Jazz de înalt nivel la Belgrad

Unul dintre cele mai importante festivaluri de jazz ale Europei – Beogradski Jazz Festival – și-a creat și menținut, timp de peste jumătate de secol, o bună reputație. Prima ediție s-a ținut, în toamna 1971, în (pe atunci) capitala Iugoslaviei, sub titulatura Newport in Belgrade Jazz Festival, ca rezultat al optimei colaborări dintre organizatorii locali și impresarul George Wein, fondator al unui legendar festival din nord-estul Statelor Unite. De la bun început, programul conținea nume copleșitoare: concertul de deschidere a fost interpretat de big band-ul arhetipal al jazzului mondial – Duke Ellington & His Orchestra, urmat de fabuloșii The Giants of Jazz (prezenți în același an și pe scena sălii Palatului din București!): Dizzy Gillespie, Thelonious Monk, Sonny Stitt, Kai Winding, Al McKibbon & Art Blakey – un fel de istorie vie a stilului bop.

Ca și cum asta nu ar fi fost suficient, spectatorii au avut parte de divagațiile impresioniste ale vibrafonistului Gary Burton, radicalismul avangardist al Cvartetului Ornette Coleman și explorările de coloratură electrică girate de Miles Davis & comp. Întrucât Departamentul de Stat refuzase să susțină deplasarea în Europa a acestuia din urmă (din cauza opiniilor politice controversate ale celebrului muzician), recitalul său de la Belgrad a fost aranjat prin intervenția marelui trompetist iugoslav Dusko Gojkovic, care și-a convins amicul american să cânte dincolo de Cortina de Fier. Până în 1990, ponderea muzicienilor din USA reprezenta în jur de jumătate din numărul celor invitați. Numele înscrise în istoria Festivalului belgrădean pot alcătui o selecție reprezentativă pentru istoria jazzului din ultimii 50 de ani. Trauma războiului civil din deceniul final al secolului trecut a provocat întreruperea timp de trei luștri (1991-2005) a acestui splendid model de cooperare culturală internațională.

Din fericire, nucleul tare al promotorilor sârbi ai muzicii de jazz, în frunte cu infatigabilul jazzolog Vojislav Pantic, a reușit să repună festivalul la locul de frunte ce i se cuvenea pe scena mondială. Principala instituție organizatoare rămâne Casa Tineretului din Belgrad (Dom omladine Beograda), cu ale sale spații multifuncționale adecvate specificului jazzistic – fapt confirmat de glorioasele nume ce s-au perindat pe cele două scene de-a lungul a 41 de ediții desfășurate până acum. Ca atare, Festivalul beneficiază și de susținerea Primăriei Belgrad și a Ministerului Culturii al Republicii Serbia. Abilitățile diplomatice ale lui Pantic & comp. s-au concretizat anul acesta în fertile colaborări cu Institutul Italian de Cultură, Institutul Cervantes din Spania, ambasada Israelului, Institutul Francez, Institutul Camões din Portugalia etc. Despre modalitățile prin care Pantici și echipa reușesc în continuare să prezinte valoroși muzicieni americani publicului din Serbia, voi reveni spre finele acestei cronici.

Vechiul meu vis de a asista cândva la splendidul eveniment belgrădean s-a concretizat în toamna 2025, grație bunelor recomandări primite din partea fotografului timișorean Dragoslav Nedic, laureat al premiului „Fotografia anului” acordat de Asociația Jazzologilor Americani – JJA (pentru portretul vocalistei Jazzmeia Horn, realizat în cadrul ediției nr. 32 a Festivalului de la Belgrad). Întrucât, din rațiuni familiale, Dragoslav nu a putut participa la ediția curentă, voiajul meu pe ruta Timișoara-Beograd fu asigurat de amicul și discipolul său, fotograful Jeljko Vesic, autor al instantaneelor ce ilustrează comentariile de față.

