Filmele sunt pentru spectatori, nu pentru muzee. Interviu cu regizorii filmului „Clasat”

Un punct nevralgic al lumii de azi

Corina: Ce înseamnă pentru voi un subiect demn de a fi dezbătut într-un film, scurtmetraj sau lungmetraj și prin ce proces îl alegeți?

George: Din perspectiva concursului de scenarii, unele subiecte vin ele către noi, atunci trebuie doar să decidem care dintre ele rezonează mai mult cu ce vrem noi să spunem. Concursul, deschis la nivel internațional (n.e. LET’S MAKE IT! Screenwriting Contest), pe care îl organizăm, adună cam 1 000 scenarii înscrise, apoi selectăm un câștigător pe care îl și producem. Al doilea lungmetraj al nostru vine de acolo.

Vrem să spunem lucruri și ne alegem subiecte importante. Pentru asta, Clasat e un exemplu foarte bun. Mi se pare că am reușit foarte bine să atingem cu el o problemă actuală foarte importantă. Am încercat să o adresăm într-un mod în care am sperat să ajungem la cât mai mulți oameni.

În urmărirea subiectului

Corina: Clasat este un film care pornește de la un pretext – moartea neelucidată a unui personaj,  Eremia – și care ajunge, până la final, să atingă probleme grave și teme sensibile ale societății de azi: corporații, religie, relații de muncă, de familie etc. L-ați construit astfel pentru a ajunge la mai multe categorii de public?

Horia: Clar a fost ceva organic. Când am dezvoltat scenariul, noi ne-am dus în zone pe care le cunoaștem și care știam că sunt importante. Doream să vorbim puțin despre corupția locală, despre probleme autohtone. Adică nu a fost un rețetar, cât mai degrabă zone pe care doream să le aducem în poveste.

George: Practic, pe tot parcursul filmului luăm interviuri și vorbesc oameni. Modul în care l-am filmat, apoi l-am montat, a rezultat din încercarea de a nu rămâne o discuție sterilă despre subiect. La noi a fost o limitare enormă de buget, timp și orice altceva. Dar am încercat ca spectatorul care se uită la film să nu se plictisească, deși în video sunt doar oameni peste oameni, care stau și vorbesc. Aveam un debate la filmare cu Horia, eu tot îi ziceam că este un film foarte social. Simt că aproape în fiecare interviu atingem teme sociale.

… când a apărut GPT-ul

Corina: Spuneați în mai multe ocazii că filmul a fost inspirat de un articol despre oameni din Kenya care au contribuit, în condiții de muncă dificile – mai ales din punct de vedere psihic –, la trierea conținutului utilizat de OpenAI pentru a exclude înregistrările violente și pe cele care încalcă demnitatea umană. O muncă extrem de vulnerabilă, chiar și când doar o descriem. Totuși, mie mi se pare că informația e incompletă. Mă întreb cum de tocmai acel articol, din multe altele posibile, a generat tema lungmetrajului vostru de debut? Sunt și implicații personale?

Horia: A fost un întreg context. Noi dezbăteam ideea când a apărut GPT-ul. Era un hot take atunci, în 2022. Ne întrebam cum o să arate și ce o să se întâmple cu el?!  George credea că el va fi viitorul; eu eram puțin sceptic. Având aceste dezbateri înainte, când am văzut acea știre am descoperit subiectul, pe care l-am preluat foarte ușor.

Corina: Pentru că aveați o formă?

Horia: Exact. Noi am găsit forma filmului înainte: acest tip de „documentar” de după ce au loc evenimentele. Am descoperit-o când citeam Carrie de Stephen King. Mi s-a părut o idee foarte bună să spui o poveste întreagă așa, din perspectiva fiecărui personaj. E o chestie de creativitate pe care am furat-o de la Stephen King. După asta, absolut întâmplător, la o lună distanță am găsit articolul despre OpenAI care a plătit kenyeni pentru a selecta și exclude conținutul toxic cu care antrenau ChatGPT.

De la fluxul de știri la film

Horia: Dar a fost un proces amplu de filmmakers, ca să găsim acea abordare care ni se potrivește. Înainte de asta, timp de aproape trei ani am căutat un frame de storytelling care să funcționeze la un buget foarte restrâns. Eram la a patra idee de genul ăsta. Eram siguri că o finanțare se obține foarte greu, așa că aveam nevoie de un concept chic și ieftin.

Corina: George, ai studii sociologice, iar voi, amândoi, sunteți extrem de preocupați de actualitatea socială. Cât de ancorați în realitatea locală sau a comunității internaționale credeți că trebuie să fie regizorul, scenaristul și artistul, în general?

George: Nouă, în momentul în care căutăm subiecte și povești, ne place destul de mult să mergem spre știrile de presă. O poveste trebuie să fie cât mai reală, cât mai bine plantată în universul în care trăim. Subiectul filmului Clasat mi s-a părut adaptabil la România; dacă articolul cu kenyeni ar fi fost despre țara noastră, l-aș fi crezut instantaneu.

