Contradictia lui Calinescu


(Addenda la Dosar)

Autor: NICOLAE MECU
Cultura nr.:215 / 2009-03-19 / Sectiunea: Cultura literară :

Foarte curând dupa 23 August 1944 publicistica lui G. Calinescu începe sa treaca printr-un proces de prefaceri care o disting sensibil de cea anterioara. Mutatia cea mai spectaculoasa si care va cântari cel mai greu în imaginea postbelica a omului si scriitorului consta în angajarea lui în jurnalistica politica de partid. Era un teritoriu nou, deoarece, cum se stie, Calinescu nu facuse anterior parte din vreo grupare politica si nici nu scrisese în spirit partinic. E adevarat ca politicul nu lipsise cu totul din setul de teme ale eseistului, dar acesta era de factura generica, topindu-se de fapt în comentariul moralistului civic, în a carui „gâlceava“ cu contemporanii solutiile realiste se amalgamau indiscernabil cu utopismul umanistului hranit cu clasicitati, iar încruntarile „mizantropului“ întâlneau surâsul melioristului.


 Aceasta aproape inextricabila sinteza constituie una dintre trasaturile distinctive ale „calinescianismului“. În intentia de a gasi o perfecta congruenta între jurnalistul politic postbelic si cel dinainte, se exacerbeaza câteodata componenta politica a unor articole cum ar fi cele despre invadarea Abisiniei sau a Cehoslovaciei („Chestia abisiniana“, „Frigmania si Bovenia“). Dar asemenea luari de atitudine erau mai degraba semnul unei revolte a simtului moral si exprimau o pozitie umanista si umanitarista mai generala în epoca; evident, totul fiind sprijinit pe principiile democratiei, drepturilor omului si ale natiunilor. Faptul ca, prin septembrie-octombrie 1939, Calinescu începuse în „Jurnalul literar“ rubrica „Razboiul în recapitulari saptamânale“ este, iarasi, putin relevant. Cele câteva dari de seama aparute acolo sunt înregistrari de evenimente si declaratii de presa, comunicate si comentate într-o maniera programatic obiectiva si epica. De altfel rubrica nu a avut viata lunga: dupa doua-trei numere, ea va fi preluata de G. Ivascu, secretarul de redactie al saptamânalului. În primii ani ai razboiului, colaborarile în presa dispar cu totul (în 1941-1942 nu-i apare niciun articol), iar în 1943 nu publica mai mult de 12, situate în afara politicului: cele mai multe sunt anticipari ale viitorului ciclu despre „universul poeziei“, incursiuni în literaturile occidentale, iar câteva stau în sfera moralismului civic. Începând cu 1 ianuarie 1944, publicistul revine din ce în ce mai în forta, însa pâna la sfârsitul lui august articolele consoneaza aproape perfect, ca teme, atitudini si stil, cu cele scrise pâna atunci, singura deosebire mai vizibila fiind frecventa relativ ridicata a celor de literatura europeana (spatiul romanic). Abia începând cu 1 septembrie apar unele semne de schimbare, dar care pot fi considerate ca înscriindu-se în orientarea generala a jurnalisticii momentului, dupa întoarcerea armelor: v. articolele „Ducele“, „Ce mai asteapta Hitler?“, „Soldatul gotic“, tustrele aparute în „Ecoul“ lui Mircea Grigorescu. În acest context iese de sub tipar la 15 septembrie primul numar al „Tribunei poporului“. Cotidianul era organul de presa al Uniunii Patriotilor Antihitleristi, formatie aflata sub controlul Partidului Comunist. Asadar: nimic care sa anticipe de o maniera specific-concludenta jurnalistica politica a lui G. Calinescu de dupa 23 August 1944. Lectura publicisticii lui interbelice prin grila celei de dupa razboi identifica, cum voi încerca sa arat, alte premise.
Asa stând lucrurile, câteva întrebari/nedumeriri se profileaza ca presante. Prima: când s-a petrecut marele declic? Un raspuns rapid ar fi: o data cu pregatirea „Tribunei poporului“. Tânarul talentat critic Andrei Terian, autor al unei monografii-teza de doctorat despre G. Calinescu aflata în curs de aparitie, propunea, într-o convorbire particulara, ca punct de plecare articolul „Bunuri comunale“ din „Ecoul“ de pe 21 august. Ipoteza lui se bazeaza de bunaseama pe tenta socializanta a textului, care se se contureaza înca din incipit: „Noi românii suntem prea individualisti si de altfel neîncrezatori în asistenta comunitatii, încât voim sa ne asiguram cu mijloace proprii cât mai multe binefaceri: spatiu, aer, lumina, locomotiune, ca sa vorbesc generic“. Partea a doua a textului este continuata în acelasi spirit. Ipoteza criticului îmi pare plauzibila si voi reveni mai încolo asupra acestui articol. Urmarind deocamdata momentul aderarii la politica de stânga, mi se pare relevant si faptul ca articolele antihitleriste mentionate mai sus, ca si neglijabil anterioarele „Bunuri comunale“ si „Economia gratuitului“, apar în ziarul „Ecoul“, la care Calinescu începe sa colaboreze pe 21 august, pâna atunci publicând în „Vremea“. Pe 14 septembrie cotidianul lui Mircea Grigorescu scotea ultimul numar, redactia trecând imediat la ziarul condus de critic. Asadar contactul lui Calinescu cu Uniunea Patriotilor se va fi produs în acest interval, care începe în jurul datei de 20 august.
