Două autoare, trei generații feminine și aceeași Dacie 1300

Teatrul ca album de familie: de la Exilul la Alaska

Când am ieșit de la Exilul Alexandrei Badea, montat la TNB, în septembrie 2022, aveam impresia că tocmai am asistat la începutul unei generații teatrale în care femeile aveau, în sfârșit, o voce. O generație care își revede geneza din comunism prin oglinda aburită a nostalgiei, fără  recurge la satira de sorginte caragialiană, la absurdul lui Ionescu, Mazilu ori Vișniec sau la alte modele (și deseori clișee) dramatice cu care ne-am obișnuit. Câțiva ani mai târziu, după Alaska lui Elise Wilk, prezentat în FNT în octombrie 2025, senzația a fost aproape identică. Aceeași tăietură în timp, aceleași voci feminine care traversează istoria recentă, același tip de scriitură care nu mai caută conflictul, ci ecoul. În ambele cazuri, trecutul e un personaj viu, iar comunismul – cu toate traumele și reflexele lui afective – bântuie insistent amintirile artiștilor ajunși azi la maturitate.

E semnificativ că nostalgia pentru anii 1980, cu parfumul familiei și al solidarității individuale din spatele opresiunii, revine nu doar în aceste texte, ci și în spectacole precum Casa dintre blocuri de Radu Afrim, unde trecutul e rescris cu melancolie și ironie, ca o casetă VHS cu un film plin de farmec. Aceeași dorință de a revedea epoca și istoria părinților și bunicilor, de a înțelege de unde vin spaimele și resemnările de azi, străbate o bună parte din dramaturgia română contemporană, indiferent de gen.

Atât Exilul cât și Alaska urmăresc trei generații de femei, din anii 1950 până în prezent. Și în ambele, perioada comunistă devine punctul de gravitație emoțională. Chiar și obiectele-simbol coincid: Dacia 1300, obiect cvasi-mitic al epocii, apare în ambele piese. În Exilul, ea e vehiculul fugii și al libertății, în timp ce la Wilk devine vehiculul memoriei. Același drum, privit din sensuri opuse. (Mărturisesc că am folosit-o și eu o Dacie veche, în contrapunct cu un Porsche modern, pentru a semnala noile decalaje economice în Week-end la mare, o comedie romantică scrisă acum zece ani, publicată în Alexandra Ares: Teatru, Editura Academiei Române, 2022).

În Exilul, Alexandra Badea articulează o traumă istorică: exilul exterior al celor plecați și exilul interior al celor rămași. Ruptura e morală, nu doar geografică. Personajele vorbesc două limbi și niciuna nu le mai aparține. În Alaska, destinele din Franța sunt înlocuite cu cele Germania, politicul cu economicul. Femeile nu mai fug de teroare, ci de precaritate. E o migrație mai blândă, dar nu mai puțin dureroasă. Ambele texte se învârt în jurul aceleiași întrebări: cât din identitatea noastră e moștenire și cât e alegere?

Ceea ce numim, din fantezie critică, „teatru post-dramatic” e, de fapt, o proză atent dramatizată. O construcție care împrumută convențiile poeziei și romanului: propoziții scurte, grupate pe respirație, care curg ca versul alb, cu o muzicalitate discretă. În locul dialogului și al confruntării, avem mărturie, flux de conștiință, confesiune. E o formă seducătoare, dar care dizolvă conflictul clasic – acel motor ce dădea tensiune teatrului. Rezultatul e un text literar de mare frumusețe, dar care riscă, uneori, să se topească într-un lirism static.

În ambele texte, Exilul și Alaska, conflictul dramatic – acel motor clasic articulat în trei trepte, tensiune–climax–rezoluție – se dizolvă într-o succesiune de episoade narative mozaicate. Structura se întinde în timp, fără acel punct unic de coliziune. Ca spectator, ai uneori impresia că nu mai asiști la o piesă, ci la un roman pus în mișcare. Se pierde cadența actelor clasice – 1, 2 și 3 – și criza, iar ceea ce rămâne este un cor de voci care se povestesc una pe alta, polifonic.

Această formă nu e nouă. Ea își are rădăcinile în teatrul epic al lui Brecht, care a înlocuit emoția cathartică cu reflecția critică, rupând legătura de identificare dintre spectator și personaj. Brecht a vrut ca publicul să gândească dincolo de aparențele și convențiile teatrului, nu să empatizeze, și a introdus logica fragmentului, a montajului de episoade autonome care, prin acumulare, construiesc sensul.

În teatrul contemporan occidental, modelul a fost reluat și rafinat de autori precum David Hare, Caryl Churchill sau Heiner Müller. La Hare, de pildă, structura de tip „reportaj” – mozaic de biografii, episoade și mărturii – a devenit o formă de analiză istorică. În Stuff Happens sau The Permanent Way, evenimentele nu sunt trăite, ci povestite, iar emoția se produce tocmai din distanță. L-am folosit și eu în piesa Frumoasa adormită și trezită (2005), cu trei acte poziționate la 7 ani distanță.

Aceeași strategie e vizibilă și la Alexandra Badea și Elise Wilk,  mult mai fragmentată. Amintirile și ecourile par că se împletească la infinit. Ele folosesc aceeași arhitectură epică, dar o orientează spre interiorul femeilor și al familiilor lor. Trecutul devine un document emoțional, iar scena – un spațiu de memorie, nu de acțiune. În locul confruntării directe, apare succesiunea de perspective. În locul conflictului, reverberația.

Această „epicizare” a teatrului românesc contemporan produce un efect dublu: eliberează forma, dar diluează tensiunea. Ce se câștigă în profunzime psihologică se pierde, uneori, în forță dramatică. Iar aici, fiecare spectator reacționează diferit, în funcție de gust. Unii urmăresc fascinați, sorbind fiecare replică, alți dezertează scena și se uită în telefon. 

Principala diferență dintre Exil și Alaska este lentila, sau – dacă vreți – unghiul narativ. Badea analizează trauma trans-generațională feminină din perspectiva exilului; Wilk din  perspectiva post-mortem. De fapt, structura din Alaska amintește nu doar de stilul Alexandrei Badea, ci și de romanul lui Elif Shafak, 10 minute și 38 de secunde, în lumea ciudată a acestei femei: o conștiință care, în ultimele clipe, rememorează o viață întreagă în fragmente discontinue.

E greu să vorbești despre originalitate sau despre cine influențează pe cine, când două opere pornesc din același ADN estetic și generațional. Exilul e lucid, aspru, frontal. Alaska e caldă, intimă, dar aproape identică structural. Asemănarea nu e un delict, ci semnul unui curent. Un mod comun de a scrie istoria recentă, de a înlocui conflictul cu introspecția, prezentul care ne dă dureri de cap cu fantome ale unui trecut, privit atât cu ironie, cât și cu dor.

Eseu de Alexandra Ares