„În vreme ce gura mea latra…“

A murit un mare poet: Adrian Paunescu. De-ar fi sa-l credem pe „divinul critic“, ar trebui sa spunem odata cu el ca adevarata viata a poetului începe dupa moartea lui. Însa ideea criticului, frumoasa ca orice mare iluzie, nu i se potriveste: poetul n-a avut rabdarea sa astepte ca posteritatea sa decida asupra lui si, grabit în viata ca si în moarte, si-a apropriat-o curtând-o si înhatând-o pe toate caile, avuabile si inavuabile. Posteritatea lui Adrian Paunescu începe din timpul vietii lui: a facut tot ce se poate si ce nu se poate („Si ce se mai poate, când totul se poate?“) spre a o simti, pipai si, ca Arghezi în cautarea divinitatii, sa urle: „Este!“. Dumnezeul lui a fost gloria lui. Fiu al iluziei, „în schimbul gloriei din prima ora/ poetul iata ca primeste, Doamne,/ gustul multimii gata sa-l condamne/ si gelozia ei care-l devora“. Personalitate puternica si complexa, a iubit riscul „pe cont propriu“, ca pe nimic altceva: „Pericolul e mediul meu firesc,/ Îmi place lupta vailor cu piscul,/ Nesomnul, îndoiala, lupta, riscul/ Ma-mbolnavesc si ma-nsanatosesc/ …/ Pe mine ma urasc doua extreme –/ Patatul, castul – cu aceeasi ura,/ Ambiguu-mi ies cuvintele din gura/ De liniste fiinta mea se teme./ Oameni perversi, si voi, din dogma casta,/ Din riscul meu decurge pacea voastra“. Profetice, aceste vorbe din care se încheaga chiar portretul dublu al poetului – el însusi „patatul“ si „castul“ existând sub acelasi învelis – vor face din Adrian Paunescu, în viata si, iata, si imediat dupa moarte, vânatorul cazut prada vânatului. Un „câine de vânatoare“ rapus de iepurii, mistretii si pasarile pe care le vâneaza: „Eu sunt un câine de vânatoare,/ Tradez vânatul latrând greoi/ Prin vaile tulburi prin care treceti/ Cu pustile-ntinse,/ Voi, nou-nascutii, fragezii, voi!// Stiu tot ce este si ce urmeaza/ Si palariile vi le si vad,/ Vor sari iepuri, mistreti si pasari,/ Pe vaile lumii va fi prapad.// Albi si sportivi si cu ochii albastri/ Veniti din urma, de pâsla si piatra,/ Soptiti, hohotiti, chicotiti sau taceti,/ În vreme ce gura mea latra.// Iata, ies iepurii si ies mistretii,/ Ursii se leagana, vulpile ard,/ Voua va bubuie pustile-n sângele lor:/ Mie mi-e mila si cald.// Si stiu ce vine: ca din greseala/ Un glont din spate o sa ma omoare/ Si vânatorii tineri vor plânge/ Pe fostul câine de vânatoare“.