Care sa fi fost motivele de natura a-l face pe scriitor sa paraseasca „turnul de fildes al artei pure“, cum îl definea într-o notita din 1939, pentru a coborî în imediata si tulburea, derutanta realitate politica si a-si pune condeiul în slujba unui program care, deocamdata camuflat mai mult sau mai putin abil, se va vadi unul de extrema stânga? si spre a deveni mai apoi fruntas si publicist exponential al unei formatii politice-satelit, intitulat populist Partidul National Popular si creat de comunisti cu vadit scop diversionist: preluarea preogativelor P.N.T.? ? În fine, spre a se erija, mai ales în articolele din anul 1948, în promotor al ideologiei comuniste?
Pasim, fireste, pe nisipuri miscatoare. E un teritoriu al supozitiilor si ipotezelor si, mai ales, unul în care afirmatiile transante se cuvine sa-si cedeze locul nuantelor: mobilurile unui creator si intelectual de talia lui Calinescu n-au cum fi catalogate „neted“, ca sa-i preluam epitetul, drept cras oportunism, carierism, interes imediat (social si material) si altele de nivelul acestora. Asemenea etichete nu rezolva nimic în sensul explicarii fenomenului. Ele numai potolesc furii demolatoare si, ce e mai periculos si suspect pentru acuzator, tradeaza chiar slabiciunile lui însusi: de obicei vehementa în tintuirea la stâlpul infamiei este rezultatul unei proiectii vinovate. Dar, de cealalta parte, nu putem proceda nici facându-ne ca nu observam derapajele scriitorului si mai ales ca nu luam act de mare drama. Am perpetua astfel imaginea triumfalista si falsa promovata de regimul comunist, care evoca încununarea lui G. Calinescu cu toate onorurile prezentându-l ca pe un mare creator împlinit sub faldurile regimului. Este o imagine ce
n-a facut decât sa mascheze o grava fractura, care
l-a costat nu numai pe autor, ci si întreaga cultura româna. Caci în realitate regimul dictatorial comunist nu a facut decât sa provoace ruperea în doua a unei opere tocmai în momentul în care ea era pregatita sa cucereasca noi teritorii si sa inoveze esential în sensul viziunii.
Dincolo de disimulari si mimari de circumstanta, de poza si histrionism, de constructii imaginare si ludice, de demonstratii bazate pe virtuozitatea sofistica, adica de tot ceea ce putem pune pe seama barocului polimorfism creativ calinescian vazut în toate registrele sale, precum si de eventuale interese practice marunte, publicistica imediat postbelica a lui Calinescu scoate la suprafata un puternic fond de stânga, greu de redus la ratiuni de conformism interesat. Fond a carui prima si principala sursa în conditia ereditara bastarda si plebee a omului Calinescu, la care se adauga succesiv toti factorii care au potentat-o ulterior sau numai au mentinut-o vie. Sunt prea-bine cunoscute faptele biografice la care ma refer, precum si ecoul lor frustrant si ultragiant în constiinta omului si scriitorului, culminând cu prelungitul scandal pe marginea „Istoriei“ din 1941. Împrejurarile de dupa august 1944 au scos la lumina acest solid potential de stânga, oferindu-i totdata încredintarea ca el poate fi si trecut în act. Pe de alta parte, în optiunea postbelica trebuie luat în calcul si faptul ca intelectualul cunostea pe viu viata politica a deceniului 4, despre care îsi facuse o imagine deloc idilica – asa cum am fost si mai suntem înca tentati s-o vedem noi cei de acum, printr-o „lectura“ inversa, adica interpretând-o dinspre regimul totalitar prin care am trecut. Cunostea îndeajuns de bine slabiciunile partidelor politice, aliantele lor dubioase si derapajele morale ale multora dintre reprezentantii lor, si deci, cel putin teoretic, avea motive sa caute o alternativa.
În apropierea sa de regimul care se profila la orizontul apropiat va fi contat însa si o imensa capacitate de iluzionare. Mai întâi, poate, iluzia ca ideologia rosie nu e chiar atât de... neagra cum se credea. Pe urma, aceea – mai mult ca sigur întretinuta, cu adulatie perversa, de catre cei care l-au „atras“ catre stânga comunizanta – ca el, nu-i asa?, marele romancier, critic si istoric literar, seducatorul profesor si orator, va avea un cuvânt greu de spus, ca vocea lui va fi ascultata în „noua era democratica“, la care, în articolul-program al „Tribunei poporului“, declara ritos ca adera. Asemenea expectatii, parte provenite din frustrarile personale, parte induse, îl vor fi facut sa nutreasca o alta iluzie, aceea anume ca nu va fi manipulat de comunisti, ci din contra, ca el îi va manipula pre dânsii. Aceasta noua înselare a sfârsit în realitate prin anexarea lui de catre regim si printr-o automanipulare.
