„Entre «hommes libres»“ – „Între «oameni liberi»“ – asa este intitulat un articol de prezentare a volumului „Jünger et Heidegger. Correspondance“, tradus recent din germana în franceza. Autorul articolului, aparut în numarul din 15-28 februarie/ 2010 al „La Quinzaine littéraire“, este Marc Lebiez.
Citind materialul dinspre coada si înaintând spre cap, serviciile cronicarului Lebiez par cel putin satisfacatoare; insul se arata un interpret concesiv si conciliant în numele valorilor etern umane si a libertatii de spirit, dispus sa faca abstractie de cliseele judecarii a doi intelectuali prin catarea tangentei lor (în cazul acesta) la nazism.
Articolul se încheie printr-o „frumoasa“, zice Lebiez, si „justa“ fraza a lui Jünger: „Eu nu-l pretuiesc pe Martin Heidegger doar prin prisma operei sale; îl pretuiesc si pentru ca a riscat politic atunci când ar fi putut foarte bine sa n-o faca. I se poate face vreo vina din asta? Din faptul ca puterea politica i-a înselat încrederea?“. Sa deducem oare din „frumoasa“ fraza a lui Jünger o concluzie generalizabila? „A-si asuma riscuri“ poate legitima, contingent, orice gen de „putere politica“, în conditiile în care un intelectual – dar mai ales un intelectual de anvergura lui Heidegger – prefera sa riste politic decât sa faca „altceva“? Greu de spus. Macar am aflat – caci si selectia citatului are elocventa ei – atitudinea recenzentului fata de inconfortabilul subiect. În rest, aproximarea ascendentului intelectual al unuia asupra celuilalt si disimularea relatiilor de forta dintre cei doi intelectuali e dovedit adevaratul centru de greutate al volumului. Aici, Lebiez anunta un psihologism fin pe care, într-adevar, numai spatiul intim al corespondentei îl poate provoca.
Citit dinspre coda spre intro, articolul (si implicit atitudinea recenzentului fata de subiect) îsi pierde însa coerenta. Personajul care-si încheia expunerea prin cumintele pasaj din Jünger este acelasi cu justitiarul care, câteva paragrafe mai sus, perora, în chip de introducere în subiect:
„Cu trecerea timpului, ei sJünger si Heideggert par a fi apartinut, ca si Gottfried Benn sau Carl Schmitt, si chiar Wilhelm Fürtwängler, acelei nebuloase intelectuale situate la limita nazismului. Unii au depasit-o, altii nu, ori au facut-o atât de putin încât nu li se poate imputa decât orbirea – careia numai spiritele mici pot fi sigure ca nu-i vor cadea victima vreodata. Justitiarii au privilegiul de a sti pe unde trece frontiera dintre acceptabil si inacceptabil, însa gresesc adesea fondându-si judecatile pe informatii lacunare. Ei îl condamna pe Heidegger pentru anul sau de rectorat, dar lauda atât de sublimul stil al lui Cioran si ignora faptul ca Mircea Eliade era un reprezentant oficial al fascistilor români si ca a persistat în antisemitism chiar dupa descoperirea lagarelor de concentrare.“ Admirabila, într-adevar, discretia lui Lebiez, care, în ideea unei perspective neimplicate desigur, se fereste sa pomeneasca numele vreunui fascist francez (singurul frantuzism implicat fiind… stilul lui Cioran). Ramâne însa întrebarea: de ce faptul de a-si fi „asumat riscuri“ politice îl scuza doar pe Heidegger, nu si pe Eliade?
Un lucru tot e bun: Eliade, Cioran au fost trecuti în rând cu Heidegger, iar Vintila Horia (un paragraf mai jos) în rând cu Ezra Pound… Criteriul politic e capabil de cele mai incredibile generozitati.
Despre violenta în cetate
Sub acest titlu a aparut, în acelasi numar din „La Quinzaine littéraire“, un interviu al lui Omar Merzoug cu fostul discipol si favorit al lui Althusser, Étienne Balibar. Pretextul dialogului este recent publicatul volum al acestuia, „Violence et civilité“ (Galilée, 2009). Abstractie facând de îndelung exersata flexibilitate a batrânului marxist Balibar – care era capabil, în urma cu patruzeci de ani, sa se ralieze unei recitiri a „Capitalului“ cu aceeasi naturalete cu care astazi scrie volume despre europeism si frontierele sale – dialogul e plin de piruetele si (macar impresia de) imprevizibil necesare oricarui comert intelectual onorabil. „Putem spune ca violenta se manifesta în cetate tocmai pentru ca politicul nu e un ce rational?“, întreaba de pilda Merzoug. „Dimpotriva, pareaza fara «civilitate» Balibar, as spune invers: tocmai pentru ca violenta (…) e ireductibila politicul nu e pe de-a-ntregul rational“. „A medita pe marginea civilitatii si a violentei nu înseamna sa redeschizi o veche discutie pe tema barbariei si a civilizatiei?“, lanseaza iarasi Merzoug. Câtusi de putin, se fereste Balibar: „N-am încredere în termenul «barbarie», asociat unei viziuni lineare, occidentalo-centrice, de progres, care, stim bine, a cautionat vreme de secole exterminari, sclavii, convertiri fortate etc.“
„Violenta în cetate“, „violenta si civilitate“ exprima în fapt raportul imediat între violenta (generarea/ administrarea conflictelor) si factorul politic. Format în atmosfera hiperteoretizanta a marxismului si structuralismului anilor 60-70, dar si pe fondul razboiului din Algeria, Balibar se declara afin liniei Machiavelli-Weber – „pentru care politicul este un conflict, o lupta permanenta cu violenta, de care nu se poate dispensa, dar careia încearca sa nu-i devina prizonier“. Chestionat daca nu cumva „scopul politicului este acela de a crea o ordine sociala epurata de orice violenta“, Balibar identifica aici definitia „statului de drept“ si se delimiteaza numaidecât: „Acesta sstatul de dreptt, în cel mai bun caz, nu asigura protectia indivizilor sau a societatii decât cu pretul disimulatiei unor metode de protectie ele însele violente (…). Culmea acestor violente invizibile este câteodata chiar consensul (…). Scopul politicii (…) nu este niciodata expurgarea violentei (…). Conflictul e o forma de civilitate, cum spunea Machiavelli“. Câteva paragrafe mai jos, nemaiasteptând sa fie consultat asupra raporturilor dintre violenta si marxism, Balibar aduce singur edificarea: „Marxismul a avut o contributie inconturnabila la problematizarea dimensiunilor violente a politicului…“ etc. etc. „În acelasi timp, marxismul s-a dovedit dezarmat intelectual, si deci politic, în fata efectelor violentei din propria practica. Vorba celebra a Rosei Luxemburg, din 1914, «socialism sau barbarie» si-a aflat un teribil ecou ironic.“ Cu toate acestea, erorile vechilor marxisme n-ar trebui, întelegem, sa împiedice noi ecloziuni pe ramura marxista, mai ales ca împrejurarile sunt favorabile: discursul liberal sau republican scârtâie, statul e „în criza, atât din punct de vedere al suveranitatii exterioare, cât si din acela al legitimitatii interioare si al capacitatii de a regla conflictele sociale“…
Cât de mult se poate compromite astazi un intelectual care declara inerenta violentei „în cetate“ si respinge variantele contractului idilic între polis si cetateni? Probabil nu prea mult, atâta timp cât nu va aparea un dosar penal pe numele sau, în calitate de inculpat sau responsabil moral al unei fapte reprobabile conform codului în vigoare. Ca în multe alte sfere ale cunoasterii, si în cazul acesta practica face totul.