Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Holodomor – Foametea din Ucraina: istoria, filmele, cărțile

Holodomor – Foametea din Ucraina: istoria, filmele, cărțile

Cum și de ce Stalin a provocat deliberat genocidul

Istoria recentă a Estului european a trezit și trezește doar un interes marginal, redus la generalități. Se trăia rău. Se murea. Oamenii erau persecutați. Totul era ținut secret. Chiar și cele mai înfiorătoare povești umane trezesc un interes redus, limitat la grupuri de victime și urmași ai acestora și la cercetători de nișă. De regulă, interesul este local și personal.

Ca exemple, informațiile despre Ungaria 1956 trezesc prea puțin atenția în țări ca Bulgaria sau România; Praga 1968 suscită în Ungaria nu doar un interes redus, ci și dispute, dată fiind participarea tancurilor maghiare, alături de cele rusești la eliminarea mișcării democratice. Poveștile despre gulag sunt, de asemenea, de uz local. Fiecare țară ex-comunistă a avut propriul ei sistem represiv și propriile povești atroce. Gulagul sovietic, cunoscut în lumea largă datorită lui Soljenițîn, suscită în România un mai mic interes decât Poarta Albă, Sighetul sau Piteștiul.

Chiar și în interiorul aceleiași țări, evenimentele sunt resimțite diferit și sunt păstrate selectiv în memorie. În România, Marea Foamete din 1946-47 este o poveste a Moldovei. Colectivizarea forțată este mai mult o poveste a chiaburilor și a urmașilor lor. Istoria deportărilor suscită interes numai pentru cine a avut pe cineva deportat. Exilul e o poveste a exilaților. Doar foarte rar, asemenea istorii trec cu succes din memoria vie în memoria umanității.

Holodomor

Marea foamete din Ucraina, Holodomor, 1932-33, se înscrie în aceeași categorie. Vag cunoscută la nivelul publicului general, mai mult prin câteva cărți cu circulație internațională de nișă, ea devine acum temă de interes public după invadarea Ucrainei de către Rusia.

Pe de o parte, Holodomor ilustrează un episod de un dramatism extrem în care rușii și ucrainenii au fost în tabere opuse în chiar timpul clamatei prietenii ruso-ucrainene. Pe de altă parte, războiul însuși a declanșat sau e pe cale să declanșeze o criză alimentară în multe țări din lume, iar seceta extremă care a lovit Europa în 2022 atrage interesul asupra unora dintre principalii producători: Ucraina și Rusia, aflați acum în conflict. În urmă cu câteva luni, publicul părea să nici nu mai știe că grâul există. Pâinea era un dat natural, ieftin și din abundență, vag legat de fotografiile cu lanuri de grâu de pe Flikr sau Insta. Acum „securitatea alimentară” devine un cuvânt-cheie.

Holodomor înseamnă în limba ucraineană moarte prin înfometare. A fost, mult timp, unul dintre secretele bine păzite de sovietici. La fel cum în Rusia de azi este interzis să se vorbească despre război, orice referință la foamete era considerat sabotaj și trădare. Însă evenimentul a avut milioane de victime și amploarea sa nu a putut fi ascunsă nici de sovietici.

În 1932-33, pe fondul unor ani cu producție agricolă diminuată, în plină colectivizare, țăranii au fost lăsați fără resurse minime de hrană. Dar seceta nu se transformă într-un dezastru umanitar decât dacă este stimulată de factorul politic și de proasta administrare.

Istorie

Condițiile meteorologice proaste au fost una singură dintre componente. Dezastrul a fost potențat de dorința Moscovei de a destructura mișcarea naționalistă ucraineană și de a da o lecție țăranilor care se opuneau colectivizării. Chiaburii de la noi aveau ca paralelă în Ucraina și sudul Rusiei „culacii”. Cum avea să se procedeze și în celelalte state, inclusiv în România, pământurile culacilor au fost parțial confiscate. Li s-au impus, pentru pământurile rămase, cote ruinătoare. Muți au fost arestați, iar câteva zeci de mii au fost condamnați la moarte. Numărul celor deportați a fost de sute de mii. Întreaga structură de producție a fost alterată, iar comuniștii au fost incapabili să pună altceva în loc.