Încercând acum sa identificam, dincolo de pomenita componenta abisala, manifestari concrete care sa-i fi anticipat optiunea de dupa razboi, vom gasi ca o seama de teme ale ziaristului politic se suprapun pe mai vechi obsesii ale eseistului interbelic, acum reciclate, însa cu aceeasi disponibilitate la iluzionare. Bunaoara, în propaganda comunistilor pentru „munca“ si hegemonia „celor ce muncesc“ el îsi simte prelungita propria ofensiva împotriva pasivitatii si indolentei balcanice, dupa cum în frenezia lor constructiva vociferant declarata îi place sa descifreze insistenta lui campanie civilizatoare si sa-si întrevada materializarea visului „porticelor de pilastri“. Regasim, reiterate, si teme ale poetului si teoreticianului poeziei obsedat de elementaritate: „...de ce nu s-ar cânta sîn poeziet aratul si semanatul?“, se întreaba el virgilian într-un articol din 1948.
Astfel reluate, foarte multe dintre ideile ideilor „mizantropului“ si eseistului interbelic, valabile în sine si de obicei de o frapanta originalitate si altitudine, pacatuiesc acum prin plasament. Vechiul elogiu al existentei materiale austere, pusa în serviciul marilor creatii ale spiritului, este reeditat frecvent în articolele de acum, însa el suna, cel putin în lectura opozitiei liberale si taraniste, a ideologizare si politizare de circumstanta: astfel articolul „Mâncam prea mult“, publicat în plina devastatoare seceta, si de altfel urmat aproape ironic la distanta de numai doua numere de unul intitulat tocmai „Seceta“. Pentru al doilea exemplu ne vom întoarce la articolul „Bunuri comunale“, în care Andrei Terian descifreaza semnul declicului despre care am vorbit mai sus. În ce ma priveste, gasesc în el si procedeul butasirii, atât de des întâlnit în publicistica politica postbelica a lui Calinescu. În textul din august 1944 reîntâlnim o idee-forta a prelungitei lui campanii civlizatorii si a pasiunii pentru monumental – constanta a ultimilor sai ani interbelici – si, repet, ideea unei „epoci de clasicitati“ la care visa „mizantropul“: „Orasul antic era un palat – continua articolul -, un bun comunal“, „Antichitatea nutrea un mare orgoliu comunal, mostenit si de lumea medievala“ etc. – sintagme care nu cred ca sunt puse aici doar de dragul de a valida constructivismul de tip colectivist, ci reapar ca variatiuni pe una din temele lui obsedante: care va fi reluata, între altele, într-un articol din 1948, unde se exalta „munca voluntara“ (ne aflam în plin moment al „brigazilor“ de asa-zisi „voluntari“, de pe santierele Agnita-Botorca si Bumbesti-Livezeni). Felul în care este montata vechea tema în noul context mi se pare suficient de elocvent pentru a nu mai comenta procesul de „butasire“: aflând de initiativa reconstruirii Teatrului National din Bucuresti prin munca brigazilor de voluntari, autorul marturiseste entuziasmat: „Ma bucur din toata inima, eu care am strigat mereu: constructie, monumente, ironizat de multi, si care ma miram ca atunci când avem atâtea brate tineresti se pune problema fondurilor în legatura cu refacerea Teatrului National...“ (sublinierea autorului). Cum vom vedea, inadecvarea la context a unor observatii valabile în sine reprezinta una din carentele interventiilor jurnalistului politic.
Dar iata si un caz în care sunt reiterate, într-un context cu totul nou, aspecte de ideologie literara. În „Flacara“ din 1948, criticului, istoricului literar si teoreticianului i se obiecteaza ca în demersul sau nu a tinut seama de determinarile sociale ale operei. În replica, el citeaza din „Tehnica criticii si a istoriei literare“ pasajul în care vorbeste de necesitatea ca, pentru a întelege „Iliada“, sa se cerceteze „psihologia, gândirea, institutiile“ în perimetrul carora evolueaza personajele homerice. Raspunsul continua cu o fraza care spune mult în ordinea ce ne preocupa aici, iar o anume sintagma suna sinistru-ironic citita din perspectiva felului în care regimul se va purta cu devotatul lui propagandist si aparator: „Evident, ca sa nu pacatuiesc de falsitate, ceea ce spun acolo nu este exact în spirit materialist, dar e hotarât ca punctul meu de vedere e un «tovaras de drum» al materialismului, ca niciodata n-am repudiat «arta ca ideologie»“.
