Filmul lui Samuel Maoz e tandru, nu are nici un exces, se construiește din imagini, din cadre bine decupate, iar eleganța lui e dată de economia vizuală. Nimic care să fie de prisos, dezolarea sufletească este subliniată de simplitatea imaginii, mânuită când și când estetizant, dar deloc supărător și gratuit. În ciuda delicateții sale vizuale, filmul, prin subiectul atacat, este destul de îndrăzneț, el stârnind reacții politice destul de aprige.
Forward, forward, to the right and stop.
Back, back, to the left and stop.
Foxtrotul este un dans în care, așa cum spune un personaj din film, „revii întotdeauna în punctul din care ai pornit”. Foxtrotul este exact ca viața: se naște din nimic și se întoarce în nimic. Încetează atunci când muzica nu se mai aude, atunci când bătăile inimii se opresc. După mult premiatul Lebanon, filmul său din 2009, regizorul israelian Samuel Maoz ascultă bătăile inimii unei familii ce trece prin experiența răvășitoare a dispariției fiului, „căzut” pe frontul unui război impersonal, care se întâmplă undeva departe. Este o poveste restrânsă la o familie, însă la fel de bine ea poate fi extinsă asupra tuturor familiilor trecute prin asemenea traumă.
Firul narativ este segmentat în trei părți distincte, ca niște acte ale unei piese de teatru. De altfel, scenariul filmului poate fi ușor transpus pe scenă, spațiile de joc fiind reduse la două – apartamentul familiei și punctul de trecere, supravegheat de soldați –, iar acțiunea este redată prin puține mișcări, cu recuzită minimală. Povestea poate fi spusă, pe scurt, după cum urmează: familia – tatăl, mama și sora – este anunțată că Jonathan, fiul plecat în război, a murit. Cel mai răvășit este tatăl, mama fiind sedată, se discută despre funeralii, se fac pregătiri până în momentul unui nou anunț: se pare că se făcuse o greșeală, Jonathan este bine sănătos, un alt Jonathan este mort. A doua scenă a filmului se desfășoară la punctul de trecere ținut sub observație de niște tineri soldați, printre care și Jonathan. Viața lor este ternă, măsurată doar de schimbul gărzii, de rarele mașini aflate în trecere prin acel loc uitat de Dumnezeu și de război, până când…, dar n-o să vă divulg toate secretele filmului. Jonathan află, în cele din urmă, că poate merge acasă, la cererea familiei de a-l vedea bine sănătos. A treia scenă ne readuce în apartamentul familiei, după o „nouă” și finală pierdere a fiului.
Moartea, învierea și iarăși moartea lui Jonathan au ceva burlesc, de unde și zâmbetul pe care ți-l stârnește din când în când filmul, numai că totul e temperat și readus la adevărata dimensiune a grozăviei prin expresia sentimentelor negre, profunde ale părinților. Pierderea e resimțită ca reală atât prima dată, cât și a doua – și ultima – oară, iar regizorul-scenarist știe să surprindă expresii, senzații și sentimente prin camera și textul său. Părinții reacționează diferit, acoperind o gamă largă a suferinței – în fața morții – și a bucuriei – la aflarea veștii că fiul este în viață –, își trăiesc drama individuală la dimensiuni universale, ceea ce face ca filmul să nu fie doar despre un caz izolat, ci să vorbească despre suferințele unui război care seceră, indiferent, viețile oamenilor.
Pe lângă redarea suferinței pricinuite de pierderea unei persoane dragi, filmul este, totodată, un comentariu amar pe marginea războiului și a mizelor acestuia. Foarte tinerii soldați participă de la depărtare la un război fără chip, îndeplinind o sarcină de serviciu de rutină, cu totul monotonă. Containerul în care locuiesc se scufundă, așa cum pare să se scufunde și lumea pe care, chipurile, o apără. Peisajul fără pic de verdeață, mlăștinos, sporește senzația de pustiu, de inutilitate. Pe acest fundal al nimicului, evenimentul capital petrecut în cea de-a doua secvență își pierde orice urmă de dramatism, este un accident, un caz printre multe altele. Nici moartea lui Jonathan nu are nimic eroic, este un accident și ea, regretabil, desigur, la fel de dureros, însă nu justifică gloria postumă, funeraliile și tot tacâmul militar. Ea este la fel de trivială precum războiul care o acoperă și, în ochii celorlalți, o justifică, la fel de trivială ca moartea acelui alt Jonathan, față de care familia „noastră” nu are nici un pic de compasiune, războiul tranșând cinic între ce este și ce nu este al nostru.
„Dedramatizarea” sau banalizarea evenimentului din cel de-al doilea „act”, despre care aminteam mai sus și pe care vă las să-l descoperiți singuri, a fost denunțată de ministrul israelian al Culturii, Miri Regev, după ce filmul a câștigat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, ca fiind o susținere a versiunii anti-israeliene. Pe lângă a fi o relatare individuală a unei pierderi suferite de o familie anume, filmul capătă o rezonanță mai largă, constituind totodată o meditație pe marginea războiului și a valorilor pe care acesta le apără.
Sursa foto: cinemagia.ro
- Proză. Provizii și vinovăție - 4 iunie 2020
- Film. Anytime, online - 4 iunie 2020
- Arta parfumului. O artă volatilă, cu un statut pe măsură - 26 februarie 2020