Exista poeme care sigileaza personalitati creatoare. Aduc faima didactica. Devin instrumente în serbarile scolare. Îmbolnavesc publicul de opacitate. Pentru literatura de dupa Al Doilea Razboi Mondial, situatiile emblematice par a fi „Elegia I“ (Nichita Stanescu) si „Mistretul cu colti de argint“ (Stefan Aug. Doinas). Ambele au impus preconceptii. Au încheiat cariere. Au blocat timpul la 1966, respectiv la 1945, validând înca o data toposul artistului asasinat de propria opera. Pentru directorul revistei „Secolul 21“, miopia exegezei la mutatiile din cariera lui s-a transformat în pacoste pâna la senectute, blamând întruna lipsa de agerime a comentatorilor. Or, un caracter semet, rugos, cârtitor si dispretuitor ca al sau nu putea sa tolereze excluderea din rândul figurilor proeminente ale câmpului literar. Pornise de la debutul din 1964 („Cartea mareelor“) cu ideea ca trebuie sa-i depaseasca atât pe poetii înca oficiali (Mihai Beniuc), cât si pe cei tineri impusi în fruntea ierarhiei estetice (Nichita Stanescu). Dupa ce cursa se cam încheiase în 1978, odata cu asumarea lui de catre publicul larg (antologia „Alfabet poetic“, Editura Minerva, Colectia B.P.T., nr. 931, în 22.150 de exemplare) si de putere (colectia „Locuiesc într-o inima“, Editura Militara, incluzând si balade patriotice de factura pasoptista sau texte cu nuante vag apropiate de triumfalismul epocii, preluate din culegerea „Papirus“, 1974), Doinas s-a impus si ca referinta morala. Probabil ca si curajul civic demonstrat în versuri începând tot cu 1978 a determinat critica sa ignore celelalte zone ale liricii sale, mai ales ca punctele de reper ale creativitatii antedecembriste – „Mistretul cu colti de argint“ si „Vânatoare cu soim“ – provin din acelasi trunchi originar: „În general eu reprosez criticii literare faptul ca, dupa ce a pus odata eticheta asupra unui scriitor, nu mai urmareste evolutia lui ulterioara, si îl considera, întotdeauna, punctul de vedere initial. Nici eu nu am scapat acestui procedeu care mi se pare unilateral, pagubos si pâna la urma lipsit de obiectivitate. Eu sunt în clipa de fata victima propriei mele tinereti. Toata lumea ma cunoaste ca poet baladesc al „Cercului Literar“ din Sibiu si toata lumea stie ca poezia mea cea mai cunoscuta este „Mistretul cu colti de argint“, care da pecetea activitatii mele literare!“ („Templul memoriei. Stefan Aug. Doinas în dialog cu Emil Simandan“, Arad, Fundatia Culturala „Ioan Slavici“, 1998, p. 69).