Premonitorii, semnalele poetului îsi vadesc din plin temeinicia: posteritatea lui Adrian Paunescu începe urât. Începe cu un cor cacofonic în care se amesteca hilar si penibil vocile ragusite ale adulatorilor de cenaclu si de circumstanta cu ale detractorilor înveninati de ura care, cum zice unul dintre ei, gasesc „obscena“ urcarea trupului neînsufletit al poetului pe scena Ateneului Român si îngroparea lui la picioarele lui Eminescu. Îi stia prea bine poetul cu inima ca un tragaci de arma pe acesti bugetari ai curajului si functionari ai urii de porunceala prezenti la datorie în toata istoria românilor. Detestabilei specii, poetul i-a dedicat un poem antologic, „Biografia unui sedentar“, unde-l pune sa vorbeasca în nume propriu pe unul dintre acesti cotizanti la fondul de ura nationala: „Cal priponit de sacul cu graunte,/ Asa mi-a fost, asa îmi e ursita,/ Saraca mama mea, nefericita,/ Fugea pe-un câmp, o veste sa anunte.// Când eu m-am nazarit în al ei sânge,/ Gonit de-o spaima si latrat de-un câine,/ Om azi, c-un lant legat de a lui pâine,/ Cal priponit de-un sac care-l constrânge.// Copiii mei nascându-se, în mine,/ mai friguroasa se-ntinse frica,/ Cal priponit de-un sac fara rusine,/ Mi-i sacul botnita, nu zic nimica.// Sederea-mi place, hrana îmi e viciu,/ Liber m-ar face poate numai biciul“. Arghezian în sarcasmul sau nimicitor, un asemenea poem, alaturi de multe altele, confirma cu asupra de masura una din laturile personalitatii lirice a lui Adrian Paunescu, semnalata de mult de sagacele critic si istoric literar Serban Cioculescu: „Acesta este Adrian Paunescu, poetul în care cred ca nu m-am înselat vazând cel mai vrednic urmas al poetului Tudor Arghezi.“ Însa Adrian Paunescu este „vrednicul urmas„ al multor altora din marii poeti ai literaturii române, si nu numai. În partea rezistenta si durabila a multei lui creatii rasuna „voci“ adunate de peste tot: de la Bolintineanu si Heliade la pasoptisti, „oamenii începutului de drum“, cum memorabil i-a numit Paul Cornea într-un studiu fundamental, pâna la romantici si postromantici, moderni si modernisti, Eminescu, Macedonski si Cosbuc, Goga si Arghezi, Bacovia si Beniuc. Nu-i strain flautul lui bolnav de lirica rusilor Maiakovski, Esenin ori Evtusenko. Un soare negru al melancoliei nervaliene poate fi zarit si simtit deseori, chiar si într-unele din cele mai revarsate poeme ale „cântaretului revolutionar“ ce s-a dorit sa fie îndemnând, prea optimist, „nu-ti poate pune nimeni catuse peste tâmple,/ si chiar de ti le-ar pune ti s-ar preface-n laur,/ Ai fost adus pe lume sa scoti din mâzga, aur,/ Fii fericit de drama ce sta sa ti se-ntâmple.“ N-a fost, ca multi altii, „chirias cu ora“ în inima cetatii, dar, veritabil „Don Quijote valah“, si-a luat adesea dorintele drept realitati si a avut nebunia de sorginte poetica de a crede ca vede în aburul straveziu al iluziei chiar „pamântul fagaduintei“: un idealist si un romantic incurabil din specia „arzatorilor nebuni“ ce s-au lasat mistuiti pâna la capat si fara rest de flacara în care s-au aruncat cu capul înainte.
Poetul nu poate fi despartit de om, unul este oglinda celuilalt.. Va fi probabil imposibil sa împartim exact pe talgerele posteritatii masura în care si-a instrumentalizat poezia punând-o în slujba propriei ascensiuni sociale si politice ori, dimpotriva, gradul pâna unde pozitia pe care puternica lui personalitate si-a cucerit-o a fost nu mai mult decât o „pârghie“ pusa în serviciul poeziei propriu-zise si al adevarurilor purtate în si printre rândurile ei. De ce-ar fi, pe de alta parte, blamabil ca acest poet contradictoriu si de nestapânit si-a vânat ca un „câine de vânatoare“ gloria si posteritatea, câta vreme în urma acestei vânatori ramânem cu asemenea versuri memorabile prin care trece un val de vânt din psalmii arghezieni: „Vânatul are ochii vineti, vânatul naluceste-n tufe,/ sa fie nor ce-i înconjoara fuga si sclipatul! Pornim,/ încep toate aceste boturi sa caute si sa rasufle,/ vânatul are sânge iute si întelege ca pornim.// Si se ascunde, iata-l, Doamne, în fata, tot mereu în fata,/ prin faldurile-nrourate norocul e cât poate fi,/ o clipa învelisul fugii în doua laturi se dezgheata/ si ochii vineti se arata din doua negre scafârlii.// Fugim si cautam, si pâna în clipa cea groasa când se-mparte/ vânatul împuscat, noi nu stim spre care loc si timp pornim,/ ce parte-o sa ni se cuvina, atunci, din toata-aceasta moarte,/ de suntem câini de vânatoare, vânat sau vânatori. Pornim.“? Doar un mare poet, „arghezian“ sau, daca doriti, „bacovian“ îsi poate stinge, în clipele fericite ale inspiratiei lui entuziasmele si înaltarile „macedonskiene“ cu o lacrima a melancoliei, a deznadejdii si a ratacirii într-o vânatoare confuza, fara tel si fara sfârsit. Cu siguranta, Adrian Paunescu este un poet de antologie: cititorul onest si de gust sigur va da singur ori ajutat peste kilogramul de aur pur din tona de minereu ce ramâne posteritatii ca sa-i dea ocol.
