In obiectiv:
G. CALINESCU


Autor: OANA SOARE, CRISTINA BALINTE, ANDREI TERIAN & MIHAI IOVANEL
Cultura nr.:211 / 2009-02-19 / Sectiunea: Cultura literară :


În 1946
 OANA SOARE

Cum peisajul literar (sau ideologico-literar) al perioadei 1944-1964 (si mai ales acela al anilor 1944-1947) este meandric în chip derutant, voi limita observatiile mele la activitatea criticului din anul 1946 (an de care m-am ocupat în vol. V-VI de „Publicistica“).
Sa notam mai întâi câteva elemente biografice (pe care le desprind din „Cronologia“ realizata de Nicolae Mecu, din primul volum). Adunând datele, se observa ca, mai ales în acest an, scenariul vietii criticului are doi regizori: el însusi plus o instanta politica abstracta (concretizata printr-o serie de posibili „tovarasi de drum“). Fiecare dintre cei doi regizori propun scenarii, uneori diferite, pentru un singur actor: G. Calinescu. Din punct de vedere evenimential, s-ar zice ca al doilea regizor impune regulile jocului. 1946 se arata, înca de la început, „politic“ pentru Calinescu (anul îmi apare ca antiteza perfecta, ca replica rasturnata a lui 1948). În 10-12 ianuarie, Calinescu este ales în biroul executiv al Partidului National Popular, în urma Congresului Uniunii Patriotilor (în scenariile ideologice, „tovarasul de drum“ este ademenit prin votul de încredere). Din 20 martie, i se încredinteaza conducerea cotidianului „Natiunea“, „ziar de informatie, atitudine si reportaj“, organ al Partidului National Popular (în scenariul ideologic: punerea la încercare, testul de încredere, costul votului de încredere precedent). Din „senin“ (cauze necunoscute, cel putin necunoscute pentru mine), saptamânalul „Lumea“, condus de acelasi Calinescu, îsi înceteaza aparitia (cu nr. 35, din 13 iunie; „tovarasul de drum“, fara supapa estetica a textelor din acest saptamânal, se lanseaza cu mare entuziasm în publicistica politica – revine la cronica literara de-abia la jumatatea anului urmator, pentru a-i suplini pe cei doi discipoli ai sai, Marino si Piru, deveniti indezirabili). În octombrie – noiembrie, face parte din lotul ziaristilor români rasplatiti (dar si obligati sa dea apoi seama, prin reportaje propagandistice) cu o calatorie în URSS. „Ofranda“ lui G. Calinescu este „Kiev, Moscova, Leningrad“ (publicat în serial în „Natiunea“, spre sfârsitul anului), un reportaj care le întrece pe celelalte din epoca, pe alocuri excelent. În 19 noiembrie este ales în Adunarea Deputatilor pentru regiunea Botosani.
Pentru celalalt regizor, scenariul se prezinta altfel. Ca pe toata perioada 44-47, se straduieste sa nu amestece judecata ideologica în actul critic. Sfârsise „Istoria literaturii române“ si îsi lungea antenele spre cea universala. Reuseste sa termine „Impresii asupra literaturii spaniole“, (volum aparut chiar în acest an). Dilateaza ditirambic, însa histrionic si foarte calinescian, „rostul scriitorului“ (creator de capodopere pentru „mase“). Un biet Ioanide caricatural, în calitatea sa de „membru al PNP, fireste“, pledeaza (într-un discurs la Camera în care are grija sa introduca suficiente clisee ideologice) pentru reconstruirea pe baze gigantice, într-un atât de calinescian mod al durabilului si al esentialului, a viitoarei culturi românesti.
Sa punem la un loc cele doua scenarii si sa le gasim liniile de separare si de intersectare. „Impresii asupra literaturii spaniole“ – trebuie repetat – poate functiona ca si cheie de decodare a viitoarelor intentii ale criticului. În paralel, tot în acest an, se documenteaza si asupra literaturii italiene (ar fi urmat, probabil, si unele „Impresii ale literaturii italiene“) – o dovada fiind o revenire asupra temei franciscanismului (articolul „Sfântul Francisc“ din iunie 46, „Lumea“; pentru alte încercari si studii de italienistica a se vedea „Scriitori straini“). Desigur, se stie: nu citea carti, ci autori; nu citea autori, ci literaturi (o marturiseste chiar într-un articol din acest an). Deocamdata, doar pe cea spaniola (dosarul masiv despre „Literatura spaniola“ din arhiva BAR da oarecare idee despre ce presupunea, în prealabil, idealul sau de a nu comenta carti, ci de a le recrea prin actul critic).
