„Cine dintre voi este fără păcat…“

Am lipsit de la înmormântarea lui Adrian Paunescu deoarece, în ziua aceea, conditia fizica nu ma dadea afara din casa. Am ramas, în schimb, în fata televizorului, urmarit de cunoscutul îndemn al Mântuitorului în fata femeii care, conform legii lui Moise, trebuia lapidata pentru ca fusese surprinsa  pacatuind: „Cine dintre voi este fara pacat, sa arunce primul piatra…“(Ioan 8,7) Stiam ca Paunescu avea multi dusmani, dar ma iluzionam ca atâta timp, macar atâta timp cât trupul poetului înca nu s-a racit de tot, acestia, fie ei crestini sau atei, vor pastra tacerea în fata cumplitei taine a mortii. Sigur, în haosul nostru national în care toti lupta cu toti, în care pâna si mortii sunt obligati sa  lupte, am crezut ca macar oamenii cu oarece carte vor trage concluziile cuvenite din  lectia brutala pe care ne-a dat-o istoria ultimelor sapte decenii, adica de la începutul  razboiului pâna în zilele noastre. Dupa zeci de ani de comunism, dupa alte doua decenii de anticomunism primitiv, ma gândeam ca, poate cu exceptia celor nascuti dupa Revolutie – dar nici chiar acestia – , nimeni sau aproape nimeni nu are dreptul sa ridice piatra.  Caci în România au fost patru milioane de membri de partid care, la rândul lor, au avut familii. Alte sute de mii erau înregimentati într-o organizatie a celor fara partid, ca sa nu vorbesc si de   milioanele care,  la numeroasele mitinguri sau cu ocazia si mai numeroaselor „vizite de lucru“, strigau „Ceausescu – P.C.R.!“ sau semnau listele pentru realegerea Secretarului General. Nu are nici o însemnatate daca într-adevar credeau în lozincile pe care le strigau, important era ca se purtau de parca ar fi crezut. Apoi, multi s-au înscris în partid  de dragul carierei.  Constienti ca au o singura viata, irepetabila, adica un timp limitat în care puteau sa-si construiasca o cariera, sa-si foloseasca toate sansele pentru a se împlini pe cât posibil, profesional si intelectual. Si, daca se ivea prilejul, sa cunoasca si ceva din lumea înconjuratoare. Or, pentru toate acestea, intrarea în partid era obligatorie. Multi luptatori postrevolutionari pentru democratie uita de listele de asteptare pentru a fi luati în discutie, caci era o ordine si un procentaj la primirea în partid: muncitorii, taranii si, la coada, intelectualii. Dar tragic este ca si astazi, dupa atâtea dureroase experiente, acestia nu stiu, dar mai ales refuza sa priveasca  ce se petrece în jurul lor. Caci, la fel ca si în „epoca de trista amintire“, si acum trebuie sa împrumuti culoarea unui anumit partid pentru a avea chiar si cea mai neînsemnata functie de conducere. Ba, într-un moment stupid ca acesta, al concedierilor si restructurarilor, pentru a-ti pastra locul de munca a devenit obligatorie culoarea politica dominanta. În anii aceia nu exista nici o speranta, socialismul si comunismul pareau vesnice, credeam ca suntem definitiv condamnati la comunism, drept pentru care cei mai multi vedeau posibilitatea unor schimbari în bine doar din interiorul partidului. Faptul ca, în timpul Primaverii de la Praga, nu putini oameni de valoare,  carora nu le era indiferenta  soarta tarii lor, au cerut sa se înscrie în partid este un argument incontestabil. Caci Primavara pomenita venea dupa o iarna foarte, foarte grea: teroarea instalata de comunistii veniti pe tancuri sau pe lânga ele, arestarile, exterminarea în închisori a tuturor liderilor politici importanti, canalul si colectivizarea fortata,  luptele din munti si frica înradacinata profund în oameni. „Taci sa nu te auda!“ era ordinul cel mai frecvent rostit. Cei de vârsta mea si-au început scoala învatând istoria si geografia Uniunii Sovietice, „limba rusa cântând“ si, desigur, tot ce putea contribui la cunoasterea si admirarea superlativa a „Marii Surori de la Rasarit“.