Pe lângă aceste decizii politice vindicative, conducerea comunistă dorea ca în paralel să forțeze mecanizarea agriculturii. Efectivele de cai au fost înjumătățite prin decizii administrative, începând cu 1930. Caii urmau să fie înlocuiți cu tractoare. Dar n-au fost. Industria sovietică a fost incapabilă să asigure necesarul creat. În 1931, 60% din tractoarele introduse în agricultură erau de import. În anii următori importurile au scăzut la zero din cauza Marii Crize mondiale. În loc să crească, producția sovietică de tractoare s-a redus și ea. Lipsită de caii care fuseseră eliminați printr-o viziune politică și fără a beneficia de mecanizare, agricultura din Ucraina a fost redusă la mijloace artizanale.

O rezoluție ONU adoptată în 2003 menționează între 7 și 10 milioane de victime ale Holodomor numai în Ucraina. Lor li se adaugă numere foarte mari în Rusia și în nordul Caucazului. Dar lucrurile nu sunt nicidecum clare.

Statuia „Amintirea amară a copilăriei”, realizată de Petro Drozdovsky pentru Muzeul Genocidului.
În 2020, de Ziua Ucrainei, statuia a fost vandalizată.

Context

În 1933, de la război trecuseră 15 ani. De la războiul civil, 10. Oamenii își aminteau bine perioada de dinaintea bolșevicilor și mulți doreau ca aceștia să dispară. În timpul războiului civil, Ucraina se declarase independentă. A fost alipită URSS-ului de Armata Roșie în 1922. Naționalismul ucrainean și dorința de independență nu dispăruseră. Revoltele erau de mici dimensiuni, dar permanente. Poliția politică sovietică raporta mii de incidente la începutul anilor 1930.

Toată această tensiune se adăuga confiscării terenurilor și colectivizării forțate. Spre deosebire de celelalte regiuni afectate de secetă, în Ucraina dezastrul umanitar a fost accentuat de represiune.

Genocid

În regiunile adiacente, pe Volga și la Marea Caspică, egal afectate de secetă și de decizii politice și administrative proaste, dimensiunea dezastrului a fost uriașă, dar semnificativ mai mică decât în Ucraina. Nu există cifre certe, dar un set ponderat de date arată că între 5,5 și 7 milioane de oameni au murit de foame în Ucraina și 1-1,5 milioane în alte republici sovietice. Diferența majoră a fost că în alte regiuni s-a permis aducerea de alimente din alte părți ale URSS, dar Ucraina a fost închisă, nu au fost redistribuite alimente, nu au fost create rații și s-a îngrădit libera circulație. Partidul bolșevic a făcut totul pentru a crea condiții cât mai dificile populației și a agrava cât mai mult condițiile create de foamete.

Regiunea Odessa, 1932. După instalarea foametei, sovieticii confiscă, în plină iarnă, produse agricole din gospodăriile culacilor. Alimentele aveau să fie transportate în alte regiuni ale URSS. Sursa foto: Wikipedia.
Multe dintre imaginile care documentează marea foamete din Ucraina sunt greu de văzut și pot fi considerate ca expunând muribunzi și decedați în condiții degradante. Totuși, nu se poate face abstracție de valoarea documentară a acestor imagini. O parte dintre aceste imagini sunt incluse în articolul Holodomor: 13 fotografii șocante din timpul foametei din Ucraina publicat de Incredibilia. O altă arhivă media este disponibilă pe site-ul Enciclopediei Britanice.

