Poet prolific (a publicat in trei decenii peste douazeci de volume de versuri), Ioanid Romanescu (1937-1996) marturisea inca din cartea de debut, „Singuratate in doi“ (1966), o mare disponibilitate afectiva si stilistica. Sentimentalul frondeur putea sa-i dedice o poezie lui Esenin, scriind: „nu sunt eu o fire-ngenuncheata“ si proiectandu-se, intr-un vis al mamei evocate, ca „umbra inalta“, semn timpuriu al unui orgoliu de poet ce se va permanentiza in scrisul sau.
Printre clisee inca neevitate, dintre care nu lipsesc lacrimile, chiar lebedele unui continent exotic ori caderile in genunchi in fata iubitei, domina ipostaza unei subiectivitati agitate, efervescente, expansive: „de-atata dragoste mi-e groaza sa nu incendiez orasul; / cand te astept, respir agonic de parca-as inghiti triunghiuri“… Ceva din spiritul nesupus al unor Geo Dumitrescu ori Tonegaru se prelungeste intr-o poezie alimentata si de o dinamica a fanteziei tot mai productiva pe parcurs, postura visatorului ce acorda credit mai degraba propriilor reverii decat realitatii prozaice va fi o constanta a viziunii sale.
„Un aer mereu deschis“
Discursul poetic promite de pe acum sa se constituie, astfel, ca scenariu in diverse variante al punerii in situatie lirica a eului care-si proclama „vocatia lumii si obsesia ei“, dispozitia dialogal-colocviala, in numele unei sinceritati funciare. De aici, marea frecventa a poeziilor despre poezie si capacitatile ei de impact asupra unui public presupus, gesticulatia persuasiva, tinuta interogativ-retorica a subiectului ce se vrea mereu implicat, responsabil de calitatea spuselor sale, de o etica a scrisului. Dar si de o estetica a lui, caci numeroasele sale carti vor asocia mereu obsesia autenticitatii, a adevarului despre sine si lume, cu convingerea ca poezia ramane totusi o stare de exceptie, ca ea inseamna distilare si purificare a cuvantului; iar autorul ei e, in fond, un idealist adesea deceptionat de ceea ce numim indeobste „real“. „Poezia, inainte de a se afla pe sine, afla ce se petrece“, „actul de a scrie nu e decat / ultima forma / a luptei (poeziei) pentru existenta“, ea intampina lumea cu un „aer mereu deschis“; intoarsa spre subiectul rostitor, ea ar fi marturia autentica a faptului trait – „ce testament pot eu sa las / decat acela scris cu viata mea?“. Insa „viata“ aceasta va fi scrisa, cumva, intotdeauna cu majuscula, modestia afirmata a subordonarii fata de ceilalti fiind compensata imediat de o anume constiinta a „regalitatii“ eului: „sunt marele supus, stapanitorul / unei coroane dinauntru / pe care o restitui si imi inchid ecoul“, „eram orgoliul sferei transparente / in care singur diametru stam“ – se spune in „Presiunea luminii“ (1968), iar „favoarea de a fi poet“ (v. „Favoare“, 1972), ce numeste tot un regim ale exceptiei, e alaturata unui soi de constiinta a autosuficientei: poezia „are tot ce-i trebuie“, iesind de sub orice servitute.