Rescrieri, republicari
Vina pentru respectiva situatie nu trebuie transferata exclusiv asupra inabilitatii de a sesiza metamorfozele. Poetul a exclus din dezbatere un posibil randament redus al activitatii ulterioare studentiei. De asemenea, a evitat sa atace dificultatea impunerii textelor de tinerete pe piata culturala româneasca. Pentru ca, sa nu uitam, „Mistretul cu colti de argint“ („Revista Cercului Literar“, I, nr. 6-8, iunie-august 1945, p. 3-4) si seria productiilor congenere au primit binecuvenita receptare dupa douazeci de ani de la elaborare. Interdictia de semnatura, decursa din instalarea „democratiei populare“ în 1947, le-a surghiunit în Fondul „Special“. Ocazia de revenire pe usa principala ar fi fost tiparirea volumului „Poezii“ (1957), în al carui sumar apareau, în forme revizuite, câteva dintre poemele respective. Însusi Doinas simtea nevoia de schimbari. Perfectionismul stilistic si cautarea, pe urmele lui Arghezi, a sintoniei între cuvinte si sensul global, l-au determinat sa recurga la reorganizari. Din pacate, condamnarea la un an de închisoare (1957-1958), suferita tocmai când dactilograma primise un referat favorabil din partea lui Ovid. S. Crohmalniceanu, a prelungit asteptarea cu înca aproape un deceniu. Abia în „Omul cu compasul“ (1966) si-a facut loc ciclul „Mistretului cu colti de argint: balade vechi“, cu mentiunea ca nicaieri nu s-au precizat perioadele de redactare, ceea ce a atras un atac public al poetului, nemultumit de perversitatea cenzurii. Asistam, poate, la prima interventie intransigenta a lui Doinas în chestiunile privind drepturile breslei. Expunerea categorica în favoarea libertatii de exprimare si a respectarii vointei auctoriale i-au consolidat imaginea: „De ce «baladele vechi», care formeaza ultima parte a volumului «Omul cu compasul» n-au aparut datate, pentru a se vedea ca au fost scrise în perioada 1943-1957, si pentru a nu induce în eroare pe cititorii mai tineri? Marturisesc ca la aceasta întrebare n-as putea sa raspund prompt: – Eu! sau – Editura!… De ce? Pentru ca din lupta cu editurile – daca exista o asemenea lupta (si la mine a existat!) – autorul este obligat sa iasa învingator“ («Despre ei însisi», „Contemporanul“, nr. 52, 30 decembrie 1966, p. 3). Mascarea laboratorului de creatie era sortita sa vicieze lectura, inculcându-i prejudecata ca baladele rodisera din atmosfera propice adusa de Congresul al IX-lea al P.C.R. De altfel, „Omul cu compasul“, subintitulat „versuri 1941-1965“, contine si o compozitie închinata evenimentului politic amintit – „A doua mare“ –, care marcheaza linistea, convingerea si entuziasmul ca noul conducator al statului va aduce bunastarea si va îndeplini utopia socialista. Recuzita tematica este conformista, fara a exhiba însa cultul personalitatii. Limitele concesiilor sunt triumfalismul istoriei, eroismul înaintasilor si lupta pentru fericirea tarii: „Iar mâine-n zori, când fibra acestui viu pamânt/ îsi va cunoaste pulsul ce naste-acum în atrii,/ iar sistola de aur, repercutata-n vânt,/ va contracta spirala vegheatei mele patrii, –/ cuvintele rostite de-acesti vânjosi barbati/ vor fi balanta climei si sarea în bucate,/ obstacole ce surpa furtunile-n Carpati/ si-ndruma mersul ploii pe unghii delicate:/ si fiecare deget va izvorî din el/ un fluviu si-l va-mpinge cu delta peste zare.// O, marea care scade-n miscatul ei inel,/ în timp ce-n pieptul nostru vuieste-a doua mare“. Incertitudinea despre datarea „Mistretului cu colti de argint“ s-a raspândit chiar prin intermediul lui Doinas, care a republicat balada în varianta mai noua ca semnal editorial pentru „Omul cu compasul“ („Contemporanul“, nr. 12, 25 martie 1966, p. 3). Lucrurile s-au mai remediat odata cu scoaterea cartii „Ipostaze“ (1968), unde se mentioneaza cronologia redactarilor (1945, 1950).
