„Pentru mine a fost o mică școală de film pe care-am parcurs-o împreună, în care ne-am luptat cu toate clișeele reprezentării unui astfel de subiect și-am ales felul nostru de-a nara.” (Andreea Lăcătuș)
On topic cu Andreea Lăcătuș
„Este un film simplu despre o noapte dintr-o existență ne-excepțională, care în normalitatea ei stranie și nedreaptă marchează pe termen lung un copil și o mamă. Filmul urmărește o mamă și o fiică, Silvia și Mara, într-o primă încercare de a pleca de acasă, de lângă un soț și un tată care a început să împingă limitele abuzului.
Pentru mine, este un proiect în care căutarea unei forme de-a spune povești cât se poate de onest și curățat, pe alocuri de-dramatizat de potențialul emoțional răvășitor al subiectului, se plasează deasupra ambițiilor estetice, în care ce mi-am dorit cel mai tare a fost să mă delimitez de seducția ideii de a demonstra ceva ca regizoare.
La originile sale, care au puține lucruri în comun cu filmul rezultat, povestea îi aparține producătoarei și co-scenaristei Elena Martin. De acolo am început să discutăm, să ne documentăm, să construim și să ne întoarcem de fiecare dată. Pentru mine a fost o mică școală de film pe care-am parcurs-o împreună, în care ne-am luptat cu toate clișeele reprezentării unui astfel de subiect și-am ales felul nostru de-a nara.”
Filmul și publicul
„Ce mi s-a părut mie, personal, interesant de studiat este felul diferit în care filmul a fost receptat pe de-o parte de femei și bărbați și pe de altă parte de către cei cărora întâmplările le erau străine versus cei care au trăit ceva similar. Pentru mine e valoros că cei din urmă mi-au spus că s-au simțit reprezentați și văzuți prin film, pentru că de regulă violența domestică e reprezentată prin imagini și situații explicite, câteodată foarte estetizate sau încărcate emoțional în moduri aproape senzaționaliste.
Cel mai important pentru mine este că filmul poate fi arătat în aceste contexte. Cum se știe, spațiul de distribuție pentru scurtmetraje este extrem de redus, mai ales contextele în care ai și întâlniri cu publicul. Noi ne gândim deja să-l integrăm într-un proiect mai amplu, pentru că la fiecare proiecție, peste tot pe unde am fost, inevitabil, dacă nu în timpul discuției, atunci, imediat după, au venit persoane, femei și bărbați, care au simțit nevoia să-și împărtășească propriile povești.”
Proiecte și proiecții
„Cred că între marginile unei serii de dorințe și nevoi, între dorința de a face filme și dorința de a trăi într-un mod care să mă facă să mă simt în acord cu mine și valorile mele – din fericire, munca mea e să construiesc un pod între aceste margini.
Am împlinit 30 de ani și deși nu-i mare scofală mi-am dat seama că sunt de 12 ani în București, iar în toți anii ăștia am trăit până la capăt fiecare respirație: am alergat din proiect în proiect, am luptat să nu ratez nicio ocazie, nu mi-am dat voie să mă opresc deloc. În tot clișeul acestei vârste, mi-am dat seama în sfârșit că nu mor mâine (sper) și că pot s-o iau un pic mai încet, ca să pot să văd pe unde merg.
Și într-adevăr, parcă toate încep să se așeze: cine vreau să fiu, ce mă interesează să fac. Și un tip de încredere lipsit de autosuficiență: încrederea de a fi ales, în sfârșit, un drum după ce m-am învârtit în jurul lui atâția ani și n-am avut curaj să cred că e (și) pentru mine.”
Pingback: Între marginile zilei, Andreea Lăcătuș