– 180 de ani de la moartea lui Cârlova –
Calendarul literar ne aduce aminte ca în acest septembrie s-au împlinit 180 de ani de la moartea lui Vasile Cârlova, unul dintre cei care – asa cum scrie Eugen Simion în „Dimineata poetilor“ (Editura Cartea Româneasca, 1980) – „într-o superba dimineata a imaginatiei lor, au întemeiat poezia româna moderna“, Cârlova fiind chiar primul poet român modern.
Când destinul i-a fost frânt, la numai 21 de ani, ofiterul Vasile Cârlova scrisese, cum se stie, nu mai mult de cinci poezii si tradusese câte ceva din lirica franceza. Cu poezia „Ruinurile Târgovistei“, cunoscuta de generatii si generatii de scolari români, el a inaugurat în literatura noastra ceea ce s-a numit poezia vestigiilor istorice, atât de bogat si divers reprezentata, gratie preromanticilor, în poezia universala.
G. Calinescu îi rezerva cântaretului „Ruinurilor…“, în „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“, un capitol consistent, pe masura importantei pe care genialul critic credea ca trebuie s-o acorde marilor începuturi sau, îl citez din nou pe Eugen Simion – acelor „poeti ai matinalului“.
Cine îl mai citeste astazi, în afara ratiunilor didactice, si poate nici din astfel de ratiuni, pe primul nostru poet modern? El este unul dintre clasicii nelipsiti din istoriile literare, din manuale si din dictionare, dar a caror opera a devenit asa-zicând fictiva.
În anii ’70 l-a recitit însa pe Cârlova, cu un ochi proaspat si fara prejudecati moderniste sau postmoderniste, un critic de statura lui Eugen Simion. În noua lectura a criticului – materializata în admirabila carte pomenita – descoperim, într-adevar, placerea, de altfel marturisita de critic, a reîntoarcerii la momentul nasterii limbajului poetic si a constiintei lirice românesti, în scopul retrairii lui. Este, fara îndoiala, într-un asemenea demers, si ceea ce as numi o doza de perversitate estetica, în masura în care, la urma urmei, orice placere contine o doza de perversitate.
Dar l-au recitit pe Vasile Cârlova, tot în anii ’70, într-o epoca a redescoperirilor si a restituirilor, si doi mari poeti – Nichita Stanescu si Marin Sorescu.
În cazul primului, a rezultat, cu faimoasa sintagma a lui Roland Barthes, un „discurs îndragostit“ marca Nichita Stanescu. Cârlova este proiectat de creatorul „Necuvintelor“ în mitologia literaturii si a limbii române, ca un „atlet“ al acestora. „Discursul“ este cuprins în „Cartea de recitire“– titlu deopotriva polemic si omagial, ca, de altfel, si dedicatia înscrisa pe prima pagina a volumului: „Omagiu târziu „Cartii de citire“ a lui Ion Creanga“. Pastorul întristat al cuvintelor noastre, poetul „viscolului de dureri“ – metafora cu suflu de amplitudine eminesciana a lui Cârlova – este vazut mai ales ca un ctitor aparut din „umbra secolilor“:
„Întemeietor nu de stat ci de limba Cârlova este. Geniul lui e o pricina de perpetua tristete nationala. Tristete de a-l fi rupt destinul. Tristete de a fi plecat din sânul natiunii, limbii si vorbirii românesti, cel mai apt de a vorbi vorbirea Tarii. Cinci flori ne-a lasat si un miliard de absente. Acesta era Domnul. El era singurul caruia i-am fi spus noi toti: Dumneavoastra. Când a plecat, noi nu eram nascuti. Ne nastem greu în vorbire, pentru ca el, grabitul, a plecat.
Cum era Cârlova? Trebuie ca era ca si Shakespeare. Ce este mai frumos în vorbirea noastra, trebuie ca ar fi spus Cârlova. Barbat tânar, barbat suav, ofiter“.
Asa l-a vazut si Jiquidi în portretul pe care G. Calinescu l-a asezat în galeria monumentalei „Istorii“.
Ar fi putut Cârlova sa spuna, precum Heliade Radulescu, la 1829 – „…eu sunt si voi sa fiu ceea ce sunt: meserias, nimeni nu ma poate scoate din scriitor român…“?
Putinatatea biografiei si scrisului sau nu i-ar fi îngaduit poate sa faca o afirmatie atât de categorica, precum cea a autorului „Zburatorului“. Dar iata ca, dupa aproape doua veacuri, un poet genial ca Nichita Stanescu îi certifica meseria de scriitor român:
„Tu esti o aspiratie, tu esti un semn al viitorului locuind prezentul. Ca o dovada ca existi este faptul ca noi te nastem în poeziile noastre; ca o dovada ca noi te stapânim, este faptul ca de la o generatie la alta noi te facem mai concret. Nu numai viitorul îsi trimite antenele lui prin tine în noi. Prezentul însusi alearga spre tine, cucerindu-te prin idei, prin cuvinte, prin poezie“.
Recitind acum acest text din „Cartea de recitire“, dupa aproape patru decenii de la aparitia acesteia, stimulat, cum spuneam la începutul acestor însemnari, de calendarul literar, mi-am amintit si de un interviu pe care i-l luam lui Nichita, pentru revista „Convorbiri literare“, în vara anului 1974. Atunci, la o întrebare a mea, el s-a referit la necesitatea „dialogului perpetuu“ cu clasicii, iar, în acest context, si la a sa Carte de recitire – „una din cartile mele pe care le iubesc cel mai mult“.
Iata ce îmi marturisea cu acel prilej clasicul Nichita Stanescu: „Temeiurile ce m-au îndemnat s-o scriu sunt numeroase. A fost o necesitate intima de a retrai istoria literaturii noastre, de a o retrai pe viu. Fiecare generatie trebuie sa depuna marturie despre înaintasi. Este si conditia ca înaintasii sa ramâna mereu vii. As spune ca notiunea de valoare în literatura este valabila atât timp cât ea se preteaza redescoperirilor“.
În fine, Marin Sorescu, care, pe buna dreptate scrie Nicolae Manolescu în „Istoria critica a literaturii române“, îi citeste pe „poetii vremii“ ca un profesionist. Spre deosebire de lecturile lui Nichita Stanescu care, apreciaza Manolescu, ar fi „exclusiv si exagerat laudative“! Fapt e ca, cu o astfel de posteritate, receptat de critici ca G. Calinescu si Eugen Simion si de poeti ca Nichita Stanescu si Marin Sorescu, putem vorbi în cazul lui Vasile Cârlova de un destin norocos, poate chiar fericit. Zice Sorescu: „Poezia concentrata a lui Cârlova e ca o palma. Strângându-se, devine pumn. A batut cu el la poarta de bronz a literaturii române… Mâna întinsa îi arata liniile norocului, pulverizate pe toate cele cinci degete. Cinci poezii, cinci degete. Ah, poezia îi venea ca o manusa“.