Punctul de plecare al nuvelei „La hanul lui Mânjoala“, („Gazeta sateanului“ 1898, 5 febr.; in vol. „Momente“, 1901 si „Nuvele, povestiri“, 1908), „remarcabila prin clarobscurul misterios“ (G. Calinescu), s-ar afla intr-o „superstitie populara“ („Dictionarul literaturii române“ I, 1979, 164). Naratiune la persoana intâi, „La hanul lui Mânjoala“ povesteste o intâmplare traita de personajul-narator, Fanica, un „tânar curatel si obraznic, mai mult obraznic decât curatel“, cum se caracterizeaza el insusi, pornit, spre seara, calare, catre Popestii-de-sus, unde il astepta viitorul sau socru, pocovnicul Iordache. Pe drum se opreste la un han cunoscut prin partea locului, tinut acum de vaduva lui Mânjoala, coana Marghioala, sub a carei administratie hanul cunoaste o deosebita prosperitate. Calatorul este bine primit de stapâna hanului, care il ospateaza cum se cuvine. In ochii tânarului calator, coana Marghioala apare a fi „frumoasa, voinica si ochioasa“. „Niciodata de când o cunosteam – si o stiam de mult …- niciodata nu mi se paruse mai placuta“. Mai ales il atrag ochii femeii: „Strasnici ochi ai, coana Marghioalo!“, zice el de mai multe ori. Dar, in afara confortului extraordinar al locului („Multe odai curate si odihnite am vazut in viata mea, dar ca odaia aceea… Ce pat! ce perdelute! ce pereti! ce tavan! toate albe ca laptele. Si abajurul si toate cele lucrate cu iglita in fel de fel de fete … si cald ca subt o aripa de closca… si un miros de mere si gutui…“), pe parcursul sederii la han se intâmpla o serie de lucruri stranii. Mai intâi, tânarul observa absenta icoanelor („Am vrut sa m-asez la masa si, dupa obiceiul apucat din copilarie, m-am intors sa vaz incotro e rasaritul, sa ma-nchin. M-am uitat cu bagare de seama de jur imprejur pe toti peretii – nici o icoana.“). Apoi, când isi face dupa cuviinta, semnul crucii, de sub masa se aude „racnetul“ unui cotoi, pe care, crede povestitorul, il calcase din gresala „cu potcoava cizmei“. La fel, la plecare, facând acelasi semn crestinesc, aude iar un „vaiet de cotoi“: „Am zis: hi! la drum! si mi-am facut cruce; atunci, am auzit bine usa bufnind si un vaiet de cotoi. Gazda mea stia ca nu o mai vaz, intrase degrab in caldura si apucase pe cotoi cu usa, desigur. Afurisit cotoi! se tot vâra printre picioarele oamenilor“. Pornit la drum noaptea, pe furtuna, calatorul are o stare de disconfort, pe care o pune pe seama bauturii. Caciula sa, pe care, inainte de plecarea de la han, femeia „o tot invârtea si-o rasucea“, i se pare ca il „strânge de cap ca o menghinea“. O scoate si o pune „la oblânc“. Când si-o asaza din nou pe cap, „sângele incepe iar sa-mi arza peretii capului“. Calul se impleticeste, „parca bause si el“. In „lumina cetoasa“ – excelenta imagine plastica! – in calea tânarului dezorientat apare un ied: „E o caprita mica neagra; aici merge, aici se-ntoarce; arunca din copite; pe urma se ridica-n doua picioare, se repede cu barbita in piept si cu fruntea inainte sa-mpunga, si face sarituri de necrezut si mehaie si fel de fel de nebunii“. Prezenta micului animal sperie calul, care nu vrea sa mai inainteze. Confuz, nelinistit, calatorul invoca din nou Divinitatea si face semnul crucii. Aude din nou un tipat si iedul, pe care il luase in desagi, pe cal, dispare in noapte. Pândarul de la coceni, Gheorghe, pare sa fi recunoscut imediat „identitatea“ vietatii care se pierde in negura noptii: „- Tiu! Ta-ta! Uciga-te toaca, duce-te-ai pe pustii!“. Revenit la han, tânarul Fanica este primit cu bratele deschise de hangita, care il opreste cu un gest energic sa mai repete semnul crestinesc de inchinaciune: „- Cucoana Marghioalo! atât am putut sa zic, si vrând sa multumesc lui Dumnezeu ca m-a scapat cu viata, am dat sa ridic dreapta spre frunte. Cocoana mi-a apucat repede mâna si, dându-mi-o in jos, m-a luat cu toata puterea in brate“.