Mai stangaci exprimata in primele volume (din „Presiunea luminii“, ca si din „Aberatii cromatice“ – 1969, „Poeme“ – 1971, ori chiar din citatul „Favoare“, nu se poate retine aproape nimic, in afara catorva versuri izolate, mai expresive), aceasta constiinta prinde consistenta in cartile urmatoare. In „poemele de dragoste“ din „Baia de nori“ (1973), insasi tematica invita la ipostazieri „transfigurate“ ale eului („Eu mire al zapezii al cantecului / si al nasterii cantecului, / mire al propriei mele priviri, al luminii / in lumina“, „sunt insumi / cantecul / nascandu-se“ – zice un poem, ca pe vremuri Labis din „Primele iubiri“), la o stare de „beatitudine“, de visare inscenata – „Sufar de cea mai frumoasa asteptare (o complicatie / a reveriei, cunoscuta sub numele de helènie)“, subiectul insusi se defineste in registru fantezist drept „cal verde de pe perete“, „chiar poezia mea e un cal verde“, isi vede capul „dus pe brate-n cer“, se simte „escortat“ de poem pana acasa si inchis de el „intr-o iluzie“, nelipsind nici poza aristocratica a visatorului care se simte acasa doar in propria insula: „Duceti-ma acasa, pantofilor! / am starea de lene de conte – / iar sunt impuscat cu poezie / imi circula sub frunte nedefinitul glonte // duceti-ma acasa, salupelor! / pana la insula – acasa! / ca niste mirese cuvintele/ de gura mea se rusineaza“… Cu asemenea fandari rostandian-tonegariene, in care poezia e intampinata galant ca „Doamna Poezie“, se autoreprezinta un personaj exaltat, dar care isi si joaca sincer exaltarea, adesea retras in propria lume launtrica: „Sterge-ti ochii suflete acum / de cerul adunat inauntru / afara se aud variatiuni pe o tema-ngropata / sunt cel mai mare poet singur“…
„Geografia histrionului“
De ceea ce Marian Popa a numit foarte potrivit „geografia histrionismului“ si „egotismul“ lui Ioanid Romanescu tin, asadar, toate aceste inscenari ambigue, si grave si usor autoironice, unitare in fond, caci – cum spune criticul – intrunind doua „aspecte complementare“: „un anumit gust pentru jocul nu rareori cinic, jucat cu jovialitatea sarcastica a unui egotist“ si forta „emanand dintr-un suflet grav, definit de compasiune pentru lume, de bunatate si bunacredinta, de suferinta filosofica“ (v. „Postfata“ la antologia de autor „Demonul“, Ed. Cartea Romaneasca 1982, p. 163). Nota sentimentala e mereu prezenta („sunt un poet cu inima“ – se scrie in „Poet al uriasilor“, 1973), ca si obsesia puritatii lirismului, aproximata in imagini, usor conventionale, ale decantarii si cantecului: „spre voi / vin sa beau roua de pe aripile privighetorii“. Ipostaza subiectului este consecvent conturata in registrul inalt, de ecou romantic necenzurat, al „singuratatii inalte“, poetul e „fratele palid al noptii“ („Lava“, 1974); altadata „o cazemata pentru flori si candoare“ sau ratacitor „prin lumi imaginare“ („Paradisul“, 1975), iar un volum din 1977 se intituleaza „Energia visului“ si evoca „fosnetul altor lumi“ ori striga entuziast: „Traiasca poezia si marii visatori!“; peste un an, se vede cantand „in limba unui dumnezeu-artist“ („Trandafirul salbatic“). Chiar in registrul dominant deceptiv din „Flamingo“ (1984), se mai defineste ca „rentier al iluziei“…
Ramasa sub semnul „Magiei“ (e titlul cartii din 1982), lirica lui Ioanid Romanescu capata acum un aer mai accentuat reflexiv, sapiential, stilizandu-si gestica pana la un soi de contemplatie hieratica si aproximand, in locul concretelor, umbre, irizari, semne epurate ale trairii, in versuri de mare finete a desenului si sugestiei: „Toate pragurile de sus au capatat o bizara stralucire / din loviturile fruntii tale“, „poate ca drumul umbrei de pasare in zbor / maine va fi o scriere straveche“. Cliseele poetizante nu sunt, totusi, ocolite, si ele tin tot de regimul inalt-romantic al Cugetarii: „catedrala a haosului / vietii mele“, „hohot al Logosului“, „seminte ale hazardului“…
Treptata distantare de ceea Marian Popa numise „geografia histrionismului“, care ramane, totusi, partea cea mai reprezentativa si convingatoare a scrisului lui Ioanid Romanescu, se poate observa si intr-o carte precum „Orpheus“ (1986). Culoarea sapientiala, solemn-reflexiva, a discursului acopera, insa, o imagine a poetului – si Orfeu este unul – ce se mentine in brazda increderii in imagintia creatoare ca fundament al „cantecului“. Din pacate, abstractiunile si marile notiuni poetico-mitologice paraziteaza majoritatea versurilor in care se filosofeaza emfatic pe tema cantecului „esenta a firii“, a fiintei eterne“ si a „sensului“ care a existat „inainte de a fi existat Universul“ s.a. m.d.