Totodata, 1946 este anul în care sintetizeaza, într-un excelent studiu de critica si teorie literara, „sensul clasicismului“ (antipat de cele doua versiuni, din 44 si 45, ale articolului „Clasicism, romantism, baroc“, dar si de raspunsul din 45 la ancheta lui Ion Biberi). În acelasi timp, continua scormonirea atenta, cu un apetit aproape baroc pentru detaliu, a cotloanelor din opera unor scriitori analizati în „Istorie“ („Kogalniceanu dramaturg?“, „Maiorescu si toleranta“) si se documenteaza pasionat asupra figurilor literare de rang secund („Un revolutionar poet“). Sa fi pregatit vreo „istorie“ soft, programatic descentrata, a periferiei literaturii române?
Am lasat deliberat la urma principala linie de intersectie a celor doua scenarii: publicistica politica de la „Natiunea“. Pentru textele din 46-47 devine „cazul zilei“, subiectul vedeta din „insectarul“ uneori grosier al presei de opozitie. Sofist, Calinescu amesteca itele în textele de raspuns, în care îsi justifica implicarea în politica: tautologii netautologice („Politica si politica“, termen decodat diferit), rasturnari ale moralei comune („Caracter si prudenta“) etc. Daca „istoricii“ îi expediaza, fara semnatura, ironii facile, proferate pe un ton jos, singurul care comenteaza „cazul“ demontând tocmai jongleria sofistica este Barbu Branisteanu, care-i propune, ca replica la articolul „Politica si politica“, un palimpsest (intitulat tot „Politica si politica“), în care citeste, pe dos si cu ironie fina, „apararea“ calinesciana.
De ce devenise Calinescu „un caz“, bun de tras la raspundere în fiecare numar din „Dreptatea“ si „Liberalul“ (si „aparat“ o data sau de doua ori în „Scânteia“ sau „România libera“)? Pentru ca, în acea epoca, facea ceea ce nu facea nimeni si nici nu se gândise nimeni sa faca (nu doar colegii sai de generatie literati, dintre care unii „se exersau“ si ei în publicistica politica, sau vreun intelectual, dar nici macar ideologii – acestia din urma din neputinta). G. Calinescu traducea, adapta, construia scenarii de idei, punea în scena, inventa scenarii etc., pornind de la imperative ideologice seci si de la slogane cenusii stilistic. Asa cum mai înainte recrea prin actul critic, acum reinventa realitatea prin cel ideologic. G. Calinescu practica o publicistica nu numai histrionica sau sofistica, dar si una fantasta. Publicistul întoarce realitatea pe partea cealalta, îi evidentiaza aspectele pozitive, le „traduce“ si imagineaza scenarii ale virtualului. Pe scurt, Calinescu poate demonstra convingator chiar imposibilul (în majoritatea textelor din „Natiunea“). Culmea absurdului: neaga pâna si seceta.
Am lasat deliberat la urma partea cu adevarat „suculenta“ a publicisticii acestui an. Calinescu, înarmat de asta data cu armele romancierului, inventeaza si personaje. Sunt celebre o serie de articole: „Hieratismul d-lui Maniu“ (asemanat cu o zeitate orientala), tripticul despre Maniu („D. Maniu vorbeste...“), reportajele de la procesul Antonescu. Suprimate numele, dam peste caricaturi manieriste sau peste personaje complexe, toate bune de azvârlit într-un posibil roman. Caracterul lor ideologic vine mai ales din contextul în care sunt publicate (în fond, jurnalistica interbelica abundase în pamflete). Remarca mustratoare i-o va face, printre cei dintâi, Dinu Pillat, într-o scrisoare: „Adoptând un criteriu de judecata strict estetic, gasesc articolele Dv. despre Bratieni si Maniu cu totul remarcabile în expresivitatea lor sugestiva, adevarate pagini de antologie pe plan artistic. Totusi, cu aceeasi sinceritate, trebuie sa va marturisesc ca oportunitatea publicarii acestor articole satirico-detractive, tocmai în momentul actual, când vizatii Maniu si Bratianu – cu toate cusururile lor – reprezinta oricum în plan politic stema demnitatii si intransigentei noastre nationale, mi se pare îndoielnica si ca atare reprobabila“.
