George Țurcănașu despre „Regionalizarea. Către un model…”

„Volumul nu s-a dorit a fi un manual de regionalizare, deși coordonatorii nu neagă intenționalitatea acestui proiect, unul pe termen lung. Înainte de a propune un nou model de administrare ca alternativă viabilă la actuala structură administrativ-teritorială a României, se impune înțelegerea drumului pe care l‑am parcurs până aici, cu scopul de a porni cât mai bine echipați către descoperirea modelului de regionalizare. ” (George Țurcănașu)

On topic cu George Țurcănașu:

„Când statul era închis în spatele frontierelor, un sistem centralizat era relativ eficient. Odată cu deschiderea economică și teritorială, acest tip de sistem nu mai asigură coeziunea necesară, punând în pericol chiar supraviețuirea funcțională a României. O analogie: scoateți janta de la o roată de bicicletă. Ceea ce era cândva o structură rigidă și funcțională devine o instalație extrem de fragilă, din care spițele se pot risipi. Tot așa, și structura teritorială a României nu mai este decât o construcție fragilă. Teritoriile pulverizate în alveole județene de mici dimensiuni, slab interconec­tate, în absența unor metropole regionale autohtone, sunt nevoite să se recentreze funcțional pe metropole din afara granițelor. Rolul de pivot al Bucureștiului în ecuația teritorială națională este insuficient pentru a asigura coeziunea teritorială a României. În lipsa unor metropole regionale pe post de relee în teritoriu și în cvasi-absența relațiilor directe între județele vecine, capitala nu‑și poate juca eficient rolul de metropolă națională.”

Volumul nu s-a dorit a fi un manual de regionalizare, deși coordonatorii nu neagă intenționalitatea acestui proiect, unul pe termen lung. Înainte de a propune un nou model de administrare ca alternativă viabilă la actuala structură administrativ-teritorială a României, se impune înțelegerea drumului pe care l‑am parcurs până aici, cu scopul de a porni cât mai bine echipați către descoperirea modelului de regionalizare. Punctul forte al lucrării e că propune o abordare interdisciplinară, volumul conținând zece studii, realizate de specialiști proveniți din mai multe câmpuri ale cunoașterii (sociologie, lingvistică, drept constituțional, istorie, economie, geografie, etnologie) și din mai multe centre din țară sau străinătate.”

Regionalizarea – bau‑baul suprem al românului

„S-a mai scris și, cel mai probabil, se va mai scrie despre necesitatea unei reorganizări administrativ-teritoriale, mai ales că suntem parte a unei structuri metateritoriale (UE) ale căror componente și-au reconsiderat în ultimele decenii configurațiile administrative. Am considerat necesară apariția lucrării din mai multe motive. Primul e dat de faptul că discuțiile ce se consumă în spațiu public sunt de un amatorism înfiorător. În orizontul regional al Moldovei, nu pot să nu amintesc ridicolul acțiunii autorităților sucevene de a aduna teritorii „de‑o regiune”, atribuindu‑le calitatea de bucovineni botoșănenilor, ba, în unele cazuri, chiar și nemțenilor. 15 sau 16 regiuni, cel mai probabil, de inspirație sovietică, comunele ar trebui să aibă cel puțin 5 mii de locuitori, orașele, peste 10 mii sau faptul că reorganizarea administrativă ar avea ca unică menire eficientizarea financiară a unităților administrativ-teritoriale ar fi doar câteva dintre ideile vehiculate în prezent.

Până ce actorii politici vor admite că e nevoie de o descentralizare reală și de renunțarea la o guvernanță dominată de un centralism excesiv, regionalizarea va rămâne o poveste ce se va reactiva ritmic în funcție de calendarul electoral. În ciuda faptului că prin anii ’90 părea că devenim mai munteni, mai ardeleni, mai moldoveni decât eram înainte, în loc să ne familiarizăm unii cu alții, locuitorii din spatele limitelor județene, cel puțin în Moldova, pare că suntem mai puțin solidari decât înainte de compunerea regiunilor de dezvoltare. Mai mult, din 1996 încoace, chestiunea regionalizării s‑a transformat în „bau‑baul” teritorial suprem al românului. Dincolo de interesele baronilor județeni, repetatele dezbateri din ultimele două‑trei decenii asupra înțelesului regionalizării au condus din nou și din nou la un sentiment de neliniște, nu numai în rândul guvernanților, ci și al cetățenilor de rând, captivi modelului de gestiune centralizată a teritoriului, inoculat de mai bine de un secol și jumătate, ca și cum apariția și (re)teritorializarea regiunilor ar putea să culmineze în cele din urmă cu un eșec al națiunii”.