În paralel, Ucraina a fost vizată de un val drastic de arestări și epurări. Intelectualii și clerul au fost primii vizați. Dar s-a mers până acolo încât au fost eliminați din viața publică nu doar ucrainenii ostili sau neutri față de comuniști, ci și cei din structurile partidului bolșevic. Ei au fost înlocuiți cu ruși. Istoricii occidentali care au studiat arhivele URSS vorbesc despre frica reală a lui Stalin și a conducerii comuniste că Ucraina, chiar și comunistă, va dori din nou să fie independentă. Înfometarea până la moarte a fost o formă de represiune.

Politică

Despre Holodomor în URSS s-a vorbit abia în Glasnost, 50 de ani mai târziu. Chiar și atunci, au fost simple menționări, fără date concrete, documente și povești ale supraviețuitorilor.

Asociații ale ucrainenilor din diaspora, îndeosebi în Elveția și Canada, preluaseră mesaje ale supraviețuitorilor și documentaseră, cât se poate de indirect, valul de decese din Ucraina și din Rusia. Fotografii greu de văzut fuseseră extrase prin contrabandă din URSS și fuseseră publicate începând cu anii 1950. Dar, chiar și după prăbușirea URSS, nici la Moscova, nici la Kiev puterea politică nu s-a implicat până la sfârșitul anilor 1990 în recuperarea mărturiilor și recunoașterea crimelor. Abia după 2000 în Ucraina s-a înființat un muzeu dedicat marii foamete, iar Rada a adoptat un document în care a folosit termenul „genocid”.

În replică, Moscova recunoaște numărul mare de decese, dar contestă că ar fi fost vorba despre un genocid. Ca întotdeauna, Rusia încearcă să controleze semantica pentru a controla gândirea. În spațiul sovietic și post-sovietic, cuvintele creează realitatea, nu invers. Discursul politic precede faptele și le poate modifica, orwellian, cu o superioritate suverană. Contestând termenul de „genocid”, politicienii ruși contestă ideea unor crime deliberate și reduc catastrofa umanitară la un accident climateric. Nici urmă de vinovați și de vinovăție. Represiunea dispare, conform logicii ruse, dacă nu se vorbește despre ea.

Mărturii

Primele relatări despre foametea din Ucraina apărute în mass media occidentală, în 1933, au fost publicate anonim de jurnalistul Gareth Jones, care reușise să facă trei vizite în URSS. Relatările sale au fost contestate de alți ziariști occidentali care primiseră viză sovietică și care beneficiaseră de tururi ghidate din partea sovieticilor, cu sate Potemkin și multă propagandă. Identificat ca autor al articolelor, Gareth Jones a fost silit să retracteze. Mărturiile sale și notițele din acei ani au fost reluate de Ray Gamache, profesor de jurnalism la Harvard, care a publicat volumul „Martor ocular al Holodomorului”. Printre cele mai relevante informații notate de Gareth Jones este aceea că URSS diminuat, dar a continuat să exporte grâu și alimente și în anii foametei.

Iarna 1932-1933, deportarea unei familii din Donețk. Foto: Wikimedia
Multe dintre deportări au fost în estul Ucrainei, în regiunile Lugansk și Donețk. Prin asemenea măsuri, populația ucraineană a fost înlocuită cu coloniști ruși sau cu populație deportată din alte zone ale URSS – Laponia, țările baltice sau Asia Centrală. Ca și în alte zone ale URSS, numărul rusofonilor din Ucraina a crescut masiv în urma valurilor masive de deportări din anii 1930.

O altă carte de referință este „Foametea roșie” de Anne Applebaum. Unul dintre cei mai reputați jurnaliști ai momentului, Anne Appelbaum a scris mai multe cărți despre Rusia, spațiul ex-sovietic și țările din Europa Centrală. După mai multe volume dedicate Gulagului și Cortinei de fier, în 2017 Anne Applebaum a publicat „Red Famine”. Volumul pleacă de la întrebarea dacă Stalin a lăsat deliberat ca foametea să atingă asemenea proporții. Economistul indian Amartya Sen, profesor la MIT și Harvard, publicase în 1981 un studiu amplu – „Sărăcie și foamete” – care documenta numeroase cazuri din istoria recentă. Concluzia volumului era că influența secetelor este relativ redusă, iar escaladarea fenomenelor se datorează unor decizii politice și administrative greșite. Totuși, cum remarca Sheila Fitzpatrick în The Guardian, cazul Ucrainei este special și mulți istorici vorbesc despre decizia directă a lui Stalin de a lăsa să se instaleze foametea.

