Școala a livrat informații, nu competențe. Aici găsesc eu cauza profundă a acestei chestiuni.

|Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu|

Ce înseamnă o școală bună? Ce ar trebui să ia în calcul un părinte atunci când își alege școala, făcând eforturi extra pentru asta, spre exemplu să își schimbe domiciliul?

Dacă aș răspunde într-o singură propoziție, aș spune că o școală bună este aceea în care lumea zâmbește. În momentul în care intri într-o școală și îi vezi pe copii, pe profesori, pe secretare, pe directori că zâmbesc, înseamnă că acolo există o stare de bine care este vizibilă pentru oricine. Ea nu se poate falsifica, așa că o consider un indicator foarte bun. Aș spune și ce nu cred eu că înseamnă o școală bună. E vorba de școala din centru, școala cu doamna care scoate numai olimpici, școala la care stă lumea la coadă să își facă viză de flotant. În anul acesta de pandemie și de învățământ online am avut șansa să cunosc profesori excepționali, profesioniști, care nu s-au speriat de toate provocările astea care ne-au marcat în ultimul an și care nu sunt la colegii de renume din oraș, nu sunt neapărat la școala din centru, ci mai degrabă la o școală din mediul rural, la o școală de cartier, pe care părinții le-au ignorat sau pe lângă care au trecut fără să le dea importanță. Cred că trebuie să redefinim școala bună. Toate școlile din România trebuie să fie bune. Într-o școală bună este necesar un nucleu de profesori dedicați. Mi-aș dori să știu că am găsi în ea și acele dotări tehnice minimale. Ideea de școală bună trebuie regândită în perioada următoare împreună – de către autorități, profesori și părinți. În loc să ne îngrămădim la școlile pe care se bate toată lumea, ar trebui să vedem ce putem face cu școala de lângă noi. Pentru că acolo ne putem aduce cu toții contribuția. Profesorii trebuie să înțeleagă că au o autonomie pe care o pot folosi mult mai mult decât au făcut-o până acum. Să știți că pentru a face o oră faină nu ai nevoie nici de o lege specială din partea ministrului, nu ai nevoie nici de cine știe ce dotări. Cu puțină creativitate, cu dorința de a fi alături de copii poți să faci o oră faină. Nici măcar programele școlare nu sunt un impediment. Eu m-am numărat constant printre cei care au susținut schimbarea programei și a planurilor-cadru, dar în acest moment nu pot spune că ele sunt cel mai mare impediment. Un profesor care cunoaște materia și știe ce să le spună copiilor poate să facă o oră excepțională. De asemenea, este important pentru părinți este să știe că o școală bună nu este aceea care îți livrează numai note de 10. Actul educațional nu înseamnă o vânătoare a notei 10, a statutului de olimpic. Un sistem de educație se adresează unei majorități a copiilor, care nu e olimpică. Învățământul nostru îi valorizează doar pe cei care obțin rezultate bune la concursuri și olimpiade.

Stat sau privat? Cam așa sună dilema părinților. Par două sisteme diferite. Unul plafonat, iar celălalt pregătindu-și elevii pentru export. Cum facem sistemul de învățământ performant pentru a opri exodul copiilor, viitori tineri?

N-aș pune pe un piedestal învățământul privat și nu l-aș critica așa mult pe cel de stat. Omul sfințește locul. Sunt școli foarte bune și școli modeste în ambele sisteme. În învăţământul privat avem un plus faptul că ne-am păstrat o autonomie, am învățat ceva mai bine ce înseamnă să păstrezi un profesor bun în școală, modalitatea de evaluare a activității unui profesor e un pic mai realistă. Mitul profesorilor care sunt la cheremul părinților în privat este cu totul fals. O școală privată care se respectă are aceleași exigențe ca o școală de stat foarte bună. Cu alte cuvinte, și școlile particulare s-au maturizat. Dacă în urmă cu 15-20 ani ele au pornit ca un business, acum ele propun metode, strategie, valori proprii. E un lucru bun că școlile private nu mai cedează la presiunea părintelui care anunță că pleacă. Pe de altă parte, printre școlile de stat sunt comunități foarte bune. Sunt profesori buni peste tot, iar definiția profesorului bun, indiferent dacă e la o școală de stat sau privată merge dincolo de cunoștințele pe care le are, e vorba despre emoție, despre a vedea copilul cu care lucrează dincolo de banca în care stă. Învățarea se produce prin emoție, nu prin recompensa unei note.