În fine, în intrarea lui în arena politicii de partid si a jurnalisticii politice Calinescu va fi fost prada unei false perceptii sau/si a unei confuzii: aceea de a crede ca pe noul teritoriu este adecvata si acceptata creativitatea pe care teoreticianul „istoriei ca stiinta inefabila si sinteza epica“ le promovase cu pertinenta si rasunet pe terenul profesiei sale. Era o suprapunere de teritorii, de confuzie a domeniilor, prin care politica curenta va fi abordata de catre comentator ca o fictiune, asadar din perspectiva estetica. De aici decurg multe urmari, unele pozitive, altele nu, depinzând de directia din care sunt citite articolele.
Lectura estetica le da drept de cetate în literatura. În primul rând prin faptul ca ele abordeaza viata politica asa-zicând ca pe o „opera aperta“; acolo talentul romancierului face posibile, sa zicem, extraordinare portrete si scenarii narative. Considerate epic în dinamica lor psiho-morala, personalitatile se pot metamorfoza în personaje care evolueaza contradictoriu si chiar antitetic: a se vedea portretele lui Iuliu Maniu din 1944-1947 în paralel cu cele din interbelic. Citite prin grila literara, articolele încânta de asemenea prin jocul lor eseistic sclipitor, în care eruditia cea mai vie si mai natural ivita sub condei se întâlneste cu esentializarea aforistica de o metaforica insolita si în general cu un limbaj de mari si variate resurse expresive. În fine, în aceeasi ordine de idei, nu trebuie sa ne scape faptul ca G. Calinescu se numara printre foarte putinii jurnalisti politici de stânga ai momentului, daca nu cumva el este chiar singurul, care nu foloseste limba de lemn – si asta nu numai în denuntarea adversarilor, dar si în comentarea ideologiei marxiste.
Lectura ca texte politice a acelorasi articole împune însa alte exigente. În primul rând supunerea la real. Polisemantismul textului literar care îngaduia criticului, istoricului literar si eseistului interpretari abstruse si insolite – totusi si acestea oferind „structuri acceptabile“, obtinute nu în ultimul rând prin adecvarea la „realitatea“ textului – nu mai era de cautat în textura realitatii istorice. Mai ales într-un moment în care problema optiunii nu mai era de nuanta în cadrul aceluiasi sistem, ci de a alege între doua regimuri total diferite ca ideologie: unul democratic si altul totalitar, de extrema stânga. Între ele negocierile nu erau posibile: a demonstrat-o esecul lui Gh. Tatarascu în încercarea lui de a-si pastra identitatea liberala si totodata de a gasi un modus vivendi cu regimul sovietizant. De altfel comunistii, care instituisera aceasta realitate dihotomica, au exprimat esenta ei
într-unul dintre cele mai agresiv-radicale sloganuri: „Cine nu e cu noi e împotriva noastra!“. Conjunctia logica „si, si“ din demersurile literare devenea în mod obligatoriu disjunctie: logica implacabilului „ori, ori“. Însa G. Calinescu a crezut ca o poate aplica pe cea dintâi la o ideologie de maxim reductionism, intoleranta si exclusivista. Daca o lectura literara descopera în articolele lui politice constructii/speculatii mentale sclipitoare, raportarea ontologica la ele identifica o grava inadecvare.
Exista însa în toata jurnalistica politica postbelica si un alt gen de inadecvare, care, principial, consta în inoportunitatea etica a exprimarii unor adevaruri într-un anumit context. Ca sa ne pastram în perimetrul exemplului de mai sus, si anume personalitatea lui Iuliu Maniu, printre numeroasele acuzatii nedrepte, multe dintre ele constând în întoarcerea în negativ a elogiilor din portretul interbelic, dam si de obiectii paluzibile, cum ar fi cea referitoare la persistenta în expectativa sau la pactul de neagresiune electorala cu Zelea Codreanu. În conditiile societatii democratice, asemenea observatii polemice ar fi intrat în regula jocului competitiei dintre partide. Acum însa cadrul de referinta se schimbase radical. Si atunci ce relevanta puteau avea derapajele lui Maniu fata de natura inumana a ideologiei si regimului politic în numele careia era el judecat acum? Si înca o întrebare: era oportuna denuntarea unor asemenea derapaje în împrejurarile istorice în care, cum spune Dinu Pillat în cunoscuta scrisoare din vara 1946, Maniu si Bratienii, „cu toate defectele lor“ (sublinierea mea), ramasesera singurele simboluri ale demnitatii si rezistentei noastre nationale? De altfel, scrisoarea lui Dinu Pillat, care nu uita sa aprecieze admirativ valoarea literara a acelorasi articole, pune implicit o chestiune de pragmatica: cum pot fi citite asemenea texte, în care talentul literar de cea mai înalta si inimitabila manifestare sta de cele mai multe ori în simbioza cu inadecvarea ontologica de cea mai stridenta evidenta.