Prima dintre cele patru gale festivaliere a fost marcată printr-un grandios program susținut de RTS Big Band. Un ansamblu cu statut profesionist bine consolidat, patronat de Radioteleviziunea de stat a Serbiei și înființat în 1948 (deci chiar mai vechi decât subsemnatul, născut în 1951). Ca dirijor al acestuia l-am reîntâlnit pe Stjepko Gut, pe care îl cunoscusem cu ocazia fulminantei evoluții a Sextetului Markovic-Gut în cadrul Festivalului de la Sibiu din 1982. Născut în 1950 la Ruma, în nordul Serbiei, Gut e un trompetist de clasă mondială, afirmat și ca lider de ansambluri, compozitor, aranjor, profesor universitar. Spectacolul pus în scenă de dânsul la Belgrad a excelat prin calitățile primordiale ale big band-urilor clasice – dinamism, energie, swing, omogenitate, spectaculozitate etc. – cât și prin accente de factură locală. Acestea proveneau în bună măsură din legatul componistic datorat lui Bora Rokovic (1925-2006), o figură marcantă a jazzului iugoslav, cu rol oarecum asemănător celui jucat în România de Richard Oschanitzky.

Omagierea centenarului Rokovic a inclus compoziții d’ale sale realizate cu Yugoslav All Stars Band, pe care o condusese împreună cu Dusko Gojkovic la Festivalul Newport in Belgrade din 1972. Aranjamentele orchestrale, măiestria dirijorală și intervențiile trompetistice ale lui Stjepko Gut au generat o muzică pe gustul unui public în mare măsură avizat, iar pe de altă parte, receptiv până la entuziasm. Sonoritățile ansamblului etalau abundente polifonii măiastru șlefuite, în timp ce pasajele lirice evocau tablouri impresioniste, mizând pe transparența acordurilor emise de cele trei secțiuni ale instrumentelor de suflat. În asemenea condiții, totul a culminat printr-o reluare din prismă actuală a piesei Essential Blues a sus-menționatului ansamblu din anul 1972. Prin urmare, RTS Big Band-ul condus de Stjepko Gut a impus implicit, de la bun început, criteriile valorice pe baza cărora a funcționat întregul festival.

În ordine cronologică, au urmat două recitaluri girate de nume grele ale jazzului de sorginte franceză: contrabasistul Henri Texier și reedsman-ul Louis Sclavis. Ambii și-au confirmat rangul înalt în ierarhia jazzistică, sfidând etatea înscrisă în actele de naștere – Texier, n. 1945, Sclavis, n. 1953. Revelația, pentru mine, a reprezentat-o prestația fiului lui Henri, Sébastien Texier, în special pe clarinetul-bas (acesta fiind, de altfel, unul dintre instrumentele bine valorizate în jazzul din „l’Hexagone”). Ocazie de a-mi reaminti memorabilele concerte susținute în România, la fínele secolului trecut, de exponențialul grup Henri Texier/Aldo Romano/Louis Sclavis, în cadrul cărora acesta din urmă strălucea în ipostaza de bas-clarinetist. Prestația sa de la Belgrad, pe linia unui neo-romantism propriu, în consens cu pianistul Benjamin Moussay, s-a concretizat în formalizări improvizatorice parcă menite să dejoace planurile prestabilite ale cotropitoarei IA.

Recitalul cvartetului Eternal Love, condus de imparabilul maestru al saxofonului-sopran Roberto Ottaviano, s-a caracterizat prin nerv, ritm, swing implicit, grooving neomodernist à l’américaine… – elemente neglijate de ambele programe menționate în paragraful anterior, cu atmosfera lor quasi-exclusiv camerală. Însuși numele trupei trimite la ceea ce Ottaviano consideră a fi improvizația colectivă: un fel de Missa solemnis contemporană, celebrată de muzicieni și savurată de public. Fundalul ritmic s-a aflat în custodia contrabasistului Giovanni Maier și a bateristului Zeno De Rossi, iar „sectorul armonic” îi revenea pianistului englez Alexander Hawkins, cu ale sale solo-uri colțuros-imprevizibile.

Sopranistul născut la Bari în 1957 reușește să-i (a)tragă după sine pe cei trei comilitoni în fugi dezlănțuite, menținând permanent viu interesul ascultătorilor. Notele saxofonului se succed cu velocitate, în cascade de legato-uri purtând amprenta lui John Coltrane. Există și referințe explicite, așa cum se întâmplă în cazul piesei-tribut dedicate pianistului Mal Waldron sau în tema de inspirație monkiană Homo sum – încă o expresie a combativității lui Ottaviano în favoarea ideilor umaniste. Dintre constatările enunțate de muzician între piese aș cita sentența „Lumea e în conflict cu sine însăși”, juxtapusă emblematicei teme O Caminho das Aguas (= Calea apelor) a cantautorului brazilian Rodrigo Maranhão. La fel ca întregul recital, un fel de remediu naturist-muzical pentru actualele noastre suferințe mundane.