„Un ideal matriarhat al artei“
Unul dintre volumele cele mai implinite ale lui Ioanid Romanescu este, insa, „Scoala de poezie“ (1989). Precedata de reflectii asupra inspiratiei controlate (poesc) de tehnica, cu respingerea principiala, insa, a „artei ca joc“ si a „complicatiilor estetice inutile“, a kitschului si a manierismelor, si accentuind pe miza unei comunicari cat mai complexe a ideii lirice, „masina poetica“ expusa de autor nu are, totusi, nimic exterior-demonstrativ. Poetul ramane in continuare convins ca „dincolo de poezie nu exista nimic“ (cum ne spune poemul inaugural), dar cartea se vrea „nu o lectie de virtuozitate, nu o ilustrare a mijloacelor poetice sacralizate de esetetica si, de altfel, robite unui fals elitism, ci o redescoperire a spiritului genuin al poeziei, din perspectiva teoriilor actuale“; printre aceste „teorii“ nu e omis nici „postmodernismul“, intampinat, insa, cu rezerve si cu propunerea unui „hipermodernism“ ca „modernism eliberat de canoane, cu o mai mare priza la real“. Diversele forme de poezie incercate pretutindeni, ca si procedeele de constructie sunt resorbite in materia meditativa a unui discurs mult mai concentrat, de o sobrietate asigurata de cenzurarea retoricii exterioare si de distanta autoimpusa, deloc ironica, fata de variantele unei arte combinatorii care-si refuza excesele si mizeaza mai ales pe echilibrul dintre ideea poetica si expresie. De la motive de mitologie greaca la ecouri dintr-un cantec african, de la sonet (unul singur) la orientalul pantum, poemele devin aici spatiul de gratie al unor ecuatii formale de o remarcabila sugestivitate: muzele grecesti stiu „ce sa pretinda pentru cantec – / un ideal matriarhat al artei“, ca sa reconstituie lumea reala, aztecilor „le trebuia o imaginatie / in stare sa provoace memoria“, „ca spatiul dintre doua versuri / mi-apare Styxul“, in „imperiul cartilor“ se simte „o prevestire sau numai aburul / pana departe al memoriei difuze“, „lumina contine culorile / dar nu vopseste ochii nimanui“… Artizanatul scriptural nu e niciodata considerat in sine ca joc al mecanismului textual, ci translat din nou spre orizontul unor stari de spirit, al melancoliei visator-contemplative, al unei „transe“: „Atatia ani – scriind – nu privisem / niciodata mana care scrie // tarziu, cand in sfarsit intamplator / am observat cum tremura, / semana atat de mult cu mana / pe care o sarutam, a mamei, / incat am stins luminile / si-am adormit in patul meu de lacrimi / ca-ntr-un mormant ramas descoperit“ („Transa“).
O foarte inalta idee despre poezie si subiectul liric afiseaza Ioanid Romanescu in „Dilatarea timpului“ (1991), anuntata in Addenda „Scolii de poezie“, unde imprumuta dictiunea clasica, solemna a versului, dupa ce a pus ca motto cartii o maxima din Publicus Syrus: „Non est beatus, esse qui se non putat“ („Nu e fericit cel ce nu se socoteste astfel“). Discursul se construieste, ca atare, in stiutul regim al fanteziei si al himericului, cu anume grad de constientizare, acum, a conventiei adoptate: „Urias imi apare totul – doar mintea / unui romantic nebun ar putea s-o cuprinda – / Mater Deorum! Infinitezimalul insusi / vazut prin ale mortii ocheane / imi deveni obsesie /…/ urias imi apare totul – pana si / inexistentul – / iar aceasta forma a dementei / dorinta de a recompune / lumea sau paradisul / ma neantizeaza“. Poetul se chiar supune, insa, acestei cam emfatice puneri in scena a eului posedat de ideea armoniei originare a lumii, preia masca romanticului, i se identifica, fara a mai pastra pe parcurs minima distanta „critica“ necesara, si facandu-si chiar un program din inmultirea mastilor ca substitute mai credibile ale realului: „sunt obosit – mai greu decat carnea / atarna mastile pe mine – / dar nu renunt, / chiar daca intr-atat multiplicat / nu mai pot sa inspir nimanui incredere“. Este, aici, un fel de anacronism asumat, de sfidare a starilor de spirit „critice“ si a limbajelor poetice actuale, carora le prefera o conditie cumva clandestina – „comunicarea in ascuns / cu nenascutii si cu zeii“.