Unul dintre cei mai fini si mai subtili degustatori ai poetului este un mare prozator: Eugen Barbu. Autorul „Princepelui“ a vazut în poet si în poezia lui ceea ce multi critici s-au facut ca nu vad: „La prima vedere s-ar parea ca programarea sau destinul lui Adrian Paunescu ar fi, în primul rând, acela de a comunica, prin poezie, autorul traind intense experiente de cunoastere pe care le atribuie si altora. Fiind dotat cu o puternica tendinta moralizatoare, el încearca sa transpuna aceste experiente în plan social, adica sa le faca eficiente, e vorba deci mai curând de transmitere decât de comunicare, deoarece poetul nu se confunda nicio clipa cu ceilalti, pastrându-si inalterata întreaga personalitate; el statueaza, emite aprecieri, da decrete; e mai curând pontif intolerabil decât tribun comprehensiv (…); poetul revine la statutul decretativ, desi uneori el ne pare nu un legislator, în adevaratul înteles al cuvântului, ci un dionisiac. El nu construieste silogisme, ci se daruie pe sine într-un elan mistic, crezând ca jertfa-i simbolica va servi omenirii. Instinctul sau gregar e dublat în mod tragic de o mare însingurare (…) O fata surprinzatoare la acest poet baladesc este meditatia pe fondul reveriilor. Un militant întorcându-se în ragazuri asupra problemelor existentei, iata ceva mai rar, dar nu mai putin interesant la Paunescu“. Mai departe, Eugen Barbu vorbeste despre un Paunescu al îndoielii si al nelinistii care pun riduri, uneori adânci, pe „domeniile în care ar putea pretinde ca detine anumite certitudini“ si, în fine, Adrian Paunescu „flirteaza cu dragostea si moarte, într-un excurs încercat de Eminescu, Bacovia si Rainer Maria Rilke“. Îl compara pe omul care a cucerit si ametit cu magnetismul sau o generatie întreaga cu „un Rastignac sosit de la Bârca, în tenisi si cu basc pe frunte, abia scapat din urma oilor pe care le-a dus la câmp“, pentru ca, într-o imagine elocventa prin sugestie si forta de caracterizare sa-si întregeasca memorabilul portret: „Actor el însusi, Adrian Paunescu stie sa-si însoteasca poezia de grandilocvente si de retorici, cum va fi facut probabil Victor Hugo. Locul sau este pe un munte, într-un desert sau în pietele publice unde auditoriul este zguduit de torentele sale lirice ca de un uragan neobosit. Cuvintele lui sunt fulgere“. Adevaratul Adrian Paunescu va fi, în posteritate, poetul care si pe un munte sau mai ales într-un desert îsi va „zgudui“ auditoriul imaginar si imaginat cu poemele lui antologice culese din tona de minereu aurifer ce sta întreaga sub ochii celor ce vin si vor veni.