Fascinat de ochii hangitei si incântat de calda ei ospitalitate, tânarul revine de mai multe ori la han, de unde, in cele din urma, este luat cu forta de viitorul sau socru, dus la un schit sa se vindece si casatorit cu fiica mai mare a pocovnicului Iordache. Asezat la casa lui, ginerele este solicitat sa povesteasca intâmplarea de la hanul lui Mânjoala, pentru care socrul sau are propria lui explicatie: „Pocovnicul o tinea intr-una ca in fundul caciulii imi pusese cocoana farmece si ca iedul si cotoiul erau totuna… – Ei as! Am zis eu. – Era dracul asculta-ma pe mine. – O fi fost – am raspuns eu – dar daca e asa, pocovnice, atunci dracul te duce, se vede, si la bune…- Intâi de duce la bune, ca sa te apuce, si pe urma stie el unde te duce … – Da dumneata de unde stii? – Asta nu-i treaba ta, a raspuns batrânul; asta-i alta caciula!“
O „istorie“ asemanatoare contine si povestirea „La conac“ („Gazeta sateanului, 1900, 5 martie; in vol. „Momente“,1901 si „Novele, povestiri“,1908). Naratiune la persoana a treia, „heterodiegetica“, „La conac“ are in centrul ei tot un barbat tânar, trimis de tatal sau, cu o suma de bani, sa-i plateasca boierului datoria pentru mosia tinuta in arenda. Pe drum, tânarul este ajuns de un barbat, calator si el, „un roscodan grasuliu, cu fata vioaie;… numai atâta ca e sasiu, si când se uita drept in ochii tânarului, ii face asa, ca o ameteala, ca un fel de durere la apropietura sprâncenelor“. Ca si in „La hanul lui Mânjoala“, când, trecând pe lânga o biserica, tânarul face semnul crestinesc al crucii, il aude pe „tovarosul“ sau, „ramas câtiva pasi inapoi, râzând grozav“ si constata ca acesta a disparut: „Intoarce capul. Tovarosul nicaieri…Mare minune!… Unde a putut pieri?… a intrat in pamânt?“. Cei doi se reintâlnesc la han, un „topos“ perfect ales de Caragiale pentru acest tip de istorisiri, manânca si beau din belsug, dupa care negustorul mai vârstnic il invita pe tânar la o partida de carti. Intre jucatori, si unchiul tânarului, „neica Dinca, unchiul, frate bun cu taica flacaului nostru“. Acesta tempereaza elanul de jucator incepator, nepriceput, al nepotului sau, care, impins de forta nevazuta a insotitorului sau, joaca inainte si pierde toti banii. O ultima ispitire a „sasiului“, care il impingea catre furt, poate chiar catre crima, este anulata prin gestul reflex al sfintei cruci: „- Doamne! Doamne! suspina el si cu dreapta-si facu cruce. Atunci un zgomot strasnic se aude… Flacaul se-ntoarce-n loc. E bezna-n-prejuru-i, si nicaieri ochiul luminos al tovarosului. Tânarul se moleseste din toate incheieturile si se prabuseste pe prispa“. Dimineata, unchiul intelept, care câstigase la jocul de carti, ii restituie suma pierduta, ii da in plus câtiva lei sa aiba de mâncare si ii atrage atentia sa nu mai joace cu oameni experimentati si, mai ales, ii striga din urma: „- Ia seama, ca te ia dracul daca te mai iei dupa el, natararule!“
In ambele naratiuni, personajele vârstnice – po(l)covnicul Iordache si unchiul Dinca – detin cheia intâmplarilor si explica fara echivoc cauza comportamentului celor tineri – interventia diavolului. Pe linia oferita de autor merg si unii comentatori ai operei lui Caragiale care avanseaza chiar ideea de „satanism caragialian“. „Conceptul de satanism caragialian“, observa pe buna dreptate Pompiliu Constantinescu, „nu depaseste conceptul folcloric; diavolul se-intrupeaza in om ca sa ne ispiteasca slabiciunile, ca in „La conac“, sau in chip de animal, ca sint „La hanul lui Mânjoala“, el este duhul rau, ce ne tulbura subconstientul, scotând la suprafata anumite dorinti tainuite; rolul lui este accidental, surprinzator, scotând pe om din fagasul obisnuit al vietii, care, odata iesit din cercul magic al inrâuririi diavolesti, isi reia ritmul normal …“ (Pompiliu Constantinescu, Satanismul lui I. L. Caragiale, „Revista Fundatiilor Regale“, anul XIII, nr. 2, febr. 1946, in Scrieri I, p. 158). Sursa folclorica a „satanismului“ – cu sensul de „povestiri cu diavoli“ – din scrierile lui I. L. Caragiale este evidenta: „Diavolul este ispita, practica vrajitoriei este lucru blestemat, dupa cum diabolismul femeii, care sperie si pe dracul, este o observatie morala a poporului, condensata intr-un proverb si ilustrata printr-o delicioasa serie de intâmplari, in care Satana este deplin umanizat“ (Idem).