Vânatoare de mistreti
În afara de notorietatea sinonima cu efectul camasii lui Nessus, „Mistretul cu colti de argint“ s-a transformat, prin clevetirile unor informatori, în dovada incontestabila a apartenentei legionare. Vânarea fostilor membri si partizani ai Garzii de Fier se încadra în masurile adoptate de Securitate ca sa-si justifice existenta. Întrucâtva, „camasile verzi“ reprezentau denumirea generica pentru „dusmanii poporului“ care nu intrau în categoria „chiaburilor“. Printre asa-zisii legionari (= reactionari) erau inclusi abuziv fosti membri ai P.N.T si P.N.L. Totodata, cei care, neîncadrati în P.C.R, îsi manifestau, în diverse împrejurari, nemultumirile fata de conducere. Iar Doinas nu avea motive sa îsi afiseze devotamentul unui regim care îl tinuse în puscarie si îi întârziase consacrarea. De aceea, poetul s-a aflat în atentia responsabililor cu verificarea „problemei legionare“. Notele referitoare la presupusa relatie cu extrema dreapta au doua laturi. Întâi, este vorba despre relatarea unor discutii purtate între diversi agenti, Doinas si o cunostinta legionara din Cercul Literar de la Sibiu. În principiu, apropiatii scriitorului cu trecut profascist erau I. Negoitescu, participant la Rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941, si Ovidiu Cotrus, angrenat în Fratiile de Cruce. Aici functiona logica extinderii culpei, asa cum s-a întâmplat cu Germania lui Hitler, când cetatenii care îi ascundeau pe evrei deveneau, în ochii autoritatilor, etnici semiti. Cealalta coordonata cuprinde interpretari partinitoare ale poeziilor lui Doinas. Alaturi de ampla prezentare pe care „Gabriel Seranin“ a facut-o plachetei „Semintia lui Laokoon“ (am detaliat episodul într-un articol din „Cultura“, nr. 37, 2011, p. 15-18), se afla un alt raport. Autorul acestuia si-a alertat superiorii, semnalând lipsa de vigilenta a lectorilor de la Directia Generala a Presei si Tipariturilor, care au permis aparitia unei scrieri sabotoare: „În urma cu doua luni, sursa citind ziarul «Flacara Rosie» (Arad, n.m.) sau „Scânteia“ – n-as putea preciza – încerc însa sa gasesc ziarul despre care vorbesc, am gasit publicata poezia «Mistretul cu colt (sic!) de argint» scrisa de Doinas./ Faptul acesta m-a surprins, deoarece în perioada mea de detentie, mai precis în anii 1949-50, la penitenciarul Târgusorul Nou se învata poezia aceasta drept o poezie legionara simbolista. Poezia aceasta este cam asa (subliniere cu cerneala albastra, facuta de ofiterul responsabil, n. m.): «Un print din Levant îndragind vânatoarea, prin inima neagra de codru trecea, croindu-si cu greu cararea cânta dintr-un flaut de os si zicea: Veniti sa vânam în paduri nepatrunse, mistretul cu colti de argint ce zilnic se ascunde…». Nu mai stiu exact întreaga poezie, îmi mai aduc aminte cum era interpretata de cei mai initiati (printre initiati se numara (sic!): Volosniuc cred ca din Iasi, Gîndea Petru din Tulcea, Roman Danila din Beius si altii pe care nu-i mai retin bine). Printul era legionarul care vede în mistret un ideal si dupa care cheama vitejii sa mearga prin paduri nepatrunse, închisoare, prigoana. Mai departe se vede în poezie cum servitorii printului nu doresc sa-l urmeze, parându-li-se greu si ne crezând (sic!) în acest mistret, dar printul îi cheama. Servitorii sunt oamenii de rând, comozi si fara ideal si credinta, de aceea, la sfârsit, când printul este doborât de ideal (de mistret), servitorii râd de el“ (copie a unei note informative, batuta la masina, „POPOVICI OCTAVIAN“, 26 VII 1968, catre mr. Coser Ioan, în dosarul R 874, vol. 1, f. 107, la CNSAS). Nu încape îndoiala ca informatorul a actionat cu rea intentie. Asa cum am vazut, „Mistretul cu colti de argint“ se gaseste în „Contemporanul“ din 1966, nicidecum în vreo publicatie din 1968. Inducerea în eroare avea scop simplu si eficient. Chiar si fara atasarea paginii din gazeta, angajatii Securitatii au luat în considerare avertismentul ca un inamic al ordinii sociale