Documente

Multe dintre cărțile apărute, inclusiv cea a Annei Applebaum, se bazează pe mărturii. Oricât de impresionante, acestea pot fi acuzate de subiectivism. Dar nu lipsesc nici documentele. „Enciclopedia Istoriei Ucrainei” documentează întregul context al anilor 1932-33. Sunt cuprinse deciziile politice, înființarea de noi organisme de represiune, confiscările, deportările.

Agravarea foametei prin decizii politice este analizată și în volumul colectiv „Holodomor and Gorta Mór” care trasează o paralelă între Ucraina 1933 și Irlanda 1850. Istoria orală a celor două evenimente este completată cu documente, unele inedite, din arhive diplomatice și din arhive secete. Lucrarea este disponibilă pe site-ul Universității Cambridge.

Cercetări

HREC – The Holodomor Research and Education Consortium, un ONG canadian al diasporei ucrainene, a publicat lucrarea „A Sourcebook on the Famine of 1932-1933 in Ukraine”. Volumul, disponibil în PDF pe site-ul asociației, cuprinde documente sovietice și bolșevice, dar și corespondența dintre demnitarii regionali și conducerea sovietelor. Imaginea care rezultă este că bolșevicii erau bine informați asupra catastrofei sociale și acționau deliberat. Teroarea era decisă politic și urmărită în mod organizat. Alte capitole din „A Sourcebook on the Famine” rezumă studiile științifice, mărturii, jurnale, imagini și scrisori ale victimelor și supraviețuitorilor.

Un volum similar, apărut tot în Canada, este „The Famine of 1932–1933 in Ukraine: Anatomy of the Holodomor”, al cărui autor este Stanislav Kulchytsky. Volumul include fotografiile lui Alexander Wienerberger, primele documente concrete și incontestabile ale marii foamete.

Ficțiune

Goodreads a făcut o listă a celor mai populare titluri. Cartea Annei Applebaum este urmată de volumul lui Miron Dolot „Execuția prin înfometare: Holocaustul ascuns”. Întreaga listă cuprinde foarte puține titluri de ficțiune. Brutalitatea evenimentelor lasă prea puțin loc pentru asta.

Cele câteva sunt fie panorame, fie saga. „Maria”, de Ulas Samchuk, este prima referire literară la Holodomor și cartea care a impus acest cuvânt în media internațională. Romanul urmărește viața unei țărănci din 1861 până în timpul marii foamete. Ulas Samchuk, naționalist ucrainean, emigrase în anii 1930 în Cehia. Cartea a apărut în 1934. După 1990 a devenit una dintre cărțile clasice ale literaturii ucrainene.

Vassil Barka, emigrant ucrainean în New York, a scris în anii 1950-60 mai multe nuvele și romane despre viața sub soviete. „Prințul galben”, apărut în 1963, este una dintre cele mai importante cărți despre genocid. Romanul a fost baza filmului „Holod/Golod 33” realizat de Oles Yanchuk în 1933.

Co-autor la „A Sourcebook on the Famine”, Alexander J. Motyl a scris și ficțiune. Romanul „Sweet Snow” a apărut în 2013 și spune povestea a trei evadați care se ascund și fug spre graniță prin Ucraina răvășită de foamete.