Între adevarul de la palierul literar si neadevarul continutului se instituie o ruptura, care se întoarce asupra stilului conferindu-i ceva fraudulos. Cititorul este pus deci în situatia dramatica de a accepta un cod de lectura contradictoriu si dizarmonic, o lectura-clivaj: pe de o parte, el nu se poate sustrage seductiei exercitate de stralucitoarea arta literara a publicisticii calinesciene, iar pe de alta nu-i poate accepta inadecvarea ontologica si etica (contextuala). Cu toate acestea, ar fi nedrept si neconform cu textele daca am crede ca jurnalistica politica postbelica a lui Calinescu ar fi de la un capat la altul teritoriul exclusiv al autoamagirii si falsului. Denaturarea lucrurilor se întretese adesea cu mari adevaruri exprimate fulgurant, veritabile revelatii stau alaturi de mizeria unor teme de politica circumstantiala minorisima, daca pot forta astfel cuvântul. Pe de alta parte, si tinând tot de logica lui „si, si“, nu ne poate scapa efortul publicistului de a corecta radicalismul dogmatic al regimului, fie ca este vorba de cel de pâna la 1948, fie de cel ulterior, al „Republicii Populare Române“. Sa luam ca exemplu articolul Epurarea epuratiei din primavara 1946, unde jurnalistul deplânge excesele produse în campania de eliminare a cadrelor didactice din învatamântul superior pe considerente politice, în dauna performantei profesionale: „Au fost înlaturate elemente mediocre, dar au fost scosi totdeodata savanti straluciti ori macar foarte buni profesori si, va rog sa ma credeti, nu acestia erau cei mai culpabili“ etc. Mai mult, autorul propune, cu o candoare crestina înduiosatoare daca o plasam în contextul respectiv, al gândirii si faptei lipsite de nuante: „Daca prin urmare criminalul de drept penal se bucura de speranta iertarii, cu atât mai mult un intelectual fin, nu pedepsit de tribunale, ci numai înlaturat din învatamânt, daca da dovezi suficiente ca se caieste de purtarea sa si e dispus a-si face datoria profesionala cu zel sporit, eu zic ca merita sa fie absolvit. Pedeapsa exagerata si prelungita, precum si compararea cu starea îndemânatecilor care au scapat nasc ura si înabuse orice umbra de ratiune. Iertarea este democratica si produce o usurare a sufletelor si o cordialitate de care momentul nostru actual are nevoie.“ Asemenea tentative de corectare prin nuante însotesc, cum vom vedea, si multe dintre articolele de ideologie literara ale anului 1948. Ofensiva împotriva „istoricilor“ (P.N.L. si P.N.T.) ocupa capul de afis al jurnalisticii politice calinesciene din anii 1944-1947, si, respectiv, al receptarii ei. Ziarele „Liberalul“ si „Dreptatea“ raspund sistematic atacurilor din „Natiunea“ si ataca la rîndul lor, vazând în directorul ziarului un ratacit în ale politicii militante si ale publicisticii adiacente, care face jocul comunistilor convins fiind totusi, cu o naivitate donquijotesca, de „independenta“ lui de opinie si de actiune (numeroase sunt acuzatiile ca scrie dupa „normativ“). Revine frecvent sub condeiul redactorilor celor doua ziare ale opozitiei regretul ca exceptionalul romancier, critic si istoric literar si-a parasit uneltele pentru a se dedica unei îndeletniciri improprii lui si inoportune. Cu exceptia unor iesiri de limbaj ce frizeaza vulgaritatea – mai ales din prima jumatate a lui 1946 –, reactiile celor doua cotidiene se înscriu în perimetrul polemicii civilizate, Calinescu însusi neezitând sa-si exprime câteodata satisfactia ca acest dialog îi prilejuieste un exercitiu dialectic. Nu tot asa vor sta lucrurile imediat dupa 1947. Ramase fara destinatarul din „opozitie“ (P.N.T. este desfiintat în vara lui 1947 dupa înscenarea de la Tamadau, iar P.N.L. ramâne ca si inexistent), articolele politice ale lui Calinescu se axeaza pe denuntarea mai mult sau mai putin generica a vechiului regim si, pe de alta parte, pe explicarea si promovarea „programului“ propriei formatiuni, Partidul National Popular, a ideologiei noului regim si a reprezentantilor lui de la Moscova si Bucuresti. Mai departe, articolele literare se împutineaza dramatic: în 1948, dintr-un total de 165 de titluri, doar vreo 25 sunt pe teme literare si culturale, incluzând în acest numar si cele câteva „Note“ scrise în spiritul mai vechilor „Indiscretii si anecdote“ (cer iertare cititorului pentru aceasta contabilizare, care ar parea ceva ŕ la Piru daca ea n-ar reflecta o realitate mai trista, ŕ la Pyrrhus...). Asta ca sa nu mai vorbim de anii 1949-1953, când întreaga publicistica a scriitorului tinde catre tacerea din primii doi ani ai razboiului. Acum, dupa 1948, se constata cresterea numerica a articolelor doctrinare, Calinescu erijându-se, cum spuneam, în propagator al ideologiei marxiste în „clasa de mijloc“ al carei exponent