Și filmmaker-ii sunt spectatori

George: Eu și Horia am fost tot timpul undeva la mijloc, între ce înseamnă creativitate și problemele noastre, ale spectatorului. Ne gândim în permanență la cum se raportează spectatorii la un film, la modul în care este prezentată o poveste.

Mi se pare că avem filme de artă făcute cu granturi și sute de finanțări și care ajung să aibă o mie de oameni în sala de cinema. Simțim că asta nu-i totuși ok. Înțelegem că e foarte bine că există filme de artă, e necesar să le avem, dar un film trebuie să ajungă la un public cât mai mare. Filmele nu sunt puse la muzeu, iar cinema-ul, de când a apărut, este și o formă entertainment. Consider că ar trebui ca spectatorul să aducă și el înapoi schimbul de informație și de emoție. Dar, dacă tu ai un film produs cu milioane de euro care adună o mie de spectatori, acest schimb nu se mai întâmplă.  

Horia: Cred că depinde de subiect. În cazul celui de-al doilea film, care este total ficțiune, nu pot zice că am făcut foarte mult research în zona locală și am avut destul de multă libertate să merg pe câmpii. E un film despre patru crime care au fost provocate, cu 15 ani în urmă, într-un liceu din Blaj. Și acolo, noi am încercat să respectăm realitatea, cel puțin în materie de proceduri. În cazul Clasat, am vrut să fim cât mai aproape de realitate, astfel încât să pară o investigație jurnalistică. Avem, împreună cu alți băieți, un grup în care share-uim idei pornind de la articole din presă. Și cred că e și un gut feeling pe care îl ai când știi că un subiect din presă se poate translata într-o poveste de film.

Validarea

Corina: Credeți că un subiect are un anumit „termen de valabilitate” de care depinde interesul pentru el?

Horia: Am vrut să îl filmăm în anul în care ne-a venit ideea pentru că am crezut că ChatGPT poate fi doar un trend. Presupunerea asta s-a dovedit falsă. AI is here to stay. Nu știam cum o să evolueze industria.

George: Ne-a fost tot timpul frică cu povestea asta. Horia era de părere că AI este un bubble foarte mare, care, mai curând sau mai târziu, va exploda. Și atunci despre ChatGPT o să rămână doar niște ecouri în social media. Am avut de multe ori întrebarea asta: dacă explodează bula asta mâine, noi facem un film despre nimic. Niciunul dintre noi nu credem că AI-ul o să preia controlul în următorii 10-30 ani, iar multe articole sunau destul de fatalist pe tema asta, la nivel macro. Nouă ni se pare important să vedem cum ne impactează povestea asta, cu inteligența artificială, pe fiecare dintre noi, la un nivel mai mic.

Corina: Ce ironie! Acum, la un an distanță de la premieră, filmul este cu atât mai bun și mai important pentru că, între timp, a venit peste noi un ciclu electoral care ne-a pus în față un ecosistem digital foarte periculos.

George: Îți dai seama că alegerile recente din România ne-au șocat total din perspectiva filmului pe care l-am făcut! Horia este în continuare supărat că filmul n-a avut un succes mai mare și îl înțeleg foarte bine. Pentru că subiectul e atât de bun și modul în care a fost făcut e atât de bun, încât probabil că ar fi meritat să ajungă la mai mulți oameni. Dar, să nu uităm că nu suntem niște nume cunoscute și că am făcut un film cu 10.000 de euro, buget total.

„Când faci scurt-metraje, lumea nu te ia în serios”

Horia: La final, când tragem linie, Clasat ne-a dus mai departe. Nu poți zice că suntem un household industry made, dar mi se răspunde la telefoane – chiar era o problemă asta! Când faci scurtmetraje, lumea nu te ia în serios. Și pe bune dreptate, să faci scurtmetraje vs. să duci un lungmetraj la final, cele două cazuri sunt două bestii total diferite. Prima e o oaie, cealaltă e un taur pe care trebuie să-l iei de coarne. Faptul că pregătim un film nou – cu un buget mic, e drept, dar cu buget, de data asta – pentru noi e o realizare.

George: Eu sunt destul de mândru că avem discuția asta cu tine, spre exemplu, astăzi. Și mi se pare că subiectul din Clasat ne-a ajutat să ne apropiem de mulți oameni, în special din zona asta de jurnalism, de media, care au simțit la fel ca noi povestea.

Pseudo-podcast

Corina: Tot filmul este condus de actorul Daniel Popa, care interpretează rolul unui jurnalist, Gabriel Vînătoru. El investighează moartea suspectă a lui Eremia. De ce ați ales tocmai un jurnalist ca figură centrală a acestui demers?

Horia: Cred că eram inspirați de ce se întâmpla în zona de presă independentă, pe care o și susținem, dincolo de partizanatele noastre. Am fost inspirați de Recorder, de cei de la Rise Project. Filmul este și despre ce admirăm noi în societate acum.

George: Eu am chestia asta din sociologie, mi-am și dorit să fiu jurnalist. Daniel, actorul principal, și-a dorit și el să fie jurnalist. Citim și ne plac articolele lungi, bine documentate, podcast-uri… Cumva, suntem, prin aspirațiile noastre, foarte aproape de personajul principal. Dar explicația e și tehnică: pentru că un jurnalist ar fi avut, cel mai probabil, mijloacele unei astfel de investigații, o cameră, o știință a întrebărilor. Apoi, am ales ca jurnalistul să pună problema așa, nu într-o manieră senzaționalistă, care ar fi îngropat faptele.