eludase aparatul de propaganda. Exegeza necorespunzatoare sustinea si ideea ca Doinas contribuise la extinderea fascismului si, implicit, la combaterea comunismului. Conturarea unui grup de fanatici ai interpretarii politice sprijinea evidenta ca poetul antrenase destui prozeliti care, cu toate ca suferisera torturi în puscarii, nu acceptasera sa adere la marxism-leninism. Astfel, ca în orice regim militar, inamicul fusese identificat. Iar prada valora enorm, daca provenea din mijlocul scriitorimii. Problema era însa ca „Octavian Popovici“ nu fabulase pomenind de constituirea sectei celor devotati literaturii lui Doinas, în care unii detinuti sesizau perpetuarea spiritului promovat de Capitan. Ca sa percepem adecvat situatia supusa analizei de catre informator apelam la scurta biografie carcerala a lui Danila Roman: „Elev din Beius. Arestat în 1948, împreuna cu membrii organizatiei F.D.C (Fratia de Cruce, n.m.). Anchetat si torturat la Securitatea din Oradea. Condamnat în 1949 de T.(ribunalul) M.(ilitar) Cluj la 4 ani închisoare. Detentia în pen.(intenciarul) Târgsor, apoi în lg.(lagarul, n. m.) Peninsula, la brigada de pedepsiti «O», împreuna cu grupul celor care se opuneau reeducarii, abuzurilor administratiei si muncii fortate. Pe 1 nov. 1952 a fost transferat în lanturi, împreuna cu alti 14 detinuti, la Poarta Alba si, în continuare, la Capu Midia. Dupa eliberare, a fost rearestat, în 1955, în urma unei înscenari pusa la cale de Securitate si condamnat la 7 ani închisoare, din care o parte i-a petrecut în pen.(intenciarul) Aiud. A fost eliberat în 1962. Stabilit la Arad“ (Cicerone Ionitoiu, „Victimele terorii comuniste. Arestati, torturati, întemnitati, ucisi. Dictionar“, vol. R, Prefata de Alex Stefanescu, lucrare revizuita de Domnita Stefanescu si Ecaterina Radoi, Bucuresti, Editura Masina de scris, 2007). Ramâne o întrebare: de unde învatase inculpatul versurile? Banuim ca „Mistretul cu colti de argint“ atinsese cote imense de popularitate, în ciuda tirajului deficitar al „Revistei Cercului Literar“. De altminteri, Doinas a semnalat faptul ca versurile sale circulau intens printre cursantii Universitatii „Regele Ferdinand I“ din Cluj: „manuscrisul („Alfabet poetic“, n. m.) era foarte cunoscut – circulase în mediile studentesti în numeroase exemplare – ceea ce mi se parea suficient“ („Am scris si voi continua sa scriu despre debutanti“, Stefan Aug. Doinas în dialog cu Dorin Tudoran, în „Luceafarul“, nr. 15, 10 aprilie 1976, p. 3). Dar se contureaza si o pista concurenta, anume ca Ovidiu Cotrus, gratie capacitatilor extraordinare de memorizare, deseori elogiate de cei apropiati, ajunsese principalul promotor al operei doinasiene. Este de luat în calcul detaliul ca tânarul poet, ascuns sub pseudonimul de Ovidiu Sabin, sa-i fi transmis lui Danila Roman respectivul text. Ambii proveneau din judetul Bihor. Poate au fost colegi în „Fratia de Cruce“. Asadar, exagerarile si conexiunile pripite s-au împrastiat si din cauza exaltarii juvenile si a mentalitatii potrivit careia un camarad vehiculeaza totdeauna mesaje cu substrat legionar. Întelegerea deficitara ilustreaza ca între extremismele de dreapta si de stânga nu exista distinctii în ceea ce priveste confiscarea discursurilor de legitimare. Le uneste deportarea literaturii în zona urii si a anihilarii fizice a adversarilor. Mai mult ca sigur, Doinas nici nu banuia ca emblema creatiei lui ajunsese un ghimpe în coaste. Nu era suficient ca avea prieteni cu dosare dalmatiene. Câteodata, unii informatori ofereau note netendentioase, specificând situatia politica a „obiectivului“. Asa s-a întâmplat cu „MURESAN DAN“, care, într-un istoric al detentiilor executate de cerchisti, afirma ca: „St. Aug. Doinas, care nu a facut politica legionara, a fost condamnat pentru omisiune de denunt“ (nota batuta la masina, din 20 II 1967, în dosarul I 5265, vol. 1, f. 256, la CNSAS). Totusi, micul ajutor nu a schimbat statutul poetului în evidentele Securitatii.