Concluzia? Vine si aceasta, în anul 1948.    

Stilul care elibereaza
CRISTINA BALINTE

Dupa 23 august 1944, în G. Calinescu a învins doctrina. Curba ascendenta îsi urmeaza traiectoria entuziasta pâna la sfârsitul lui 1947. Din 1948, daca nu se prabuseste în dezamagire, efuziunea unei perioade se estompeaza în blazare, în optimism fortat de „poza“ oficiala.
Mult prea încrezator în posesia unui infailibil „spirit critic“, nerabdator sa manifeste cutezanta de a si-l exercita la scara plina de tentatii a politicului, veritabilul estet, impresionantul erudit, agilul mânuitor al condeiului avea sa îsi reprime, nu în putine cazuri – în publicistica anilor'44-'47 – judecata formulata sub tutela seninatatii clasice, adoptând prejudecatile scriitorului angajat.
În chip salutar, articolele de „atitudine“ nu îl acapareaza complet. În pauzele de respiratie, G. Calinescu scrie studiile-eseu „Sensul clasicismului“ (1946), „Domina bona“ (1947) si „Universul poeziei“ (1947) ori consideratiile docte din substanta carora va alcatui volumele „Impresii asupra literaturii spaniole“ (1946). Totusi, valoarea rafinat-intelectuala a acestora nu face decât sa amplifice regretele partizanatului, nejustificând accesele furibunde de tipul: „Du-te, Jeannot, la închisoarea pe care o meriti ca dusman al poporului“ (unde „Jeannot“ reprezinta categoria „marilor proprietari de pamânturi“; articol de pagina 1, „Tribuna poporului“, 1944, nr. 95), elogiul stabilizarii monetare – „cea mai însemnata sarbatoare sociala a ultimului timp din istoria României“; „Voi, cei care ati strâns medalii [...], ati supt sângele monedei curente, anemiind finantele tarii. Pastrati în zadar aurul, caci el nu se manânca“; „Stabilizarea este o fapta nationala de care depinde viata noastra de toate zilele si este canalie cine nu vrea sa izbuteasca“ („Stabilizarea va izbuti“, în „Natiunea“, 1947, nr. 419), febrilitatea în a respecta cu exactitate perceptiile grupului ideologic caruia i se alaturase (stima pentru realizarile din U.R.S.S., admiratia fata de Stalin, încrederea în scenariile „comploturilor“, „agenturilor straine“, „tradarii nationale“, toti acei asi din mâneca ai comunistilor folositi pentru anihilarea partidelor istorice).
G. Calinescu, în calitate de parlamentar (deputat) al Partidului National Popular, din blocul stângii, a fost un politician corect, aderent la etica formatiunii, nu la principiile morale generale, în locul carora a introdus cinismul. Nu sunt alimente? S-a cartelat consumul? Vina este a capitalistilor, a razboiului împotriva U.R.S.S., a criminalului Antonescu, a intrigantului Maniu si a „marii finante liberale“. Iata de ce trebuie sa înfruntam lipsurile, cu speranta în progresul care a dat roade în ograda marelui vecin. Proprietate privata? Nici vorba. Cei care mai cred în ea sunt în afara istoriei, caci a sosit vremea reformelor.
Din nefericire, pentru pragmatismul politic si pentru ambitiile de greutate a opiniilor într-un domeniu cu mult mai versatil decât cel literar, G. Calinescu este totodata un filolog umanist. Faptul se observa din coliziunea eticului partizan cu esteticul intelectual. Din acest punct de vedere, G. Calinescu se vede obligat, în perioada mentionata, sa îsi acordeze stilul. Reuseste înca o data în literatura, pierde însa major la nivel de istorie.

