurata sub egida „Lumea-i un teatru, noi suntem actorii“, a adus in prim-plan spectacolul faimosului Robert Wilson, „Sonetele lui Shakespeare“, de la nu mai putin faimosul Berliner Ensemble, „Romeo si Julieta“ al lui Oskaras Korsunovas, creatorul lituanian despre care a fost vorba de curând in revista „Cultura“, „Hamlet“ al celebrului si arhipremiatului regizor rus Nikolay Kolyada sau „Orô De Otelo“ montat de o alta legenda vie, Eugenio Barba, la Odin Teatret, „Visul unei nopti de vara“, productie a teatrului sud-corean Yohangza din Seul si, last, but not least, „O furtuna“, pus in scena de Silviu Purcarete la teatrul gazda. Cu un asemenea palmares, Emil Boroghina si Festivalul „Shakespeare“ au mai contribuit inca o data, egali cu ei însisi, intr-o competitie a performantei unde, la nivel national, par sa aiba putini si firavi concurenti. Cu un buget pipernicit fata de editiile anterioare, directorul festivalului a reusit si de data aceasta sa tina sus steagul valorii.
„Vad mâna timpului cum,
cruda, sfarma/bogatul
pret al vârstelor tocite“
Cu siguranta, cel mai asteptat spectacol a fost „Sonetele lui Shakespeare“, montarea semnata de regizorul Robert Wilson si compozitorul Rufus Wainwright la Berliner Ensemble. Pentru cele doua reprezentatii, distantele de regula greu de strabatut ale tarii s-au dovedit mici. Oameni de teatru din toate colturile României au dat navala sa le vada. Si, cum au asistat la un clasic Robert Wilson, adica la un studiu al formelor, culorii, luminii si miscarii puse in actiune de versurile lui Shakespeare, evident, intr-o viziune originala, nu au fost deloc dezamagiti. Ba chiar dimpotriva! Daca celebrul „Sonet 66“ a devenit hitul spectacolului, cântat si reluat in diferitele parti ale discursului scenic, una dintre temele principale ale „Sonetelor“, cea a frumusetii care piere, s-a concretizat in conceptia lui Wilson prin seria de octogenari (pentru a nu o mentiona decât pe cea mai calda si aplaudata actrita, Ruth Glös, un claun de 84 de ani) care au câstigat prim-planul in montarea regizorului-artist vizual. Colectia de batrâni de pe scena are darul sa vireze motivul shakespearean al tineretii efemere, indiferent de sex – regizorul isi face un deliciu din a schimba genurile (rolurile feminine sunt jucate de barbati si invers) –, intr-un grotesc dulce-amarui-ironic. Cei ce apreciaza teatrul avangardistului american, cu tablourile sale vivante, savanta pictura de scena din lumini, culori si corpuri vii, au avut pe indelete cu ce se delecta. Cei ce cauta la teatru mai degraba viul, emotia si sensibilitatea n-au avut decât sa-i astepte cu atât mai multa infrigurare pe lituanienii lui Oskaras Korsunovas.
Robert Wilson semneaza spectacolul impreuna cu un compozitor in mare voga in Germania. Creatia lui Rufus Wainwright – exasperat ca la repetitii Wilson parea preocupat de orice, mai putin de muzica – ramâne principala sursa de energie a spectacolului. Orchestra care cânta live o paleta diversa de genuri, de la muzica medievala pâna la chitara electrica, reprezinta unul dintre marile atuuri in captarea atentiei publicului. Iar principala sursa de caldura si umor, alaturi de bufonul lui Ruth Glös, se dovedeste cea mai cunoscuta cântareata de cabaret din Germania, Georgette Dee, diva ambisex, in rochie de catifea neagra si tenisi, o aparitie plina de omenesc si de umor. Momentele sale de cabaret la fata de cortina, impreuna cu heruvimul cu creasta punk si aripioare mici si ponosite, dau cu adevarat savoare spectacolului. Ceilalti ingerasi – rubiconzi, când nu sunt de-a dreptul burtosi si cheliosi –, se fac responsabili de grotescul pe care regia il accentueaza cu aproape fiecare scena. Fie ca regina decrepita (Jürgen Holtz) vorbeste despre dragoste, fie ca Shakespeare batrân (Inge Keller) isi rosteste/cânta versurile cu sâsâieli (voite) tributare protezei si vârstei sau Cupidon (George Tsivanoglou) arata ca un batrânel ciufulit, nota e aceeasi – a rememorarii sterse sau a trecerii in revista, acum fara vlaga, a arhetipurilor viului.
Cei ca noi, românii care il cunosc pe Robert Wilson mai mult din albume, au avut ocazia sa vada cu ochii lor leitmotivele care strabat intreaga creatie a artistului: mastile albe, aici in combinatie cu parul rosu ca focul, miscarea infinit de lenta, din profil, a siluetelor elongate, coborâte si (semi)inviate parca din firidele egiptene si mai ales pictura savanta cu lumini si culori care modifica universul vizual de la o scena la alta.
Shakespeare si demonii coreeni
Marturisesc sincer ca am sperat ca spectacolul coreenilor sa fie unul cu iz antropologic care sa familiarizeze publicul cu muzica si dansurile din acea parte a lumii. „Visul unei nopti de vara“ a corespuns intocmai asteptarilor. Nu adâncimea shakeaspeareana o cautam in montarea de la Seul, caci pe aceasta europenii o tot incearca de vreo patru sute de ani incoace, ci culoarea locala.
Regizorul Jung Ung Yang a pastrat numai scenele indragostitilor din padure, retezându-le deopotriva pe cele ale nobililor si ale meseriasilor. Trupa de la Teatrul Yohangza a profitat de trama bardului englez pentru a face cunostinta publicului din România cu instrumentele, muzica si dansurile cu aroma coreana. Spectacolul lor cu masti albe si machiaje elaborate, ca in Nâ, pentru lumea demonilor, a pus in evidenta in primul rând fantasticele abilitati corporale si muzicale ale artistilor. Toti cânta la instrumente de percutie, dupa cum toti stralucesc la partea dansurilor. Corpurile lor extrem de bine antrenate, capabile de performanta, de sarituri, de miscari gratioase deopotriva cu cele  dinamice, ca in dansul pe vine al indragostitilor in jurul fetei iubite, asemanator cu cazaciocul, au reprezentat marele atu al acestui spectacol din cale afara de agreabil. Iar numeroasele replici pe care actorii le-au rostit in româna au câstigat total simpatia publicului.
Acesta a fost doar inceputul, caci Festivalul „Shakespeare“ avea sa ofere multe alte intâlniri memorabile. Despre ele veti putea citi in numerele viitoare.