se pretindea P.N.P. si implicit ziarul. Este impresionanta rapiditatea cu care el se pune la punct cu textele „clasicilor“, de la Marx si Engels la Lenin si Stalin, plus teoreticienii mai marunti de pe parcurs si cei de ultima ora, ca Jdanov. Editorialistul face o larga opera de popularizare, marcata de stilul sau inconfundabil, care transforma mormanele de aberatii în pilule ingurgitabile, agreabile chiar. Nu trebuie sa credem însa ca o face în chipul cel mai ortodox. Dimpotriva, originalul propagandist ideologic încearca la tot pasul sa dea o fata umana, umanista as zice, diferitelor „teze“ si directive; sa procedeze adica, amagindu-se în continuare si uitând pe ce teren se afla, în logica... polivalenta a lui „si, si“, aplicata textelor dogmatice pentru a le ameliora radicalismul gândirii primitive si a le îmbogati cu câte ceva din ideologia lui „idealista“ Ingenioasa procedare prin care el încearca sa ia distanta bate la ochi destul de curând, si daca în combaterea fostei „opozitii“ liberalo-taraniste nerespectarea întocmai a „normativului“ si a „combativitatii“ comuniste în numele sacrosanctei lupte de clasa putea fi trecuta cu vederea, acum lucrurile se schimba: desfiintarea adversarilor fusese acceptata prin folosirea de cai multiple, apararea propriei doctrine cerea însa o puritate maxima a mijloacelor, si în primul rând respectarea întocmai a „liniei“ ideologice si politice, inclusiv în chestiuni de ideologie literara. N-am folosit la întâmplare ultimul cuvânt pus între ghilimele: într-un articol intitulat „Agitatia culturala“, autorul denunta „liniaritatea servila, în lipsa de spirit autocritic de asimilare“, si da ca exemplu „un imn închinat Republicii Populare Române care izbeste printr-un anume ton rece conventional, s-ar zice o compunere „de serviciu“, fara prelucrare interioara...“. Una din temele dialogului (sa-l numim totusi astfel) dintre critic si ideologii aflati „pe linie“ consta tocmai în încercarea reluata de a depasi „liniaritatea servila“. Sa urmarim câteva cazuri de interventii „eretice“ ale comentatorului ideologic. Cineva scrie în „Flacara“ ca „frumosul e o categorie istorica si ca valorile estetice variaza potrivit progresului societatii omenesti“. Calinescu simte nevoia unei interventii: „Afirmarea aceasta turbura pe intelectualul obisnuit cu anume principii estetice si chiar pe creatorul pur si simplu în instinctele lui. Gherea afirmase, si propozitia lui e acceptabila, ca arta e un simplu produs si ca atare în contingenta cu istoria. Dar el nu spusese ca „valoarea“ însasi a operei, frumosul în fine, e un fenomen istoric, asadar caduc. [...] Noi admitem ca Homer e un produs al conditiilor economice ale timpului sau, ne vine însa mai greu sa acceptam ca valoarea lui e un dat istoric.“ Alta data, un „cititor“ cere jurnalistilor si scriitorilor sa se exprime „pe întelesul tuturor“, iar o „cititoare“ e nemultumita ca ziarele „întrebuinteaza cuvinte pe care muncitorii de multe ori nu le întelege“ (am trecut între ghilimele substantivele „cititor“, „cititoare“ deoarece mi se pare clar ca ele sunt inventate, dupa un tipic pe care-l vor urma toate incriminatoarele „discutii cu cititorii“ pe marginea unor carti neagreate de regim). Replica lui Calinescu este paradigmatica pentru felul lui de a proceda: pornind de la tezele marxiste, pe parcurs strecurându-si în forma adaptata ideile în care credea, totul într-un enunt de o extrem de inteligenta si fin-ironica tactica a unei aparari ofensive, care sfârseste prin denuntarea a ceea ce Marin Preda va numi „spiritul primar agresiv“. Concomitent însa cu admiratia fata de arta demontarii ineptiilor, cititorul de azi traieste un cumplit sentiment de jale, vazând în ce demonstratii se cheltuia o minte atât de stralucita: „Examinarea principiala a problemei e mai grea decât ne închipuim si cere o metoda stricta. Întâi de toate e în afara oricarei discutii ca arta e un bun al poporului. Ca atare ea trateaza problemele legate de existenta proletariatului, tinzând la clasicitate, si respinge rafinamentele destinate unui cerc restrâns de blazati. Formal, o astfel de arta populara se va feri de contorsiune si hermetism, arta plastica de monstruos si absurd, literatura de hermetism, dadaism, cu-n termen general, de gongorism. Odata admis acest principiu, e mai greu de stabilit ce vrea sa zica «pe întelesul tuturor»“. Mai departe, pretentia accesibilitatii absolute este dezactivata prin apelul la... marxism: daca „cititoarea“ nu întelege cuvinte ca „a sesiza“, „atunci ar trebui sa renuntam la termenii ideologie, materialism istoric, marxism, conceptie istorica, fiindca oricând se va gasi cineva care sa obiecteze ca nu stie ce vrea sa zica ideologie. Atunci mi-ar fi cu neputinta