Filme

Povestea lui Gareth Jones a fost ecranizată de Agnieszka Holland în 2013, cu titlul „Mr. Jones”. Agnieszka Holland este autoarea filmului „Europa, Europa” pentru care a fost nominalizată la Oscar, a fost co-scenarist la „Alb”, filmul din trilogia culorilor al lui Kieslowski, și a semnat regia filmului „In Darkness”. Noul film este dedicat întregii cariere a lui Gareth Jones, inclusiv asasinarea sa în China. Necazurile cu sovieticii, datorate dezvăluirilor sale despre Holodomor, constituie punctul culminant.

Marea foamete este fundalul mai multor filme ucrainene recente. „Ghidul”, 2014, este o odisee cu note tarkovskiene în care un cântăreț orb rătăcește prin Ucraina anilor 1930 ghidat de un copil murdar. „Recoltă amară”, 2017, este o poveste de dragoste în care un tânăr încearcă să revină în Ucraina izolată de sovietici pentru a-și salva iubita de la moarte. Foarte dur, cu o mare doză de violență grafică, este „Golod 33 / Foametea 33”, ecranizarea după romanul lui Barka.

Documentare

Foarte numeroase sunt documentarele care strâng mărturii despre Holodomor. Drama a sute de familii este reconstituită, trei generații mai târziu, din fragmente de amintiri, mici însemnări, colțuri de fotografie. Filmul de televiziune „Holodomor: Vocile supraviețuitorilor”, 2015, încearcă să demonstreze că anii dezastrului au fost, de fapt, unii dintre cei mai buni ani agricoli, iar foametea a fost provocată de decizii administrative, decizii politice și de teroare. Filmele „Femeia și pâinea”, 2015, și „Multe veri. Mereu”, 2020, au la bază interviuri cu nonagenare care au trăit acele momente istorice.

O altă specie a documentarului oferă o perspectivă amplă asupra evenimentelor de la începutul puterii bolșevice. „Genocidul din Ucraina anilor 1932-33”, realizat de Bobby Light în 2008, preia și dezvoltă ideea că foametea a fost provocată de confiscările masive de alimente ordonate de Stalin pentru a ruina clasa țăranilor bogați și pentru a elimina mișcarea naționalistă ucraineană. Serialul „Istoria Gulagului”, realizat de Patrick Norman începând cu 2019, dedică un episod marii foamete din Ucraina, considerând-o un experiment prin care Stalin a încercat să introducă munca forțată ca politică de stat, nu doar în Gulag, ci și în satele ucrainene și rusești.

Producții video

Invadarea Ucrainei de către ruși a relansat interesul pentru istoria Ucrainei. Tema marii foamete a fost abordată de mai mulți dintre cei mai populari producători de content video. Probabil cea mai bună sinteză documentară este cea realizată de Vox cu titlul „Cum a înfometat Stalin Ucraina”. Filmul punctează informații esențiale, cuprinde hărți și infografice relevante și cuprinde mărturii ale supraviețuitorilor. Producții similare au fost lansate de canalele A Day in History și Radio Europa Liberă. Aceasta din urmă are o serie de producții video dedicate subiectului.

Pe lângă marii producători de conținut, vloggerii s-au implicat și ei în reluarea temei. Mos Kovitz a realizat în limba franceză un video documentat din surse indirecte, dar care include imagini rare de arhivă. Din rândul bloggerilor nu lipsesc nici negaționiștii, cei care clamează bunele intenții ale lui Stalin, în ciuda milioanelor de morți.

Canalele sociale de conținut permit și distribuția unor documentare mai vechi, realizate cu ani sau zeci de ani în urmă. Imineo Documentaries, Pasha Moyer sau „Realwomen/Realstories” valorifică astfel documentare mai vechi. De asemenea, mai multe canale TV ucrainene au publicat online reportaje și documentare despre Holodomor dar, din păcate, acestea nu beneficiază de titrare în limbi de circulație.

„Capitolul lipsă. Cum a înfometat Stalin Ucraina”, Vox, 2022. Filmul este disponibil integral prin rețele sociale.
Nicu Ilie
Ultimele postari ale lui Nicu Ilie (vezi toate)
Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.