Familia neoromanticilor
Si in aceasta etapa a scrisului sau, poetul regaseste familia catorva dintre confratii neoromantici moldoveni, din clasa unor Mihai Ursachi ori Dan Laurentiu, in parte chiar Cezar Ivanescu, care sunt si ei „slujitorii unui chin frumos“, cum va spune mai tarziu un poet echinoxist. In acest tip de ipostaze, va putea declara, de pilda, ca „de azi pentru de-a pururi sunt patruns / de a lui Zenon iluminare“, sau: „vulnerabil si totusi indiferent / esti singurul sfidand infinitul“; sau: „uneori imi vin semnale / din lumi pe care le credeam pierdute“; si inca, declamand patruns de increderea in valoarea proiectiilor fanteziei: „eterna e roua gurii atinse de patima / daca naste cantecul etern // cele ce au sens in alt infinit, imaginar, / exista pentru ca existam noi // si pururi inexistent ramane / realul care niciodata nu ni se dezvaluie“.
E, se vede usor, o atitudine tipica pentru o buna parte a poeziei „neomoderniste“, care cauta mai degraba distilarile, puritatea starilor si a cuvintelor chemate sa le comunice, marturisindu-si dezinteresul fata de „realul“ desigur impur si opac. Cuplul indragostit poate fi vazut plutind „deasupra abiselor“, band „din ‚ aceeasi otrava“ in vantul ce se balbaie venind „dinspre oracol“… Cate un ecou eminescian apare firesc, in frumos cizelate versuri elegiace de dragoste: „sunt nopti in care nici macar in vis / nu te mai vad, nu te urmez, nu te mai cant – / parandu-mi-se cum ca am murit de mult, / sunt nopti in care plang pe sub pamant“. Alteori, se poate cere, faustic, eternizarea clipei de iubire („da-mi clipa de acum, eterna“), pe cand „insusi Dumnezeu plange in singuratate/…/ cand stinse de lacrimi sunt stelele toate“, iar fiinta iubita e invocata sub semnul idealitatii: „fii tu oglinda ideala!“
Cu un asemenea instrumentar poetic, nu e greu de cazut in cliseu si intr-un soi de filozofare abstract-conventionala: „O, zeu al timpului, ne iarta! / prin bezna clipelor nefaste…“, „si ce stapan din haos ai vrea sa se arate“; „eram de fapt o singuratate / a suferintei de sine, / o continua prabusire-n abisul / orbitei divine /…/ Nu atat cantecul insusi, / cat ideea noastra despre cantec / era esenta unei religii / mai puternice decat orice forta“ etc. etc. In loc sa manevreze liber conventia poetica, poetul se lasa prins adesea, cu un fel de ciudata inocenta, in capcana ei…
Despre „egotismul“ lui Ioanid Romanescu s-a vorbit nu numai o data. Mai toata poezia lui e intemeiata liric pe orgoliul afisat al unei subiectivitati accentuate, privind de sus lumea comuna: tot o reminiscenta romantica, usor desueta astazi. Dar insufletita de un patos real, de un soi de franchete a atitudinii, fie si mediata de un pronuntat gust al inscenarii. Cum observa si Eugen Simion, „Imaginatia lui Ioanid Romanescu este inepuizabila in a inventa noi dovezi in favoarea poeziei ca valoare suprema in ierarhia bunurilor spirituale“, adaugand si ca: „veselia si laudarosenia ascund o drama ce este profunda si iremediabila, drama traita numai de creatorul care ia in serios utopia artei“. (v. „Scriitori romini de azi“, III, Ed. Cartea Romaneasca, 1984, p. 247). Cel ce asociase foarte devreme poezia cu „marii visatori“ ramane, desigur, pana tarziu, un poet le reveriei inalte. „Urania“, cartea sa din 1992, e o buna ilustrare a acestui neoromantism retoric, ce recicleaza teme ale solitudinii orgolioase, de traditie, la noi, eminesciana: „Din