sa combat într-o revista literara pentru mase critica metafizica în favoarea celei stiintifice, fiindca multi îmi vor obiecta ca nu stiu ce vrea sa zica metafizica. Sunt oameni de bune intentii care se iau drept masura a lucrurilor si-si închipuie ca popor înseamna în chip fatal o multime de indivizi de o cultura redusa ca a lor. Dupa capul lor, ceea ce nu pricep ei nu poate sa fie bun. Pe multi i-am vazut facând acest soi de argumente: ori sunt eu prost, ori e autorul prost, însa nu cred ca eu sunt prost, atunci vina e a autorului. O lucratoare repeta acest rationament: «Ma gândesc ca poate nu sunt destul de desteapta, dar vad ca alte carti le înteleg foarte bine. Atunci am întrebat pe alti tovarasi sa vad daca ei sunt de alta parere si toti mi-au marturisit acelasi lucru.» Verificarea n-are însa mereu aceeasi semnificatie. Se poate întâmpla ca multi insi sa aiba o pregatire sub ceea ce se cuvine a avea un muncitor, din vina clasei exploatatoare care a tinut-o în întuneric. Nu rezulta de aci ca opera nu-i buna si pe întelesul tuturor acelora care fac un efort cât de mic. Notiunea de muncitor nu trebuie sa coincida principial cu element de mica miscare intelectuala.“ Obiectiile aduse ideologilor de la „Contemporanul“ sau „Flacara“ sunt înca mai complexe, dar si mai riscante pentru cel ce le formuleaza, si urmarile lor se vor vedea curând. Exemplar în acest sens mi se pare articolul „Discutii estetice“, unde Calinescu se apara împotriva atacurilor lui I. N. Balanescu si J. Popper. Simpla însiruire a titlurilor de paragraf, reprezentând temele discutiei în formularea celor doi, sugereaza obiectul disputei: arta ca ideologie, arta este cunoastere, frumosul este obiectiv, frumosul are caracter istoric, frumosul are substrat universal, problema talentului. Replicile criticului pot fi banuite: arta nu e ideologie abstracta, ci „senzorie“ (de altfel teza a criticii estetice de la Maiorescu citire), arta e „un mod specific de cunoastere“, „frumosul e sdoart în parte în functie de factorul istoric“, capodoperele rezista prin faptul ca esenta lor „poate fi retradusa concret, la momentul nostru dialectic“. Extraordinare ca subtilitate a demonstratiei sunt însa celelalte doua replici, în care, prin întoarceri de condei... subtil-parsive, acuzatorul este finalmente facut el culpabil. Este frumosul numai obiectiv? Raspuns: „Frumosul, dupa parerea mea, în concordanta cu aceea marxista, e o impresie iesind dintr-un concurs legal de împrejurari. Un acord muzical bine întocmit dupa legea acustica obliga simturile sanatoase la placerea estetica. Mi se pare însa exagerat a afirma ca «Iliada» e frumoasa si independenta de constiinta omului, daca nu vreau sa spun ca de câte ori acelasi lucru frumos se va prezenta unei constiinte va stârni aceeasi impresie de frumos, prin structura sa obiectiva. Preocuparea de ceea ce «este» în afara de momentul cunoasterii, de ceea ce transcende fenomenalul, adica de «lucrul în sine», e proprie metafizicienilor, ontologistilor si în ultima vreme existentialistilor.“ N-are talentul nicio legatura cu ereditatea? Raspuns: „Daca respingem talentul ca predispozitie biologica ereditara (înnascuta în acest sens materialist) atunci negam influenta factorului material, a conditiilor societatii socialiste asupra spiritului si consideram drept indiferenta îmbunatatirea biologica a generatiilor sub cuvânt ca totul depinde de individ. Cadem în individualism, în teoria indicelui de efort personal. Chiar admitând provizoriu ca talentul nu-i înnascut, ca el e al individului si nu al antecesorului, totusi va trebui sa consimtim ca talentul nu-i spatial al sau, ci al societatii proletare îmbunatatite.“ G. Calinescu a intrat în politica la vârsta de 45 de ani, impregnat de cultura sa umanista calibrata de o creativitate debordanta, de care nu se putea nicicum elibera. De fapt în asta sta marea lui inadecvare, si daca este ceva adevar în ideea ca intelectualii nu au ce cauta în politica, atunci experienta lui de politician si comentator politic o verifica din plin. El venea cu un model al sau, atipic, insolit, straniu din punctul de vedere al veritabililor oameni politici, care, prin însusi specificul practic si pragmatic al îndeletnicirii lor, sunt obligati la un zbor jos, cât mai aproape de realitate. I-a placut sa creada ca politica româneasca îi va lua în seama proiectele si ca el va deveni, daca nu un factor de decizie, cel putin un „formator de opinie“, asa cum fusese si avea sa mai fie în literatura. A încercat sa citeasca marxismul printr-o grila personala, prin care sa-l ajusteze din perspectiva crezurilor lui umaniste. Pentru asta, si-a pus în actiune întregul bagaj de logica, retorica si stilistica, elaborând o strategie a