În acest climat defavorabil, scriitorul se straduia sa se înnoiasca. Pregatind pentru tipar volumul „Alter ego“, Doinas se distanta de capodopera care îl facuse si faimos, si monocord. Parca pentru a înlatura senzatia de rigiditate si de lipsa a umorului, a compus o replica sarcastica la adresa criticilor ignoranti si a poetilor invidiosi, recunoscând, totodata, ca orice structura metrica melodioasa, saltareata, cu aparenta militar-festiva, gârbovita la serbarile scolare, devine prilej inevitabil de parodiere, asemenea „Mumei lui Stefan cel Mare“ (D. Bolintineanu) si a „Luceafarului“ (M. Eminescu). Prin urmare, „Mistretul cu colti de argint“ s-a transfigurat în „Cercul cu zimti de argint“ („România literara“, nr. 6, 5 februarie 1970, p. 31). Tintele vizate în replica la originalul sunt viciile lumii literare de atunci: mania autorlâcului, realismul socialist remanent, cautarea sinecurilor, boema, zâzania între grupari, teama de alterare a ierarhiilor consacrate, judecarea baladescului cu instrumente neavenite, izolarea Cercului Literar: „Un Bard din Levant, îndragind pricopseala/ prin parcuri si-alese locante trecea,/ Sugându-si cu sârg din pocale cerneala,/ trântea parodii de sezon si zicea:/ – Veniti sa vânam prafuite hârtoage/ si Cercul cu zimti de argint, fioros,/ ce zilnic, cu schimbul, ma scoate din doage/ rotind prin reviste profilu-i sticlos“. Spiritul autoparodic, indiciu al inteligentei si al superioritatii, reiese si din exploatarea propriilor ticuri. Poetul de curte devine el însusi, capabil sa-si scoata în evidenta orice meteahna, inclusiv dispretul fata de colegi, pseudonimul prescurtat sau verdictele partiale, sterile si cliseizate (de pilda, articolul semnat de Vladimir Streinu, „Un neoclasic printre moderni“, „Luceafarul“, nr. 44, 29 octombrie 1966, p. 1): „Dar Bardul trecea duduind înainte,/ pândea printre rânduri, atent la confrati,/ lasând sa dospeasca-n culcus de cuvinte/ pe toti cei nascuti mai la sud de Carpati./ La Capsa, îi pica salaul din gura:/ – Priviti cum înfuleca Cercul, zbanghiu,/ sonete, eseuri, creveti si friptura./ Veniti sa-l lovim cu-n viclean interviu!/ Maestre,-i Doinas, un elin printre thraci,/ zicea un discipol sagalnic zâmbind./ Dar el raspundea întorcându-se: – Taci!…/ Si St. Aug. tacea ca un cerc de argint“. În loc de mistretul cu colt de argint, vânat cu trei sageti (de lemn, de fier si de foc), poetul tâfnos si frustrat îi zgorneste pe liderii Cercului Literari, fondatorii Forului Suprem: Doinas (asul de trefla), Negoitescu (asul de cupa) si Regman (asul de caro). Autopersiflarea subliniaza o realitate simpla. La Sibiu, functionase un triunghi. Poate cândva se concretizase un patrat. Însa Radu Stanca decedase în 1962.
Exista poeme care sigileaza personalitati creatoare. Tot ele dezvaluie si resurse afective nebanuite. Nu e prea târziu sa-l privim pe Doinas ca expert al glumelor. Chiar si în relatia cu Securitatea a comis destule scamatorii zimtate.
Un articol de
GEORGE NEAGOE