inaltimile singuratatii, / de unde nimeni nu mai priveste in juru-i / pentru ca totul poate fi inteles si iertat // asemeni umbrei de nor mereu in schimbare / tarasca-se parerea ca ai fost pe pamant, // daca tie insuti real iti apari e de-ajuns // cu atat mai norocoasa prabusirea / de care nu vor afla – / pulbere cereasca nu va ramane / pe locul atins de lumina“. Dintr-o asemenea superioara perspectiva, a celui „ales“, lumea de jos pare marunta si meschina („ce umilinta, ce mizerie, ce jale, / sa visezi numai lucruri reale!“), viata e o „crunta parodie“, „aproape stinsa e credinta“, adevar pare doar visul evocat dintr-un trecut indepartat, cand „ma urmau tacut / cei insetati de absolut“. „Boala mea se numeste iubire de lux / corabie ce nu-i a tuturor, / vreau diamantul din noroi, / vreau paradisul de care sa mor“ – se mai spune undeva, semnalandu-se aspectul estetizant al viziunii. E o stare de spirit ce se agraveaza in pragul incheierii, inainte de vreme, a operei, in volumul „Noul Adam“ (1994), unde constiinta izolarii mandre in spatiul ideal(izat) al Poeziei e unicul remediu contra asediului unei lumi in care „focul spiritual se confunda / cu mana de lucru“. Prin contrast, subiectul poetic care crede ca a fost „proiectat pentru altceva“ isi descopera mai mult decat altadata visul ca pura utopie, se vede alergand dupa „himera“ ori in chip de „fantoma rezemata de propria-(i) cruce“, nemaistiind cum sa-si apere „copiii“ ori „fratii vitregi“ de „ura atator, / de prostimea cu privirile bovine“. Sunt marcile unei stari de criza acuta a „idealului“, in care „firele acelei memorii ancestrale s-au rupt“ si nu mai apar decat „rare clipe inalte“: „cel care stia eram eu – disparutul, / prea departe sa mai fiu inteles – / obosit, culcat langa un trandafir salbatic, / priveam printre spini stelele“. Credinta in ideal, in iluzia frumosului, in absolut, e atinsa de aripa elegiei, fara a fi, insa, tradata in esenta. Pana la urma, poetul ramane consecvent cu sine in lumea unde le pare „absurda multora insasi perfectiunea“. Marile notiuni poetico-filosofice (Logos, „capatul ontic“, Cuvantul, Noaptea, Neantul, Unul), nu pot fi nici aici evitate in cateva texte, ca de altminteri in mai tot scrisul poetului.
Din numeroasele carti de versuri ale lui Ioanid Romanescu nu sunt insa putine nici poemele cu adevarat rezistente, prin nonconformismul lor cumva rasturnat: al unei constiinte obstinate in credinta ei in destinul de exceptie al poetului si al poeziei, infruntand degradari mai vechi ori mai noi ale relatiei dintre real si imaginarul liric. Este, in versurile sale cele mai inspirate, o sinceritate a confesiunii adesea remarcata, tradusa frecvent in expresia colocviala, un patos al angajarii etice a scrisului, al mizei existentiale a poeziei, de pe pozitiile unei fronde boeme, – creditabile in ciuda gustului marcat pentru punerea in scena a starilor lirice, caci o asemenea „teatralitate“ e consubstantiala trairii autentice. Starile de „nervozitate“, turbulentele discursului nu interzic siguranta grafiei imaginii, caci asemenea stari agitate se transmit fara sa provoace grave deplasari de linii in ordinea discursiva, – o anumita eleganta se conserva chiar si in gesticulatia nonconformista. Cotidianul „om obisnuit“ care se vrea poetul („nu mai scriu frumos, versurile mele nu mai sunt memorabile“) coexista, in momentele sale cele mai bune, tocmai cu expresia ce se tine minte.