discursului dublu, care sa îmbine dogma cu devierea de la ea. Politrucii regimului nou instalat cereau însa întocmai dogma. Vigilenti, ei si-au dat repede seama cu cine aveau de-a face. Nu s-au debarasat de el, deoarece le era necesar ca exponat de vitrina, dar i-au creat o mica rezervatie. Mai departe lucrurile sunt cunoscute. Între publicistica politica si cea literara din anii care ma preocupa aici exista un enorm decalaj: si cantitativ, si valoric. Cel cantitativ este în defavoarea publicisticii literare, cel valoric în avantajul ei. Este un aspect care potenteaza prejudiciul adus de ratacirea scriitorului în politica de partid. Dupa publicarea „Istoriei“, publicistica literara a lui Calinescu intra într-o noua faza, sensibil diferita de cea dinainte. Masiva carte doar deschisese calea marilor sinteze, iar acestea urmau sa-si croiasca drumuri noi. Istoria literaturii nationale fiind scrisa, fara ca autorul sa înceteze a urmari literatura actuala (v. si antologia „Literatura noua“, întocmita de Al. Piru) si sa lucreze la o a doua editie, axul preocuparilor publicistului se deplaseaza însa catre marile literaturi europene. Interesul pentru ele se materializeaza în ample eseuri unde fastuoasa eruditie în materie de literatura universala si comparata e topita în ametitoare demersuri care izbesc prin insolitul lor ideatic si stilistic. Sunt texte care, la urma urmelor, ramân neîncadrabile într-unul din domeniile traditionale ale studiului literaturii. Ce sunt „Sensul clasicismului“, „Clasicism, romantism si baroc“, „Universul poeziei“, „Petrarca si petrarchismul“, „Sufletul serafic“, „Domina bona“ sau „Poezia „realelor“„ decât sinteze ireductibile de istorie literara româna, literatura europeana si comparata, teorie literara, reunite sub libertatile si puterea de coagulare ale eseului – care atrage în tentaculele sale si istoria artelor plastice si a muzicii, filosofia, psihologia, antropologia si înca alte domenii ale reflectiei si creativitatii umane? Ne putem doar imagina cum ar fi fost continuate, în vremuri normale, asemenea demersuri integratoare, prin care literatura româna, astfel „ambalata“ prin cuprinderea ei în topoi universali si în originale constructii teoretice de anvergura, ar fi putut ajunge si la cunostinta altora. Dar, fiind mult mai cunoscuta decât cea politica, nu voi starui aici în locuri comune si entuziasme facile asupra publicisticii literare. Voi formula totusi o problema. Dupa câtiva ani de la publicarea „Istoriei“ din 1941, dar mai ales începând cu 1947, G. Calinescu aduce la lumina o serie de studii micromonografice despre scriitori români minori, în general din epoca pasoptista, în paralel cu aceasta ocupându-se si de marii autori – Kogalniceanu, Ghica, Alecsandri, Odobescu –, cercetati nu o data din perspectiva istoriei anecdotice („la petite histoire“), totul bizuindu-se pe o documentatie extrema. Ceea ce sub condeiul altor istorici literari ar fi ramas plicticoasa însiruire de informatii reci si seci devine aici o captivanta calatorie biobibliografica, faptul cel mai marunt si mai banal este galvanizat de integrarea lui într-o fastuoasa „sinteza epica“. Continuate, asemenea studii si fragmente publicate în „Natiunea“, iar apoi în revista „Studii si cercetari de istorie literara si folclor“, la rubrica „Material documentar“, urmau sa intre în editia a doua a „Istoriei literaturii române de la origini pâna în prezent“, pe care, cum se stie, autorul n-a ajuns s-o încheie si deci n-a „parafat-o“. Se remarca în corpul acestor studii micromonografice, comparativ cu prima editie a cartii, o insistenta sporita asupra documentului biografic (repet, care capata viata si savoare prin talentul de romancier al istoricului literar), dar, mai ales, cuprinderea în demersul valorizant a unor opere de un nivel estetic care nu fusese retinut în 1941. Ca sa nu mai amintesc spatiul amplu alocat acestor „minori“. Toate acestea ne fac sa ne întrebam daca a fost oportuna integrarea lor în ceea ce Al. Piru a numit „editia a II-a“ a marii sinteze, unde decalajele sar în ochi. Câteva exemple din multele care se pot da: Iorgu Caragiali, care nici nu fusese mentionat în editia din 1941, beneficiaza acum de tot atâta spatiu (am retinut doar textul, nu si iconografia) cât si nepotul sau Mateiu I. Caragiale, îl depaseste cu o coloana pe Anton Holban si cu 3 pe Pavel Dan; capitolul despre Pantazi Ghica se întinde pe 7 coloane, Gr. H. Grandea („fleacul cela de Grandea“, îi zicea Eminescu undeva) ocupa peste 8, Mumuleanu, Pelimon si Aricescu câte 7, în vreme ce Alecu Russo si Al. Philippide ocupa doar câte 5, iar B. Fundoianu aproape 3. Este sigur ca, daca ar fi ajuns sa-si definitiveze editia a doua, Calinescu ar fi reglat asemenea decalaje.