Am văzut la ceremonia de deschidere a JO cum elevi din diferite școli japoneze, care nu aveau nimic special, nici măcar costum de scenă, purtau steagul olimpic și îl ofereau forțelor terestre, aeriene și maritime, pentru a-l ancora. A fost plăcut și greu să văd asta. M-am gândit ca într-un joc îndrăzneț de imaginație: oare cum ar fi copiii români reprezentați la ceremonie dacă România ar găzdui JO? Oare ar apărea măcar pe scenă? Ce credeți?

E o întrebare dificilă. Noi avem doar o imagine despre elev, nu știu dacă îl vedem cu adevărat. Sunt convins că într-o ceremonie dintr-asta ar apărea un elev într-o costumație reprezentativă pentru țara noastră, ceva foarte patriotic și naționalist. Ar fi proiecția noastră cumva ideologică asupra elevului. Nu știu dacă îi vedem pe copiii noștri ca fiind copii cu adevărat. Îi vedem pe olimpicii cu care ne mândrim. Îmi sunt tare dragi și aș vrea să îi ajutăm mai mult pe olimpicii noștri, dar imaginea cu olimpicul în aeroport și cu tricolorul aproape că a devenit un clișeu, mi-e teamă că face mai mult rău învățământului. Când aduci în față prototipul ăla de copil din familie bună, îmbrăcat bine, crescut cu tot felul de condiții, ai impresia că așa sunt toți. Nu, copii sunt și cei din cătune uitate. La o ceremonie dintr-asta aș aduce un copil din Vaslui, îmbrăcat așa cum e el. Trebuie să acceptăm că și ăștia sunt copiii noștri, ar fi recunoașterea noastră ca români că ne pasă și de ei. Aș aduce și un copil cu dizabilități. Câți am vorbit despre ei în ultima perioadă? Sunt foarte mulți copii cu probleme de sănătate care nu au putut să ajungă la școală și deși statul roman are un soi de profesori itineranți care ar trebui să aibă grijă de ei, practic aceia sunt copiii nimănui. Când ajung profesorii într-o clasă unde copiii sunt majoritari de etnie romă toți vor să schimbe clasa. De ce facem asta? Nu sunt și ei copiii noștri, peste 10 ani nu vor fi ei viitori adulți cu care vom interacționa în viața de zi cu zi? Poate că esența schimbării învățământului este să ne schimbăm percepția asupra acestor categorii de elevi. Avem o responsabilitate uriașă pentru fiecare dintre ei.

Care sunt rezultatele educaționale cu adevărat importante?

Adevăratul progres școlar nu este acolo unde ajuți un copil să treacă de la nota 9 la nota 10, ci de la nota 4 la nota 6. Dacă vom înțelege acest lucru și vom reuși să facem un pas foarte mare în învățământul românesc. Rezultatele educaționale importante se văd după un ciclu de formare, în momentul în care un procent cât mai mare dintre copiii pe care îi avem în școală demonstrează că au abilități, comportamente, competențe pe care să le aplice în viața de zi cu zi. Noi ne-am blocat deocamdată în etapa în care ne mulțumim cu nota, fie cu una de trecere, fie cu una de 10. Noi ne forțăm copilul să asimileze o cantitate foarte mare de informație și nu știu dacă suntem interesați să vedem dacă a înțeles cu adevărat ceva. Mai mult, nu cred că am fost preocupați să vedem dacă informația îi formează niște abilități copilului. Sunt copii care iau note de 10, dar cel mai probabil uită materia în 2-3 zile. Practic, ceea ce programul școlar ar trebui să formeze la un elev nu se vede ulterior deloc. Ar trebui să fim mai preocupați să vedem cum formăm competențe. În definitiv, învățământul ar trebui să pregătească copilul pentru viață. Nu să îngrămădească informații în mintea unui copil și să îl stoarcă ca un burete la o evaluare. Așa i-am învățat și pe copii și pe părinți. Părinții sunt fericiți dacă s-au văzut cu diploma, cu copilul admis la o școală de prestigiu și cam atât.

Cum putem îmbunătăți aceste rezultate? Ține tot de alianța părinți-profesori-autorități?