A reveni la clasicii nostri,  a descoperi ca si noi avem o tara, o cultura si niste traditii au cerut un efort îngrozitor. Nu cred ca are cineva dreptul sa ridice piatra daca nu a cunoscut toate aceste înclestari tacute, complicate si dureroase pentru a dobândi libertatea de a vorbi despre noi însine ca români. Sigur, nu raspund  copiii de faptele parintilor, dar e bine totusi sa le cunoasca asa cum au fost si sa se manifeste în consecinta. În 1964, dupa cunoscuta declaratie de independenta, au fost eliberati din închisori detinutii politici. Mai mult, în urmatorii câtiva ani, pâna la minirevolutia culturala, au fost restabilite legaturile cu traditia, cu clasicii a caror opera fusese rastalmacita, înjosita de niste ideologi de import. Asa se face ca, gresind, poticnindu-ne, ocolind sau luând-o din alt punct, am ajuns unde trebuia. Doar niste idioti, care niciodata n-au facut absolut nimic, s-au trezit sa împarta lumea în alb si negru. Pe Adrian Paunescu l-am cunoscut cu o jumatate de secol în urma, înca înainte de a fi publicat prima poezie.  Era în stare sa recite nopti întregi, din marii nostri poeti, dar si din versurile proprii. Parea o furtuna ce nu putea fi oprita, o energie imposibil de stapânit. Noi, câtiva, copiam  cu mâna, din revistele vechi pe care le puteam gasi, poeziile lui Blaga, faceam culegeri din versurile lui sau dintr-ale poetilor americani Robert Frost si Carl Sandburg ori din publicatiile Partidului Comunist Francez care ajungeau la noi: „l’Humanité“ si „Lettre française“.  Mai mult, ni se pareau buni toti cei „înjurati“ de Beniuc, Novicov sau Vitner. Cu alte cuvinte, ne recâstigam treptat identitatea odata cu tara, iar în acel August 1968, am avut sentimentul deplin ca, în sfârsit, eram o natiune. A venit apoi minirevolutia culturala care ne-a temperat  entuziasmele si ne-a adus cu picioarele pe pamânt. Romanul meu de debut, Absentii, a fost interzis. Nimeni nu mi-a explicat de ce si nimeni nu a luat în seama protestele mele care au durat câteva luni. Toti ridicau din umeri si vorbeau în soapta. Atunci am înteles un lucru extraordinar de simplu: ca esti raspunzator de fiecare cuvânt scris sau rostit si ca, în împrejurari dificile, ramâi  singur, ocolit de lume. Cu cât presa occidentala vorbea mai mult de minirevolutie si de cartile interzise, cu atât îmi sporea singuratatea si izolarea. Atunci Paunescu mi-a luat primul interviu si faptul ca cenzura a admis sa fie tiparit a fost singurul semn ca puteam publica din nou. Nu pot sa uit acest sprijin atât de necesar, dar nici lectia decisiva pe care am învatat-o în acele luni. Adrian Paunescu mi-a întins înca o data  mâna când mi-a oferit un loc de munca la Flacara, de departe, publicatia cea mai interesanta a vremii. Oricât ar parea de ciudat, mutarea mea în Bucuresti trebuia aprobata de Ceausescu.  Nu vreau sa vorbesc despre modul în care am fost refuzat: „Trebuie întarite orasele traditionale etc.“. În situatia mea, au fost foarte multi, de diferite profesii, de la artisti de renume, la inventatori, medici celebri si pâna la oamenii simpli care îi datoreaza recunostinta lui Paunescu. Oricum, în ultimul deceniu, devenisera tot mai asurzitoare vocile celor care nu conteneau sa repete: „Ceausescu-P.C.R.! Stima noastra si mândria: Ceausescu, România!