Portrete în alb si negru
Lui G. Calinescu îi place sa creioneze chipuri, pâna în cele mai marunte detalii, si sa joace pe cartea cauzalitatii fiziognomiei. Dintre „personajele“ politice, unele îi depasesc admiratia, altele primesc trâmbe de tus. În „Ecoul“ din 1 septembrie 1944, scrie articolul „Ducele“, prezentându-l pe Mussolini ca într-un catalog de vernisaj, fara a uita sa plaseze în treacat o concluzie zdrobitoare: „Dotat fara îndoiala cu unele însusiri de stapân de mase (masca originala, emfatica, falca inferioara bestiala, oratorie sententioasa, desi cu o mimica parând ridicula pentru noi prin agitatia ei), Mussolini s-a dovedit un om nul în materie de politica externa“. La 27 octombrie al aceluiasi an, în „Tribuna poporului“, în fata obiectivului criticului paseste „Maresalul Stalin“: „O fizionomie hotarâta [...] cu profil usor oriental, fin si blând, acesta este maresalul Stalin, asa de regretabil de putin cunoscut pâna deunazi la noi. [...] Izbitoare la maresalul Stalin este seninatatea zâmbitoare care-i da un humor venerabil ca unui indian de rasa, cum era Tagore. Acest calm superior al ochilor este semnul barbatului de stat clasic“. Într-un articol cu multiple sarje (din „Tribuna poporului“, 3 decembrie 1944), Maniu este considerat „defensiv“, „functionar de curie“, vesnic secretar pe lânga un pontif, prea „avocatial“ („Un avocat nu pretinde sa câstige un proces, ci mai ales sa nu-l piarda repede“); într-un altul (din „Natiunea“, 25 noiembrie 1946), solar, Petru Groza este coplesit de calitati fizice si omenesti, în plus devenind chiar urmasul lui Decebal: „Ceea ce surprinde de la început la dr. Petru Groza este zâmbetul: cel mai larg, cel mai franc zâmbet pe care l-am vazut vreodata, o adevarata explozie de raze peste o dentitie solida. O fotografie îl reprezinta totusi întunecat, cu gura închisa. E o simpla lipsa de soare, fara încruntare. Nu cred ca dl. Petru Groza cunoaste stadiul intermediar al melancoliei, expresie a insuficientei vitale, incompatibile cu structura omului politic, sau de natura a da reverii himerice. Pe de alta parte, d. Groza nu hohoteste, n-are râsul cavernos. Zâmbeste tacut, într-o superba demonstratie, de buna stare fizica. Primului-ministru îi place a se declara dac. Nu greseste. Capul angulos, umerii lati, pieptul umflat, toate par scoase de pe Columna lui Traian. E un Decebal imberb“ s.cl..
Daca ponderea subiectivitatii în alcatuirea portretului este un loc comun al tehnicii, perfectiunea copiei fiind de ordinul utopiei si întotdeauna existând o mediatie din partea autorului, nu fara semnificatie speciala se dovedeste a fi utilizarea conotatiilor unor trasaturi, în asocierea „personajului“ la categoriile Bine / Rau. Iar pe acestea din urma, Calinescu le utilizeaza în scopuri ideologice, formatoare de opinii, colportoare de resentimente nu neaparat personale, cât girate de consecventa în pastrarea „liniei“ – ai nostri sunt ireprosabili, ai lor sunt cei mai blamabili.

Doua procese cu tâlc
Jocul periculos al portretisticii se face lesne observabil în cazul proceselor politice, al lotului Antonescu, din 1946, si Maniu, din 1947. La ambele, Calinescu ia postura „intelectualului contemplativ“. Asista si încondeiaza. Sistematic, programatic, fara nicio îndoiala cu privire la corectitudinea actului de acuzare.
Cu superioritatea celui care stie ca se situeaza în tabara justitiei, cântareste precis din ochi vinovatii, având acea curiozitate cinica, insurmontabila, a doctorului pentru simptomatologia bolnavilor incurabili sau a legistului în studierea anatomiei criminalilor.