Fondul National de Ura
Data afara pe usa, dictatura se întoarce pe fereastra: dictatura urii. Nu-i nicio surpriza în faptul ca uneori agitatorii urii se recruteaza si din rândul elitei, al unor intelectuali cu minte multa si toba de carte. Despre însusi marele Nicolae Iorga cineva a spus: da, dl Iorga are multa minte, dar nu toata buna! Asa si cu cei câtiva intelectuali care, cu ocazia mortii si a funeraliilor unui poet proeminent ca Adrian Paunescu, au gasit de cuviinta sa arunce un pumn de noroi si otrava peste mort si peste opera lui: da, sunt ei toba de carte, dar la ce le-a folosit?! Pe acesti gropari de elita, necuviinciosi si impii, îi numesc cotizanti la fondul cel mai prosper al României eterne: Fondul National de Ura. Trezit deodata din somn de moartea lui Adrian Paunescu, dl Andrei Cornea se freaca la ochi si exclama în revista unui grup de „dialog social“: „Noi, intelectualii, ne-am razboit adesea stabilind grade în rezistenta prin cultura sau vorbind despre colaborationism prin tacere. O, vai, ce eroare tactica! Abia acum am vazut cât de rau ne alesesem tintele si cât de puritan-utopice ne erau distinctiile! Îi vedeam pe Mircea Cartarescu, pe Liiceanu, pe Noica sau pe noi însine si formulam judecati aspre, dar uitasem de Adrian Paunescu si Eugen Barbu!“ Trezit în fine din somnul dogmatic si elitist de uimitoarea disparitie, dl Cornea, ca un veritabil bugetar al curajului, regreta ca s-a „razboit“ cu ai sai si, într-o revista de „dialog social“ (!) instiga la un razboi contra mortului si la o cruciada contra unui adversar intrat în pamânt, îngropat la picioarele nicidecum la umarul lui Eminescu! Ce „blasfemie“! I-as atrage respectuos atentia acestui ilustru carturar al nostru indignat de simpla alaturare a lui Paunescu Adrian de Eminescu Mihai, ca în practica istoriei si criticii literare exista „urâtul“ obicei al filiatiilor si comparatiilor ce nu califica ori certifica valori si ierarhii, dar semnaleaza afinitati si stabilesc familii de spirite.
Împotriva parerii intratabile a d-sale ca „Paunescu n-a fost decât un poet sentimental minor“ care n-are ce cauta lânga Eminescu, îl voi cita pe eminentul critic si calmul analist literar Gabriel Dimisianu care, reluându-si o mai veche opinie, scrie într-o frumoasa pagina din „România literara“: „Sa remarcam bogatia registrelor, a temelor, a motivelor, a ecourilor de epoci poetice rasunând parca toate de-odata sub cupola imensa a liricii paunesciene. Si Heliade, si pasoptistii, si Eminescu, si Cosbuc, si Goga, si Arghezi, si Bacovia, si Beniuc, si Jebeleanu, si altii mai noi coexista în acest poet, dar sa precizez repede ca nu în sensul comun al captarii de influente, ci în acela a unei asimilari îndragostite, daca pot sa vorbesc astfel. Adrian Paunescu vibreaza afectiv în spatiul de sensibilitate pe care prezenta lor îl creeaza, îi iubeste pe acesti mari lirici români care, toti, sunt directorii sai de constiinta literara (…) Acest Victor Hugo al nostru, cum îmi amintesc ca a fost numit, ni se înfatiseaza ca un spirit în care patima actiunii, setea de afirmare orgolioasa a eului, fortificata sa confiste tot ce este în jur pâna la anulare, nu s-a stins, dar suporta corijari aduse la ivirea unui sentiment nou: al fragilitatii fiintei biologice si al inconsistentei unor lupte la al caror capat învingatorul constata ca nu a cucerit decât cetati de abur, iar singura certitudine îi este singuratatea“.