Politicul va trebui să învețe la un moment dat să ne lase în pace. Învățământul românesc trebuie depolitizat urgent. Ar trebui scos din sfera blocurilor politice, a negocierilor și ambițiilor de tot felul. Politicul e nevoie să îi lase pe cei care au expertiza necesară să propună niște măsuri. În ceea ce îi privește pe profesori, trebuie făcută o reformă a resursei umane. Sunt două direcții – în prima dintre ele ar trebui să mergem direct către universități. Ar trebui să spunem un pic mai apăsat că universitățile greșesc destul de mult în ceea ce privește formarea viitoarelor cadre didactice. Știu că universitățile au autonomie, dar ele ar trebui să se gândească că pot propune specializări prin care să pregătească studentul care intră în anul I și vrea să fie profesor special pentru asta. Cum se întâmplă în Finlanda, unde accentul este pus pe partea metodică, pe partea pedagogică. Partea practică ar trebui să fie una mai consistentă. Ar trebui să se vorbească mai mult încă de pe băncile facultăților despre managementul relației cu elevii în situații de criză, abilități de comunicare cu părinții, pentru că suntem un serviciu public și interacționăm cu oamenii. E importantă și specializarea, dar la noi toți studenții visează din anul I că o să ajungă în cercetare, profesori universitari. E un procent foarte mic de studenți care reușește de fapt să facă lucrul ăsta. Ca profesor și director din mediul privat, unde am luat pulsul resursei umane, le-aș transmite studenților că în anii următori va fi o nevoie fantastică de profesori buni. Așa că, dacă aș fi student acum, aș lua foarte în serios această meserie.
Mai departe, centrele de formare pentru profesori ar trebui să asigure mai serios cursuri de formare pentru profesori. În acest moment avem ca profesori acces la multe cursuri de formare, dar majoritatea se fac pentru a obține hârtia. Hai să facem în așa fel încât să nu dăm senzația profesorului că fără hârtia aia nu poate să ia o gradație de merit, că nu se poate transfera sau detașa. Ar trebui să evaluăm nu certificatul de absolvire a cursului, cât mai degrabă cum pun profesorii în practică la clasă ceea ce au învățat în cadrul unui curs. De asemenea, trebuie să ne gândim și la finanțarea învățământului. Hai să subvenționăm cumva cursurile și să le oferim profesorilor tineri, care au cea mai mare nevoie, posibilitatea de a accesa cursuri gratuite. Masteratul didactic de pildă. E una dintre cele mai bune măsuri care au fost luate în ultimii ani, dar numărul locurilor la care profesorii au acces este foarte redus, iar mare parte din aceste locuri sunt cu taxă. Profesorii tineri nu își vor permite.

Cum îi ajutăm pe profesori să devină mai buni?

Aș schimba sistemul de repartizare. Profesori care au luat note foarte bune la concursul de titularizare, note de 10 chiar, au dat examen într-un județ în care nu sunt posturi titularizabile și sunt nevoiți an de an să se plimbe de la o școală la alta. Ar trebui găsită o altă modalitate de fidelizare a profesorului. Dacă oamenii ăștia sunt plimbați 5 ani la rând, să spunem, i-am demotivat. Își vor da demisia, vor pleca în altă parte.

Meditațiile copiilor pentru a promova o materie sau un examen alcătuiesc deja o subindustrie la noi. Cum se poate remedia situația care arată destul de tragic câteodată, pentru a lua un 5 la Matematică nu sunt de ajuns cele 4-5 ore săptămânale, ci e nevoie de lucru suplimentar plătit?

