| Un interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |
„Ce cred că mi-aș dori foarte mult ar fi ca industria de jurnalism să se așeze, astfel încât oamenii care nu sunt dispuși să facă o haiducie, dar pot fi niște profesioniști extrem de buni, să poată să își facă meseria relaxat, fără decizii extreme.„
<< La noi e un fel de haiducie, dar care în niciun caz nu este modelul ideal. >>
În 2013, ati plecat în călătoria voastră convinși că în România nu se poate trăi din jurnalism documentar. Crezi în continuare asta?
Dificilă întrebare. Noi suntem dovada vie că se poate trăi din jurnalism documentar. Problema este că meseria asta vine la pachet cu foarte multe sacrificii care pot părea nedrepte. Noi am luat o decizie extremă ca să putem face jurnalism. Ne-am mutat într-o autorulotă și ne-am redus costurile foarte tare. Trăim dintr-un mix de donații de la cititori și tot felul de burse, grant-uri de jurnalism, care ne-au ajutat foarte mult, așa cum a fost fellowship-ul de anul trecut de la Pulitzer Center, de exemplu. Trăim cu o sumă foarte mică de bani și ne putem adapta pentru că nu avem costurile unei redacții, cum au colegii noștri din presa independentă, ca cei de la Recorder sau de la DoR, de care îmi pare tare rău că s-au închis. La noi e un fel de haiducie, dar care în niciun caz nu este modelul ideal. În mod cert, ar trebui ca tinerii care intră acum în domeniu și vor să aleagă fie calea fotografiei documentare, fie a jurnalismului de cultură, de investigație, documentar nu ar trebui să facă niște sacrificii personale atât de mari. Noi trăim până la urmă într-o precaritate, de la o lună la alta, fără asigurări medicale, fără cotizații la pensii. Uneori ni se pare că ce facem noi are o oarecare doză de inconștiență. Ce cred că mi-aș dori foarte mult ar fi ca industria de jurnalism să se așeze, astfel încât oamenii care nu sunt dispuși să facă o haiducie, dar pot fi niște profesioniști extrem de buni, să poată să își facă meseria relaxat, fără decizii extreme.
Ați numi ceea ce faceți jurnalism de anduranță? Ce încape și ce nu încape în rulota voastră concret și metaforic vorbind?
În rulota noastră încape numai strictul necesar sau poate chiar mai puțin de atât. Avem cu noi doar hainele care ne trebuie musai. Acum avem în dulăpioarele autorulotei doar hainele de primăvară-toamnă. Iar în partea din spate, sub pat, avem niște cutii mari, unde punem hainele de vară, hainele de iarnă și câteva perechi de pantofi. Hainele le vidăm în pungi. Nu îmi pot permite să am rochițe care îmi plac sau niște haine care nu sunt utile. Nu îmi pot permite să am mai mult de trei perechi de ghetuțe, care mie îmi plac foarte mult, pentru că, pe urmă, mi le numără Cosmin și îmi spune să renunț la ele ca să le înlocuim cu hârtie foto (râde).
La nivel simbolic, sunt multe de zis. În rulotă nu încap familiile și prietenii. Asta e ceea ce ne lipsește cel mai mult. Oamenii pe care îi iubim sunt departe de noi. Cât eram în România și documentam plimbându-ne prin țară, era ok, pentru că mergeam la Craiova să îi vedem pe părinții mei, mergeam în Baia Mare să o vedem pe mama lui Cosmin, la București eram tot timpul cu Matei, băiatul lui. Acum 4 ani, când am început să călătorim prin Europa și să lucrăm la proiectul despre românii din diaspora, lucrurile s-au schimbat. Drumul cu autorulota până în România e scump, durează mult timp. În pandemie nu am reușit să ne vedem familiile și prietenii mai bine de un an. Iar lucrul ăsta ne însingurează și ne face de multe ori să ne simțim vinovați, pentru că părinții noștri îmbătrânesc fără ca noi să fim acolo. Practic, suntem în aceeași situație ca românii din diaspora pe care noi îi documentăm și care au aceeași suferință a distanței și a dorului pentru oamenii pe care îi iubesc.