Nu pot decât sa-l deplâng pe ilustrul carturar Andrei Cornea pentru ca, opac la aceasta „asimilare îndragostita“ despre care vorbeste atât de comprehensiv Gabriel Dimisianu, vadeste o trista infirmitate receptoare, anume aceea de a nu simti si pretui afinitatile literare si familia de spirite careia îi apartine poetul Adrian Paunescu – un stranepot, un nepot sau un var daca nu si un frate cu toti cei evocati si numiti de criticul nostru. Cu privire la optiunile politice ale poetului care atâta îl indigneaza pe dl Cornea cu ocazia mortii lui Adrian Paunescu, ce sa zicem? Ca a fost „marele pontif“ al cui spune domnia sa ca a fost Adrian Paunescu – iata o chestiune asupra careia parerile pot diferi, dar orice parere am avea esential ramâne tonul care face muzica si stilistica prin care aprobam sau respingem adeziunile poetului. Alarma târzie si instigatoare a dlui Andrei Cornea e contraproductiva: îi atrag atentia ca, totusi, poetul Adrian Paunescu a murit si ca a fost îngropat în pamânt, la picioarele lui Eminescu. Daca n-am îndraznit s-o facem în timpul vietii lui, ne putem desparti de acest „coautor al cultului lui Ceausescu“ si altfel decât cotizând tardiv la blestematul Fond National de Ura. Îi opun dlui Cornea doua exemple contrare tonului si stilisticii dumisale în aceasta privinta. Întâi, pe al criticului incontestabil Nicolae Manolescu. Notând si el „contradictiile“ lui Paunescu si rolul de cioplitor la cultul personalitatii, împreuna cu „lirismul persuasiv“ si „zanganitul de sabii“ din lirica patriotica si cetateneasca a acestuia, criticul îi recunoaste poetului, cu raceala-i caracteristica, dar în spiritul adevarului, o anumita forma de rectitudine a lui Adrian Paunescu: „Împotriva celor care îl lauda sau îl blameaza astazi la fel de fara masura, suntem obligati sa cântarim lucrurile cu toata obiectivitatea. Si sa recunoastem ca nu i-a placut întotdeauna sa stea sub vremi. S-a revoltat uneori împotriva vremilor si, mai mult decât atât, împotriva lui însusi“. Al doilea exemplu de privire pe cât se poate de senina si obiectiva vine din partea unui ziarist si scriitor eminent, Cristian Tudor Popescu, oponent deschis al lui Adrian Paunescu de pe când acesta mai traia si cu care a avut de-a face: „Ne-am întâlnit de câteva ori“ – scrie acesta în „Gândul“ -, „am vorbit, am facut emisiuni de televiziune memorabile împreuna. Doua drumuri se deschideau mereu între noi: unul al literaturii, al culturii pe care mergeam alaturi de Adrian Paunescu fara sa sovai, respirând în acelasi ritm cu el, cuprins de o stare rara de bine, atingându-mi sufletul de al lui; celalalt, al politicii, al comportamentului social si moral, unde pasii nu ni se potriveau aproape niciodata“. Mi se pare ca e singurul comportament cultural corect, civilizat si curat, mai cu seama venind din partea autorului unui rasunator articol despre „Mari scriitori, mari ticalosi“: daca a spune adevarul este obligatoriu, asta nu înseamna nicicum ca adevarul este totuna cu dreptatea. Adevarul despre Adrian Paunescu, si despre multi altii, nu poate cautiona nedreptatea urii, a scoaterii si excluderii lui din literatura, din cultura si din familia de spirite care l-a consacrat. Ar fi o mare nedreptate sa-l micsoram pe poet – unul mare în clipele lui de gratie! – din respect neghiob pentru adevar. O fi umblând deseori adevarul cu capul spart, dar nici adevarul nu-i facut spre a sparge cu el capul viilor ori al mortilor. Ca sa nu mai spunem ca ura nici
n-are nevoie de adevar.     n