După evoluția sa în compania colegilor italieni, pianistul/organistul Alexander Hawkins (n. 1981 la Oxford) ne-a oferit o demonstrație individuală a capacităților sale de instrumentist improvizator. În sala Amerikana din Dom Omladine (dedicată concertelor nocturne și jam session-urilor), el a susținut  un recital de pian solo, cu referințe atotcuprinzătoare – de la Art Tatum  sau Bud Powel, via Thelonious Monk, până la Cecil Taylor sau Dollar Brand – însă permanent filtrate printr-o conștiință acută a propriei viziuni despre arta sunetelor. Personal, m-a încântat să descopăr, de exemplu, celebra Take the A Train (cortina sonoră a emisiunilor de audiență mondială realizate de Willis Conover la radio Voice of America în perioada „războiului rece”), recompusă din fărâme sonore disparate și terminată într-un tempo furibund. Inevitabil, mi-am reamintit demersul similar realizat odinioară de Dollar Brand/alias Abdullah Ibrahim. Dar imensa capacitate de relaționare a lui Hawkins în lumea globalizată a jazzului (a se vedea și colaborarea sa cu vibrafonistul etiopian Mulatu Astatke) nu-i diminuează, ci îi stimulează creativitatea personală. După un asemenea festin al ingeniozității suple, muzica septetului Bosque Sound Community, condus de basistul Milos Bosnic, deși atent concepută și frumos interpretată, a lăsat o impresie mai curând convențională.

Trioul pianistei Marta Sánchez (n. 1983 la Madrid, relocată la New York în 2011) se concentrează prioritar asupra compozițiilor liderei. Sunt teme contorsionate, cu dezvoltări melodice impredictibile și frecvente conglomerate de note aparent eratice, însă intim legate de partitură. De altfel, finalurile abrupte ale pieselor atestă importanța acordată structurilor prestabilite. S-ar putea ca asemenea… precauțiuni conceptuale să fie un răspuns la presiunea mediului concurențial din metropola jazzistică N.Y. În orice caz, pe măsură ce Marta Sánchez părea să se îndepărteze de „improvizațiile notate”, autenticul ei talent jazzistic ieșea mai clar în evidență. Apogeul fu atins într-un bis plin de savoare, exprimat fără restricții de spontaneitate, conform nepieritorului legat al lui Thelonious Monk.

Un duo de pură esență avangardistă este cel format din trompetistul Wadada Leo Smith și pianista Sylvie Courvoisier. Colaborarea lor a început în 2017, la un concert curatoriat de John Zorn. Cum just observa criticul Thierry De Clemensat, membru al JJA, remarcabilă în cazul lor nu e exhibarea tehnicii instrumentale, ci exprimarea reținută: „nu există aranjamente elaborate sau gesturi autoconștiente de virtuozitate. În schimb, există temeritatea calmă a doi maeștri muzicali care ascultă profund, negociind spațiul și găsind un echilibru comun. Piesele respiră, se extind, se contractă și apoi alunecă înspre soluții neașteptate.” (Paris Move, oct. 2025). Născut la Leland Mississippi în 1941, Wadada are o alură matusalemică, de înțelept lansând ultime semnale evocatoare ale unei civilizații terestre încă netulburate de mesagerii altor lumi. Trompeta sa degajă fragmente melodice stranii, indefinite, ca și cum ar invoca rădăcinile afroamericane ale jazzului din perspectiva esteticilor post-seriale. Atitudine justificată prin participarea sa directă, începând din 1967, la demersurile celebrei grupări chicagoane AACM (Association for the Advancement of Creative Musicians), alături de corifei precum Muhal Richard Abrams, Roscoe Mitchell, Joseph Jarman, Lester Bowie, Henry Threadgill, Anthony Braxton…