Burnout

Corina: Ați avut reacții din partea corporatiștilor sau din partea unor oameni care se confruntă cu fenomenul de burnout?

Horia: Când am fost la Q&A-uri, am început să povestim și de pericolul ăsta. O corporație face lucruri bune și lucruri rele. Când am fost la Timișoara, a fost cineva în audiență care mi-a trimis niște astfel de cazuri din oraș. La una dintre companiile locale a fost un angajat care s-a sinucis la muncă, dar cazul n-a ajuns în presa națională. Suicid la muncă. Era într-o fază de burnout foarte nasoală. Am rămas șocat că acest caz nu a trecut de presa locală din Timișoara.

George: Am avut reacții de mai multe tipuri. Pentru că un film cum e Clasat, care atinge mai multe subiecte, poate naște păreri foarte diferite. Ne-au speriat unele reacții din zona teoriilor conspiraționiste. Unii au simțit că filmul ăsta le ridică mingii la fileu și a fost nevoie de multe ori să clarificăm faptul că nu am vrut, prin Clasat, să spunem că tehnologia e rea sau că suntem conduși de forte oculte.

Religie

Corina: Religia cum a fost introdusă în film?

George: Era nevoie de ea pentru personaj. La un moment dat, când dezvoltam povestea, simțeam că îl facem prea erou pe Eremia. Era nevoie să aibă ceva care să-l facă mai dubitabil, să nu avem un erou care se luptă cu corporația rea, care distruge tot. Nu ar fi fost bine nici pentru film, dar nici nu era ceva ce voiam noi să spunem. Atunci am găsit soluția asta cu religia.

Ne-am gândit în mai multe feluri. Am considerat că, dacă ar fi vorba despre un cult religios din România, diferit de ortodoxism, ar fi șanse mai mari ca el să fie inclus mai puternic în congregația lor și să ajungă să aibă niște păreri de genul ăsta. Și acolo era un risc, pentru că puteam să inflamăm niște spirite. Noi chiar am încercat să filmăm în niște biserici, am fost aproape să primim acordul, dar, fiind subiectul atât de delicat, până la urmă au evitat. Nu din cauza filmului, ci pentru că au avut probleme în trecut cu felul în care au fost percepuți pentru simplul fapt că s-au filmat la ei anumite lucruri.

Post-post-producție

Corina: Acum, la ceva vreme de la premiul pe care l-ați câștigat la TIFF, în 2024, care a fost impactul lui în traseul de afirmare a filmului Clasat?

George: Probabil că dacă nu luam premiul la TIFF, filmul dispărea mult mai repede. Faptul că el a câștigat Zilele filmului românesc, asta a făcut să fie luat în multe alte locuri. Și anul trecut au fost proiecții în Timișoara, Cluj, Alba Iulia, în foarte multe orașe. Apreciem foarte mult că și TIFF a investit în Clasat în felul ăsta. Ca să nu mai zic că și acum, spre exemplu, în iarnă o să fie în New York o proiecție a filmului, tot pe baza premiului de la TIFF. Datorită lor filmul va ajunge și la festivalul Making Waves. Dacă el nu câștiga premiul ăla, probabil că acolo murea filmul.

Corina: Pregătiți un nou lungmetraj. La ce să ne așteptăm de la el?

George: Al doilea lungmetraj, la care lucrăm și pe care o să lansăm în curând, este o poveste a unui american în România. În mod total interesant – e tot cu niște oameni care răspund la interviuri. O să zică oamenii că doar filme de-astea știm să facem (râde). Doar că acest film e un thriller-horror, dar tot un fake documentary. Am căutat un mit românesc care să se potrivească cu script-ul și să adaptăm toată povestea, încât ea să aibă un spirit local bine conturat. Așa am găsit mitul Samca, un demon local.

Ecoul „Clasat”

Corina: Am observat, mai ales pe contul tău de Facebook, Horia, faptul că sunt mulți oameni care comentează la fotografii pe care le faci în diferite situații, astfel: „asta e din dosarul Clasat” sau „asta e din categoria Clasat”. Mi se pare fantastic micul val pe care l-a creat acest film. Dacă ar fi să îl descrieți, cum ați vorbi despre „efectul Clasat”?

George: Clasat mi se pare că, din lipsa asta a resurselor, a ieșit perfect în felul lui. E un copil care a crescut la țară, s-a chinuit și a reușit să ajungă la oraș, știi? Asta e el. Clasat deschide apetitul la discuție și la debate-uri. Nu am încercat ca el să fie un răspuns la ceva. Nu un răspuns definitiv, oricum. Asta ne dorim, ca temele din Clasat să se discute în continuare.Clasat e nepărtinitor, rămâne la latitudinea ta să inspectezi lucrurile. Adică nu există eroi, nu există monștri. O persoană poate fi un erou azi, monstru mâine, apoi un erou, din nou, poimâine.