Intr-adevar, in imaginarul popular Diavolul, Dracul, Satana, numit si „nefârtate“, „uciga-l crucea“, „uciga-l toaca“, „naiba, „aghiuta“, „nichipercea“, „impelitatul“ etc. se poate preface in „câine“ (191 de atestari), pisica (128 de atestari), capra, ied, tap (108 atestari), cal (mânz) (38), iepure (34), bivol (33), porc (31), om (femeie, baiat, copil) (90 de atestari) (Cf. Ion Muslea – Ovidiu Bârlea, „Tipologia folclorului românesc din raspunsurile la Chestionarele lui B. P. Hasdeu“, 1970, p. 165-175). Constatam ca in cele doua povestiri comentate mai sus, I. L. Caragiale a selectat infatisarile diavolului cu cea mai mare frecventa in mentalul popular: pisica (cotoi), ied (capra) si om, „rosu“ (2 atestari), „cu ochi mari“ (1), „mari si mânjiti“ (probabil „mijiti“, la Caragiale „sasiu“) (2), „holbati“ (3) (Cf. Idem). De asemenea, in ceea ce priveste modalitatile de a ne apara de diavol, cel mai simplu si mai frecvent mijloc il constituie, din perspectiva crestina, rugaciunea si semnul crucii: „Contra dracilor se poate apara omul in mai multe chipuri. Mai intâi cu crucea si rugaciunea“. De asemenea, insemnele crestine, bisericesti il tin pe diavol departe: „Dracul nu se asaza in casa unde este icoana si candela“ (Marcel Olinescu, „Mitologie româneasca“ s1944t, Editura Saeculum I. O., 2001, p. 28).
Tot acest repertoriu de credinte, practici si reprezentari ale dracului /diavolului sunt valorificate magistral de I. L. Caragiale in scrierile sale „satanice“, adica despre contactele omului cu „impielitatul“. Dar complexul acesta de credinte, nu superstitii cum se afirma adesea, constituie un fundal cu o remarcabila forta de generare narativa, incât nu e de mirare, desi lucrul nu a fost semnalat pâna acum1 , sa aflam o povestire personala despre intâlniri cu supranaturalul foarte asemanatoare, in datele ei esentiale, cu cele doua povestiri ale marelui scriitor.
Povestirea, culeasa de inv. Th. Theodorescu, din Lupsanu-Ialomita, la 10 XII 1884, cu peste un deceniu si jumatate inainte de aparitia nuvelelor lui I. L. Caragiale, contine doua nuclee narative, doua „miscari“, in terminologia lui V. I. Propp. In prima, povestitorul, „un batrân ca de vreo saptezeci de ani“ care ii „afirma cu juramânt“ culegatorului „ca a facut cunostinta cu dracul negresit“, rememoreaza intâlnirea lui cu diavolul, „o dihanie de baiatu, numa d-un cot de mare si c-o caciula d-alea mocanestile, cât o banita de mare, indesata pâna la umeri“. In a doua, pentru a scapa de bataia zapciului („unu conu Tudorachi Doicescu, un om al dracului; nu prea avea ochi de cumatra cu ai care n-asculta porâncile lui; ii punea la nuiele si-i batea pâna tâsnea sângele pân camase, de tipa hiu din maica de n(m)ila lui ..“ – B. P. Hasdeu, „Literatura populara. Basme populare românesti.“ Editie ingrijita de Lia Stoica Vasilescu, Editura „Grai si Suflet – Cultura Nationala“, 2000, p. 197-199; v. si B. P. Hasdeu, „Omul de Flori. Basme si legende populare românesti“. Editie de I. Oprisan, Editura Saeculum I. O., 1997, sIntâlnirea cu dracult p. 261-263), reface, impreuna cu acesta si cu doi dorobanti, drumul de la Cioroiu (Roset) la Facaieni, ajungând „pe la miezul noptii … pân dreptul râchilor de la Stelnica“, unde zapciul are el insusi experienta intâlnirii cu dracul, de data aceasta sub forma unui ied „alb ca zapada“ – infatisare mai rara – pe care il ia in caleasca si il alinta, pâna când i se atrage atentia ca-l tine in brate pe dracul: „- Ce dracu au caii astia de trag asa gâfâind, ma? – Ce sa aiba, cocoane, ii raspunsei eu mai vinindu-mi inima la loc, c-o sa scap de bataia ce-ni fagaduise c-o sa-ni dea când am plecat de la taftu (subprefectura – n.n. N. C.), nu vezi dumneata ca tii pe dracu-n brate si el s-atârna asa greu“. Deconspirat, diavolul nu intârzie sa-l suduie pe subprefectul violent, nestapânit, reprezentant local al puterii, care, lasa sa se inteleaga povestitorul, era un strain, necunoscator al credintelor locului: „- Ciocoi al dracului ce esti! Ai avut noroc c-ai fost cu oamenii astia, ca te lua dracu si-ti pleznea si caii, daca nu baga ei de seama“.
Autor: NICOLAE CONSTANTINESCUApărut în nr. 363