Ceea ce încape sau, mai degrabă avantajul vieții în autorulotă, e faptul că putem călători. Acum, când vorbesc cu tine, sunt pe o plajă în Danemarca și mă uit la mare. Nu e tot timpul așa, pentru că nu mereu suntem parcați într-o zonă turistică. Poveștile pe care le documentăm nu sunt de cele mai multe ori în zone turistice, ci mai mult în zone industriale. Nu mi se pare sănătos că apar hashtag-urile astea „van life – life is where you park it” pe Instagram pentru că ele creează niște așteptări uriașe pentru viața asta de călătorie, ele pun și o presiune mare pe oamenii care nu călătoresc atât de mult. Lucrurile nu sunt chiar așa, am și citit mult despre cupluri care călătoresc într-o rulotă și au mari probleme, e o presiune foarte mare într-un spațiu atât de mic. Viața asta e idilică pe de-o parte, dar pe de altă parte fac pipi într-un bidon și mă spăl pe cap într-un lighean.
Un alt avantaj al vieții în autorulotă e faptul că ea ne-a schimbat felul în care ne facem meseriile. Eu eram înainte foarte frustrată de faptul că stăteam foarte puțin pe teren pentru că trebuia să fiu de multe ori în redacție și să fac tot felul de lucruri pe care eu le numeam „șuruburi și piulițe”. Acum putem să stăm pe teren oricât. Lumea ne întreabă: „cât o să stați aici?” Iar noi le răspundem: „nu știm, până e gata”.
<< Modul în care românii plecați se raportează la România este foarte diferit, el depinde de cauzele care i-au determinat să plece. >>
Dacă tot am ajuns la „personajele absente”, așa cum îi numiți voi pe românii din diaspora, tu cine crezi că sunt adevărații patrioți: cei care rămân în țară sau cei care aleg să emigreze și să își susțină familiile de peste hotare?
Nu știu dacă ei gândesc neapărat în termeni de patriotism. Termenul ăsta a devenit oricum o chestie politică și goală de orice semnificație reală. Aș vorbi mai degrabă despre relația celor plecați cu țara. Pentru mulți dintre ei, plecarea, migrația în sine e o traumă. Ea presupune o ruptură. Pentru unele categorii de români migrația nu este dorită, ci este o soluție pe care ei au găsit-o într-o țară în care se confruntau cu tot felul de probleme sociale, de la șomaj și până la violență domestică. Multe badante, de exemplu, au plecat ca să scape de violența soților. Sunt și români pentru care migrația nu este o traumă, ci este o experiență extraordinară, care le permite să cunoască o altă cultură, alte contexte sociale, să se dezvolte profesional, iar pentru ei migrația nu reprezintă o suferință. Sunt mulți români pe care i-am cunoscut și care se consideră cetățeni europeni. Deci modul în care românii plecați se raportează la România este foarte diferit, el depinde de cauzele care i-au determinat să plece, de cât de mult și-au dorit să plece și de ce meserii au. Unui medic îi va fi mult mai ușor să plece în comparație cu un muncitor necalificat.
Sunt români care decid să se stabilească definitiv în străinătate și care își cresc copiii în sisteme diferite de cel românesc, cu alte mentalități, valori și comportamente sociale. Apare undeva o ruptură generațională între părinți și copii peste granițe?