La rândul ei, Sylvie Courvoisier (n. la Lausanne, Elveția, în 1968) s-a integrat scenei inovative americane, după stabilirea la New York în 1998. Conform propriei mărturisiri, ea i-a sugerat lui Wadada ca, în aparițiile lor comune, să evite complet partiturile scrise, permițând muzicii să se desfășoare fără predeterminări. De aci rezultă, cum constată același Therry De Clemensat, „serii de peisaje sonore ce par deopotrivă intime și epice, volatile, dar deliberate, un echilibru mereu schimbător între vulnerabilitate și autoritate.” În fond, avem de-a face cu un aleatorism asumat, în cadrul căruia pianista tratează nobilul instrument de concert într-o manieră holistică – exterior / interior – nu doar ca depozitar al memoriei clasicizate, ci și ca sursă fertilă de efecte percusive și proceduri neconvenționale. Coerența proiectului e menținută cu mijloace para-melodice, sonuri de trompetă acoperind spectrul de la acut la suspin, de la strălucirea de trâmbiță biblică la respirația timidă emisă prin surdină, scâncete imprecise prin muștiuc conduse uneori spre culminații pasagere, complementate de glissando-uri ample pe întreaga claviatură, pianotări atonale, baghete de vibrafon alunecând pe lemnul pianului, coardele acestuia fiind preparate cu fâșii din peliculă de film, puseuri fulgerătoare martelând claviatura etc. Cu alte cuvinte, o muzică evenimențială, pur acustică, incluzând totodată imprecizii, ezitări, aspirații, eșecuri, proprii naturii umane. O înțelegere a artei sonore ca asumare a condiției noastre pasagere pe Terra. Atitudinea reverențios-comprehensivă a publicului i-a impresionat pe ambii muzicieni. Conștient că acesta e ultimul său turneu european, la ieșirea din scenă, venerabilul maestru le-a adresat spectatorilor fraza „We knit together our hearts through music”… ne unim inimile prin muzică.

În conformitatea cu preocuparea pentru promovarea jazzului din Serbia manifestată de directorul artistic Pantic, am avut ocazia de a cunoaște cvartetul saxofonistului Rastko Obradovic. Născut în 1995, discret-eficientul muzician a acumulat deja serioase credite profesionale – studii de specialitate la Conservatorul din Oslo, lider al secției de saxofoane a RTS Big Band, un album în duet cu apreciatul pianist Bojan Z. Propunerile componistice, atractive fără ostentație, ale acestui grup au beneficiat de aportul rafinat al pianistului Vladan Veljkovic și al invitatului special, basistul danez Jesper Hoiby.

O agreabilă surpriză a fost furnizată de grupul israelian Shalosh (= numele cifrei 3 în ebraică). Titulatură bine aleasă, având în vedere excelentul echilibru al triadei alcătuite din pianistul Gadi Stern, bateristul Matan Assayag și contrabasistul David Michaeli. Repertoriul abil structurat e susținut nu doar de interacțiunea deliberată a protagoniștilor, ci și de claritate melodică, mobilitate ideatică, deschidere stilistică, înclinație genuină spre persiflaj și humor. Tranzițiile dinspre enunțurile tematice coerente către dezintegrări de structuri formale se succed fulgerător, stimulând complicitatea intelectuală a auditorilor. Piesa dedicată geniului jazzistic Ahmad Jamal devoalează unul dintre principalele resorturile admirative ale lui Gadi Stern. Dar delectabilele ricoșeuri de trasee melodice, precum și complexitățile clasic-avangardiste trimit și la alt geniu contemporan – Vyacheslav Ganelin, născut lângă Moscova, afirmat la Vilnius/Lituania împreună cu al său Trio (alături de Vladimir Chekasin și Vladimir Tarasov) și devenit după 1987 magistru la Academia de Muzică din Ierusalim, urbea natală a Trio-ului Shalosh. Nu e de mirare că grupul israelian colaborează actualmente cu reputata firmă de discuri ACT și că a fost invitat să concerteze la ediția 2025 a celui mai mare târg de jazz de pe Glob, Jazzahead! din Bremen.

