Un vis neobisnuit


Autor: ADRIAN SANGEORZAN
Cultura nr.:244 / 2009-10-08 / Sectiunea: Cultura ideilor :

Auzisem cu siguranta soneria care de data aceasta avea un sunet cu totul si cu totul ciudat. Nici cel al telefonului celular, nici biper-ul spitalului la care lucrez, care ma anunta de obicei când am vreo nastere. Era însusi sunetul clopotului catedralei din Bistrita, orasul meu natal. Clopot care-mi marcase copilaria si adolescenta cu fiecare ora si care stiam bine ca fusese topit de un incendiu destul de recent. Cu toate astea el bing-bang din nou facându-mi capul sa vibreze!


E trei dimineata. Ma scol beat de somn, ma duc la usa si ma uit temator prin vizor. La început nu l-am recunoscut. Îl vazusem pe viu doar de doua-trei ori, dar nu aveam nici o îndoiala. La usa casei mele din Rego Park, New York era însusi Alex Stefanescu. Deschid usor usa cu lantul pus si-l salut respectuos. Stiam ca fusese învitat nu de mult în casa unui poet, pictor, muzician, filozof român. Altfel doctor ca si mine, vecin aici în New York si despre care Alex scrisese foarte frumos.
„Îmi pare rau ca te deranjez la ora asta, doctore, îmi spune el vioi si jovial. Stai linistit ca nu i s-a rupt nici unei gravide apa. E o treaba mult mai serioasa! Pe scurt. De când am trecut pe la voi prin New York m-am hotarât sa-mi rescriu „Istoria literaturii române“. Am aflat ca aici unii te compara cu poetul Williams Carlos Williams, binenteles nu pentru c-a fost ginecolog si el, asa c-am hotarât sa te introduc în noua editie“.
Nu mai tin minte daca l-am poftit sau nu înauntru, pentru ca brusc m-am trezit din somn. Eram transpirat. M-am dus la bucatarie unde am baut multa apa si m-am întrebat amuzat, dar cu ciuda, totusi, pentru ca îmi sarise somnul, de unde poate sa mi se traga un asemenea cosmar. Eu de obicei visez lucruri normale. Zbor, cad în picaj, plutesc cu pestii în Caraibe ori ma întorc definitiv în România de unde nu mai pot pleca (traume si cosmaruri vechi).
Adevarul e ca n-am citit nicio „Istorie a literaturii române“ si a niciunei alte literaturi si nici nu mi-a trecut vreodata prin cap ca as putea aparea în vreuna din ele. Am început sa scriu târziu, dupa ce-am emigrat (detest cuvântul diaspora ca sunetul unei sonerii noaptea). Am facut-o din placere, fara pretentii, am publicat poezie, apoi proza iar atentia pe care mi-a acordat-o critica din tara mi-a întrecut oricum asteptarile. Plus pacientele din New York si colegii din spital care înca îmi mai cer carti de Craciun pentru cadouri si ma întreaba ce-am mai scris. Tot aici în America am aflat ca e bine sa se scrie despre tine, orice, chiar si la modul negativ. Asa ca m-am bucurat când anul trecut prin toamna criticile ultimei mele carti de proza au starnit mânia mocnita a celui ce scria la rubrica „Cronicar“ din „Romania literara“ indirect despre mine (sa fi avut oare legatura cu visul meu?). Marius Chivu era acuzat grosolan ca îndrazneste sa scrie exagerat de laudativ despre una din cartile mele (Marius Chivu citise însa cartea).
Aici în America, desi exista din belsug literatura, nu se poarta istoriile. Cel mult enciclopedii si dictionare valabile.
Avusesem acel vis imediat dupa ce ne întorseseram din România unde asistaseram vrând nevrând la zeci de discutii legate de aceste istorii literare. Ultima aparuta, cea a lui Nicolae Manolescu, mult asteptata, parea sa fi stârnit cele mai mari controverse. Am priceput zilele astea ca pentru multi literati, de tot felul de calibre, prezenta lor între copertile unor carti groase, numite istorii literare e la fel de importanta ca un loc de veci garantat la Belu, de preferat pe aceeasi alee cu Eminescu, Arghezi, Preda. Unii vor cu tot pretul sa locuiasca în aceste istorii din timpul vietii si reusesc, chiar daca nu multi au auzit de ei. În fond ce scriitor nu s-ar bucura sa fie mentionat într-o istorie literara, mai ales daca e cea scrisa de Nicolae Manolescu?! Altii, cu nume sonore, consacrate, vad ca se bucura totusi ca au fost trecuti cu vederea. Eu de obicei tac si-i ascult. Peste capul meu zboara pareri, idei sau numele unor scriitori mari (pe care i-am citit) si care fie ca nu-si mai au loc în aceste istorii, fie ca sunt prezentati ca în niste oglinzi distorsionante, aceleasi oglinzi care nu cu mult în urma aratau o alta imagine a aceluiasi scriitor.
O singura data am intervenit si eu în discutie. Mi-am amintit de vremea când eram elev la liceul „Liviu Rebreanu“ din Bistrita, sectia umana, si citeam cu mare deliciu romanele lui G. Calinescu. Pe vremea aceea clopotul catedralei germane înca mai dadea ora exacta.
E vreunul din autorii acestor istorii literare de ultima ora un creator? Cum era Calinescu, am vrut sa mai adaug, dar n-a fost nevoie. Cei pe care-i întrerupsesem erau cu totii creatori, asa ca s-a lasat un foarte scurt moment de liniste, care n-a trebuit umplut cu nimic.  
Ieri am aflat pe Google ca turnul catedralei din Bistrita e în plina reconstructie si ca a fost adus din Germania un clopot nou-nout. Similar celui vechi, care masurase timpul cu grija, netulburat, vreme de patru sute de ani. Acum mi-e frica de faptul ca într-o noapte va suna din nou cineva la usa. Bing-bang!
„Buna dimineata, doctore. Suntem un grup de suedezi de la Academia Nobel. Am venit sa te trecem si pe tine pe lista“.
Ma frec la ochi. Nu seamana deloc a suedezi.
„Care Nobel? Cel cu dinamita?“