Ne-a interesat foarte tare subiectul ăsta al second generation, așa cum e numită ea atunci cînd se vorbește despre migrație, așa că l-am documentat îndeaproape. Un material centrat pe subiectul acesta este cazul unei familii de asistenți medicali din UK, care, atunci când au emigrat, copiii lor aveau 5, respectiv 3 ani. Ei au crescut în Anglia și limba lor nativă este engleza. Româna o vorbesc mai prost, nu au studiat la școală istoria sau geografia României, nu știu să scrie românește. E o diferență foarte mare între ei și părinții lor, apar foarte multe neînțelegeri legate de rasismul, homofobia părinților. Dincolo de neînțelegerile dintre generații, în relația copii-părinți, mai e un aspect pe care ne-am concentrat, anume faptul că acești deja tineri, care au emigrat la vârste mici din țara noastră, trec printr-o criză identitară, ei nu se simt nici români, nici englezi, italieni sau germani. Fiul familiei de asistenți medicali despre care discutam mai devreme studiază acum medicină la Oxford. El a avut, la un moment dat o discuție cu colegii lui britanici, care l-au întrebat ce se consideră, pentru că are dublă cetățenie. El a spus că se simte român, iar colegii lui nu au putut să înțeleagă, pentru că el vorbea engleza de Oxford. În timpul interviului pe care i l-am luat, el ne-a spus ceva de genul: „cum aș putea să fiu exnglez, când eu am fost crescut de niște părinți români și cum aș putea să fiu român, când eu am crescut într-o școală britanică?”
Am mai cunoscut o familie în Spania, în Castellón de la Plana, unde există o comunitate mare de români. Era vorba de un cuplu care deschisese o carmangerie românească într-un orășel, Burriana. Fata lor, care în momentul emigrării avea 4-5 ani, acum era studentă la Istoria Artei în Valencia. Tatăl ei nu înțelegea de ce pe 8 martie, când îi dă flori fetei lui, ea îl refuză și e revoltată. Această fată a învățat la școală și în comunitatea ei că dacă tatăl sau iubitul vor să o sprijine trebuie să iasă pe stradă, la proteste și să apere împreună drepturile femeilor, nu să îi dea bomboane și flori. Pentru tatăl ei era foarte greu să înțeleagă asta.
<< Ar fi o aroganță să spun că jurnalismul nostru are un rol terapeutic, dar noi ne-am dori să aibă. >>
Citez cuvintele tale: „Trimitem oameni deja vulnerabili în lume, purtăm în spate niște traume atât de adânci încât o să avem nevoie de multe generații ca să putem să ne vindecăm ca națiune”. Simți că jurnalismul vostru are un rol terapeutic? Și dacă da, pentru cine?
Ar fi o aroganță să spun că jurnalismul nostru are un rol terapeutic, dar noi ne-am dori să aibă. Mi-aș dori mult să discutăm despre traumele noastre, transgeneraționale. Noi toți am cunoscut la un moment dat violența. Deși ea e un subiect atât de des întâlnit în copilăria noastră, tocmai despre asta nu se vorbește, când de acolo ar trebui să începem să ne vindecăm. O altă traumă întâlnită în diaspora e sărăcia. Când vii din comunități unde să faci rost de mâncare era o provocare, felul în care tu o să te raportezi la noua ta viață într-o societate ca cea daneză, de exemplu, va fi marcat de asta. Iar danezilor le va fi foarte greu să înțeleagă. De aceea românii își cumpără BMW-uri. Sigur că danezii nu își cumpără BMW-uri pentru că sunt mașini mari și consumă mult, dar românii da și nu sunt de judecat, pentru că dorința lor e aceea de a demonstra comunității din care provin că ei nu mai sunt săraci.
Am avut senzația că românii din diaspora sunt foarte nevorbiți, ei abia așteaptă să discute cu cineva, pentru că nimeni nu i-a întrebat cum se simt. De regulă noi le punem întrebări foarte intime, iar ei se miră, pentru că de multe ori nici ei nu au stat să se gândescă la lucrurile despre care îi întrebăm. Ni s-a întâmplat ca, atunci când apare materialul, cei portretizați acolo să fie foarte tulburați. De exemplu, Cristi, un șofer de tir din UK, după ce am publicat materialul despre el și partenera lui de atunci, amândoi confruntându-se la acel moment cu probleme de sănătate mintală, generate și de migrație, dar și de cele 15 ore de muncă zilnică, ne-a spus că a fost foarte greu pentru el să se vadă în oglindă. El a reconsiderat niște lucruri în urma oglindirii în acel material, iar acum e în România și nu mai face munca aceea de 15 ore pe zi.