“ Si altii l-au „cinstit“ pe Conducator, din motive diferite: sefii celor mai mari state ale lumii, importante personalitati politice, culturale si religioase, cum de altfel se poate vedea în filmul lui Andrei Ujica. Cât despre Adrian Paunescu, nu vreau sa-l apar sau sa-l justific. Pur si simplu spun ceea ce am vazut. Mi se pare foarte important ca, datorita lui Adrian Paunescu,  sute de mii de oameni au învatat sa îndrageasca marea poezie si sa descopere pagini esentiale ale istoriei românilor pâna atunci interzise sau cântece patriotice care, în vremuri foarte dificile, au stimulat curajul si au întretinut moralul celor multi. El si-a marturisit deschis simpatia pentru Conducator, l-a cântat „demn si de bunavoie“, dar îngrozitor de trist mi se pare ca astazi, acelasi Conducator, ar câstiga orice alegeri. Ca dupa doua decenii de trancaneala, adunam zilnic roadele lasitatii, prostiei si nepasarii noastre. Daca astazi, Adrian Paunescu a fost însotit spre cimitir de mii de oameni si de alte câteva milioane prin intermediul televiziunilor, este pentru ca, exact ca atunci, românii simt nevoia sa devina iarasi o natiune, sa-si redobândeasca traditia, miturile, eroii si tot ceea ce i-a ajutat sa strabata veacurile. Ei s-au convins pentru a nu stiu câta oara ca au fost înselati, ca fostii internationalisti proletari, care s-au metamorfozat repede în globalisti, au calcat în picioare multul sau putinul de care are nevoie acest popor. Cenaclul lui Paunescu a început prin a avea 60 de spectatori. Luptatorii nostri pentru democratie, supertelevizati, au sfârsit prin a avea acelasi numar de spectatori. În sfârsit, nu este treaba mea sa spun ce  loc va ocupa Adrian Paunescu în istoriile de mâine ale literaturii. Lânga Eminescu, dupa Eminescu, mai bun ca Eminescu, asa cum s-au exprimat diversi oameni simpli sub impresia disparitiei poetului. Sigur este ca, din cauza atmosferei din acest moment, a dispretului pentru scoala si cultura a conducatorilor, riscam sa ajungem curând o  natie de cititori ai regulamentelor necesare luarii carnetului de sofer. Si nimic mai mult. Nu am mania primitiva a clasamentelor: scriitorul numarul unu, doi, trei etc. Pe vremea Raposatului propusesem sa li se dea scriitorilor grade. În acest fel, un  scriitor locotenent nu putea fi mai bun decât un scriitor colonel si asa mai departe. Mai mult, chiar daca nu îti plac deloc poezia si cântecele lui Paunescu, trebuie respectata – asa cum le respecti  votul, alegerea – si nevoia oamenilor de a se sti o natiune, de a nu fi umiliti de toti impostorii, de a dovedi lumii ca, daca nu suntem mai buni decât altii, nu suntem nici mai rai. Oamenii au nevoie si de blândete si de victorii, si de candoare si de iubire.  În România exista cam 120 de posturi de televiziune si nu stiu câte mii de poeti si versificatori. Si totusi, doar Paunescu, viu, dar si mort, a reusit sa adune milioane de cititori si de ascultatori. Fenomenul trebuie studiat si înteles. Paunescu a facut si el erori si pacate, ca orice  om, dar a reusit sa însemne foarte mult pentru semenii lui. În ciuda milioanelor de admiratori, a avut detractori statornici si cu experienta. Nu era greu de ghicit cine vor fi cei care vor ridica primii piatra. Gestul lor ar fi fost probabil de înteles daca, la rândul lor, nu ar fi proslavitorii interesati ai actualului presedinte. Si, desigur, „rezerva de cadre“ al celui ce va urma.