Ricardo Toscano Trio face parte din tânărul eșalon de muzicieni de jazz ai Portugaliei, promovați în plan discografic de firma Clean Feed fondată de Pedro Costa. Pe scena sălii mari a Festivalului belgrădean saxofonistul Toscano, contrabasistul Romeu Tristão și bateristul João Pereira au susținut un program de o intensitate bine temperată, din care nu absentau accentele profund melancolice specifice genului lusitan fado. Totuși, cred că măsura talentului lor s-a evidențiat mai convingător în atmosfera jam session-ului post festum organizat în sala Amerikana, unde au cântat mai degajat, în compania stimulatoare a unor colegi originari din spații culturale diferite.

Concertul final al ediției 2025 a Festivalului de la Belgrad a fost susținut de James Brandon Lewis Quartet. Liderul trupei (n. 1981 în Buffalo, NY) a acumulat deja multiple recunoașteri oficiale. Cele mai recente sunt titlurile de Artistul Anului (pe 2024 și 2025) și Saxofonistul Anului 2025, atribuite de către prestigiosul Jazz Critics Poll al revistei de recunoaștere mondială DownBeat. Împreună cu Aruán Ortiz/pian, Brad Jones/contrabas și Chad Taylor/baterie, Lewis a prezentat compoziții ce șterg frontierele dintre genuri, conceptualizate de el însuși prin sintagma „molecular systematic music”. Maniera sa interpretativă aglutinează o întreagă istorie a saxofonului tenor – cu ecouri mai explicite din Benny Golson, Coltrane, Rollins, sau… mai tangențiale, precum Gato Barbieri, James Carter, Dewey & Joshua Redman, Steve Coleman ș.a. Forța de bază a lui James Brandon Lewis constă însă în capacitatea de a gira o formă personală de eclectism creativ, non-concesiv, de certă complexitate, fără însă a-și aliena publicul, ci mai curând fascinându-l. În acest demers, contribuția pianistului cubanez Aruán Ortiz mi se pare determinantă. Bine integrat în cvartet, dar cultivându-și concepția estetică, acesta furnizează companionilor săi muzicali o contrapondere armonico-melodică derivată din esențele baroce caraibiene (cercetate, între alții, de scriitorul și muzicologul Alejo Carpentier).

Din fericire, notorii muzicieni stabiliți la New York au acceptat să participe cordialmente la jam session-ul final, coordonat de pianistul sârb Vlada Maricic. Dintr-un dialog spontan purtat cu James Brandon Lewis și cu Aruán Ortiz am realizat, o dată în plus, ce efect instantaneu pentru stabilirea contactelor în înalta societate a jazzului are faptul că sunt membru al colegiului redacțional al revistei DownBeat și că fac parte din juriul internațional DB Jazz Critics Poll. Adânci plecăciuni lui Howard Mandel, Frank Alkyer, John Edward Hasse, Jason Koransky & celorlalți confrați americani!

Probabil că, la fel ca mine, mulți s-au întrebat cum e posibil ca, an de an, la Beogradski Jazz Festival să poată fi admirați muzicieni de vârf ai scenei mondiale. În plus, să se mențină tradiția ca o bună parte dintre aceștia să vină aici din chiar patria jazzului – Statele Unite. Din câte am dedus, un rol crucial în acest sens îi revine impresarului Jakob Flarer, originar din regiunea Alto Adige a Italiei. Dânsul conduce firma organizatoare de turnee Saudades, amplasată la Innsbruck/Austria, cu recunoscute abilități în promovarea tendințelor inovative ale jazzului și, prioritar, facilitarea contactelor transatlantice.

Oricât ar părea de neverosimil, în săptămâna imediat următoare evenimentului belgrădean, la Pancevo – situat la 20 km de capitala Serbiei – a avut loc un festival similar, purtând girul aceluiași Voijslav Pantic. Ediția din toamna 2025 a reunit artiști de renume mondial, precum: Dave Holland, Danilo Perez, John Patitucci, Adam Cruz, Dave Holland, Nasheet Waits, Yuval Cohen Orchestra, Serbian All Stars Ensemble, Tord Gustavsen. Nu am dubii asupra contribuției lui Jakob Flarer și la succesul acestui eveniment. La fel cum fusese la Belgrad, și în urbea de la vărsarea Timișului în Dunăre biletele festivalului s-au vândut integral. Încă o demonstrație a insațiabilului interes pentru jazz al publicului și organizatorilor din Serbia.