Pregătiți o expoziție inedită…
Da, acum avem o expoziție în Danemarca, printr-un parteneriat cu ROD Festival, cu finanțare de la Timișoara – Capitală Culturală Europeană. Cei de la Primăria din Skagen ne-au dat voie să parcăm în centru, iar Cosmin o să lipească fotografii pe autorulotă în care apar românii pe care i-am documentat anul trecut aici.
Ați publicat cartea „Acasă, pe drum. 4 ani teleleu”, în 2017. Urmează și altele?
Da, noi avem un contract cu cei de la Humanitas și vrem să publicăm cartea „Plecat”, despre românii din diaspora. Noi estimăm că vom mai vrea 2 ani până când proiectul va fi gata deoarece mai avem să documentăm comunități mari, semnificative de români din Franța, Belgia. Acum ne pregătim să plecăm în Norvegia, coborâm spre Suedia. Ne va fi foarte greu să alegem ce povești vor intra în cartea de la finalul proiectului.
Scriai cu ceva timp în urmă: „Educația autoritară, violența din școli și de acasă, precaritatea din timpul și de după căderea comunismului, migrația, individualismul, neîncrederea în instituțiile românești și în celălalt, frica de cei care sunt diferiți de noi ne-au transformat în cine suntem azi.” Cine suntem noi astăzi?
Mi-e greu să răspund pentru că nu am un răspuns până acum la întrebarea „cine sunt eu?” Nu știu cine suntem pentru că nu știu cine sunt. Așa cum vorbeam despre reminiscențele din perioada comunistă, la fel și identitatea mea e puternic desenată de multe dintre traumele pe care le port cu mine și pe care încerc să le depășesc, dar nu am elucidat încă cine sunt în propria mea luptă, în propria mea călătorie.
Elena Stancu a lucrat aproape șase ani la revista Marie Claire, unde a fost întâi features editor, apoi redactor-șef adjunct. La începutul anului 2013, a câștigat premiul III în cadrul programului Balkan Fellowship for Journalistic Excellence cu o investigație despre corupția din sistemul medical românesc. În 2014, a fost finalistă la competiția internațională de jurnalism Kurt Schork Awards, iar în 2016 a fost nominalizată la competiția European Press Prize, categoria Distinguished Writing Award. Anul acesta articolul „Vieți sacrificate: despre româncele care îngrijesc bătrâni în Italia. Dramele de lângă noi care lasă indiferente două state” a fost nominalizat la European Press Prize. Cosmin Bumbuț a făcut fotografii de modă și publicitate până la 40 de ani, când s-a hotărât să lucreze doar la proiecte documentare. A publicat Bumbata, un album despre viața deținuților din Penitenciarul Aiud, distins cu mai multe premii. A câștigat mai multe premii de fotografie, printre care premiul I la secţiunea Arhitectură a concursului Sony World Photography Awards, competiția pentru fotografi profesioniști, cu proiectul Camera Intimă. Este singurul fotograf român care a câștigat premiul I la competiția Sony Awards pentru fotografi profesioniști. Din noiembrie 2013 cei doi au renunțat la garsorniera închiriată din București și s-au mutat într-o autorulotă. Împreună au documentat viața din penitenciarele românești, eșecurile sistemului de educație, violența domestică tolerată în România, comunitățile care trăiesc în sărăcie extremă, obstacolele pe care i le pune sistemul medical românesc unui copil bolnav de cancer. Cartea lor, „Acasă, pe drum. 4 ani teleleu”, apărută în noiembrie 2017 la Editura Humanitas, a câștigat Premiul pentru Memorialistică la Premiile Observator Cultural 2018. În ianuarie 2019, au început să lucreze la proiectul „Plecat”, documentând poveștile românilor din diaspora în mai multe comunități europene, câștigând mai multe burse și premii naționale și internaționale. Cei doi trăiesc în mare parte din sumele donatorilor, care primesc lunar câte o fotografie-vedere de Cosmin Bumbuț și o scrisoare semnată de Elena Stancu. Mai multe despre munca lor pe teleleu.eu.