Industria de meditații este toxică pentru învățământul românesc. Ea n-ar trebui să existe. Trebuie să vedem cauzele în profunzime. Ele țin în primul rând de sistemul de evaluare și admitere pe care îl avem în momentul de față. Am întâlnit situații în care profesorii au fost buni, dar părintele a vrut totuși meditații, „ca să fie sigur”. Dacă avem Evaluare Națională la Română și Matematică în clasa a VIII-a, iar de această Evaluare depinde fundamental admiterea la liceu, de ce să ne mai mirăm că părinții ăia sunt disperați să aibă copiii note cât mai mari?! În clasa a VIII-a nu știu câte școli sunt în țara asta să mai facă și altceva în afară de Română și Matematică. Cine mai face Educație Muzicală sau Educație Plastică în clasa a VIII-a? Și nu numai. Aici am greșit cu toții. Pentru că i-am învățat pe copii că în clasa a VIII-a trebuie să toace Româna și Matematica ca să ia examenul. Dar de când educația înseamnă doar a lua un examen? Educația înseamnă nu să înveți de frica unei note, cât mai degrabă să interiorizezi niște abilități, niște competențe pe care să le folosești în viața de zi cu zi. Eu văd de neînchipuit viitorul nostru ca oameni și ca cetățeni fără Educație Plastică și Educație Muzicală. De ce le spunem „Educație…”? Pentru că Educația Plastică nu ne învață să desenăm, ci să recunoaștem binele și frumosul. Muzica nu ne învață să cântăm, ci să apreciem muzica bună, de calitate. Tocitul nu are nicio valoare, nu înseamnă educație. Meditațiile mai arată și neîncrederea în instituția școlii. E un lucru pe care nu îl poate rezolva niciun ministru și nicio reformă. Împreună, profesori și părinți, trebuie să fim mai apropiați, să ne cunoaștem mai bine, să deschidem ușa sălii de clasă mai mult. Orele sunt închise ermetic în acest moment. Ar trebui să deschidem ușile claselor ca să vadă părinții ce facem acolo, în ateliere demonstrative, în ore obișnuite. Părintele are nevoie să simtă pulsul clasei, să vadă ce se întâmplă în timpul orei, cu bune și cu rele. Ar trebui ca părinții și profesorii să se întâlnească și cu alte ocazii, în afara ședințelor clasice. Sunt două tabere antagonice, fără o punte de comunicare. Ceva s-a rupt și neîncrederea conduce la subindustria asta de meditații, chiar și când nu e nevoie. Ca să elimini meditațiile trebuie să te întorci la cauze. Ceva e în neregulă – programe școlare, planuri-cadru, numărul de ore, modalitatea de predare, numărul de copii dintr-o clasă. De ce am ajuns la clase de 35 copii, dacă legea spune explicit că nu e voie să se întâmple asta?

De ce opune societatea atât de multă rezistență cu privire la introducerea educației sexuale în școli? Cam așa mă gândesc că ar arăta situația și în cazul altor probleme de care se vor lovi elevii în viață. Ele vor fi foarte vizibile în viața de zi cu zi și deloc abordate în școală. Suntem ipocriți?

Atitudinea societății românești față de educația sexuală este tot rezultatul educației primite în școală la un moment dat. Cei care se opun Educației sexuale în școli omit că vorbim despre niște conținuturi validate științific. Dacă punem la îndoială rezultatele științifice, înseamnă că noi nu înțelegem ce înseamnă o noțiune științifică. E grav. Înseamnă că nu am înțeles informația pe care am învățat-o în școli. Școala a livrat informații, nu competențe. Aici găsesc eu cauza profundă a acestei chestiuni. Asta ne-a făcut foarte vulnerabili la cele mai penibile fake news-uri. Adulții de astăzi nu au discernământul minimal să recunoască un fake news acolo unde există. Efortul de a compara 2-3 surse pentru a-ți face o părere despre o știre este un reflex inexistent pentru cei mai mulți dintre participanții la această dezbatere. Cei mai mulți iau pe nemestecate tot ce li se servește. De obicei își caută doar informația care le susține convingerile și cam atât. Până să îi convingem că în multe țări Educația sexuală e predată de peste 40 ani, cu efecte reale asupra scăderii numărului de tinere însărcinate și așa mai departe, trebuie să înțelegem că acești oameni care critică sunt extrem de vulnerabili, nu au educație științifică și discernământ, ei reacționează cam la fel în multe situații – protestează împotriva vaccinurilor, cred că pașapoartele biometrice presupun cipuri. Tinerii și copiii cred că râd de toate dezbaterile noastre pe tema educației sexuale. Ei știu deja foarte multe, dar informația pe care și-o iau copiii de peste tot nu este una validată de un adult responsabil. Ce își împărtășesc ei în grupurile de prieteni pe Internet s-ar putea mai degrabă să le facă rău. Educația sexuală nu se referă la sex. E mai degrabă despre dezvoltare personală, despre autocunoaștere, despre felul în care să te păzești de abuzuri. În momentul în care cazi pradă unor clișee de pe Internet, devii vulnerabil la tot felul de abuzuri. De multe ori copiii nu își întreabă părinții, nu le împărtășesc emoțiile, temerile, fricile. Aici ne-a adus ignoranța asta a noastră față de Educația sexuală. Melanjul cu discursul religios a făcut mult rău. Mulți dintre noi nici nu pot pronunța cuvintele „educație sexuală”. Nu așa protejăm inocența copiilor. I-am lăsat într-un no man’s land în care copiii trebuie să se descurce cum pot și cum știu.

Marcel Bartic este profesor de gimnaziu și liceu cu peste 16 ani de experiență.
A pus bazele Asociației Artceva România, un ONG cu preocupări în zona educației.
În prezent, este director al Little London International Academy.

Lasă un răspuns