De la procesul lui Antonescu, jurnalistul G. Calinescu relateaza mai întâi despre arhitectura salii de judecata („Încapere destul de vasta, ca de cinematograf, plafon înalt cu multe luminatoare de sticla mata. Pereti acoperiti cu un calcio vecchio neîndemânatec. Pe peretele dominând catedra juriului affresco bizantinizant reprezentând un Isus cu gest caritativ. În total arhitectura lipsita de gust, impresie de improvizatie. Nimic plastic nu priveste din trecut, nicio forma solemna si învechita“). Dezamagit de estetica interiorului, fixeaza publicul, filosofeaza putin pe tema „omului danubian“. Intrarea acuzatilor îi trezeste apetitul pentru portret. Înainte de a imortaliza în cuvinte, îsi exercita spiritul disociativ, stabilind trei categorii: „fostul Maresal, Mihai Antonescu si restul“. Sau, metaforic vorbind, „avem de-a face cu un calaret sIon Antonescu, n.m. C.B.t cu un scaiete înfipt în coada calului sMihai Antonescut si cu pulberea învaluind copitele sPantazi, Piky Vasiliu, Gh. Dobre, Traian Braileanu s.cl.t“. Urmeaza mostrele de arta a portretului, de înregistrare minutioasa a fiecarei modificari în fizionomie, sub efectul derularii interogatoriului: cazonul Antonescu – „E un om cu sistem nervos placid si dur, fara complicatii intelectuale deosebite, de formatie militara: fata uniform roscata îl ajuta sa-si ascunda reflexele. În aceste margini, tinuta sa tradeaza o imperceptibila nervozitate si o coplesire a sufletului. Mâinile, miscarile maxilare au o secreta tremuratura si un oftat intermitent este reprimat de o tuguiere a buzelor. Dar vointa profesionala îl ajuta sa domine. La început îsi cauta o pozitie fireasca si defensiva, priveste în sala, fara a izbuti sa se
fixeze, îsi trece mâna pe frunte, îsi pune mâna sub barbie, îsi deznoada discret oasele ostenite de sedere, îsi acopera obrazul cu mâna în fata aparatelor fotografice. [...] Prin urmare vrea sa fie vazut într-anume chip, are veleitatea de a vorbi în afara prin masca pietroasa“; labilul Mihai Antonescu – „Pe fata înca tânara, numai usor slabita, însa prefacuta într-o masca cu miscarea muschiulara subliniata, doi ochi negri iesiti din orbite, de o fixitate sticloasa, cautau rataciti si piezis un punct de sprijin în sala. Ei exprimau o mare panica si câteodata un fel de ura si totodata o stânjenire acuta. Îmbracat pe dedesubtul hainei numai cu un tricou rosu, avea paradoxala înfatisare a unui sportiv. De altfel fizionomia-i superficiala, neserioasa ramâne într-un dezacord continuu cu notiunea grava de ministru de Justitie, ministru de Externe, vicepresedinte al Consiliului de Ministri. Am avut impresia ca lipsa camasii se datora unei supravegheri medicale mai atente spre a se îndeparta orice mijloace de strangulare“; senilul general Pantazi – „este un agramat desavârsit, un confuz a carui frunte nu tradeaza umbra de idee generala“, „o goliciune“; evazivul general Piky Vasiliu – „se remarca printr-o persistenta vicleana în coltul gurii. Opinia critica si-o manifesta mestecând ceva în gura“.
Scenariul se reia un an mai târziu, la procesul conducatorilor P.N.T.. Aici intervine si o nuanta în plus de victorie personala. Calinescu vede, în sfârsit, pe banca acuzatilor majoritatea celor pe care îi combatuse în editorialele din „Natiunea“ si din pricina carora suportase atacurile, zeflemelele publicatiilor de partid, „Dreptatea“ si „Liberalul“.
Pe Maniu îl urmarise înca din 1944. Îi consacrase articole demascatoare, îi distrusese siruri de alibiuri (aparator al cauzei românesti transilvanene în Parlamentul de la Budapesta, rolul în Unirea din 1918, urmas spiritual al memorandistilor, aparator al proprietatii taranesti s.cl.). Sustinuse din plin transformarea acestuia într-un inamic public de prima însemnatate: intrigant, fatarnic, ineficient politic, defazat, vândut cercurilor straine, un ins care îsi stinge emotiile puternice în suptul bomboanelor (v. consemnarea depozitiei sefului P.N.T., la procesul lui Antonescu, în „D. Maniu vorbeste...“, trei episoade, în „Natiunea“, 15 mai-17 mai 1946; si speculatia lui Calinescu: „Domnul Maniu are în gura o bomboana pe care o suge spre a întârzia raspunsurile“, asemanatoare în ridicol cu uimirea ca acuzatii din lotul Antonescu nu si-au luat în sala câte o carte de citit, ca sa îsi omoare timpii morti).
În ziua procesului intentat lui Maniu si colaboratorilor, G. Calinescu îsi ocupa, ritualic de acum, locul în public. Etapa întâi: studiaza arhitectura – „Sala paralelipipedica severa în stil clasic simplificat. Galerii pe pilastri albi, ferestre enorme împartite în patrate mari, prin linii groase în maniera de la Versailles. Peretii divizati în careuri si acoperiti jos cu placi de stejar. Plafonul din grinzi de zidarie printre care se varsa lumina electrica. Contrast de alb imaculat si boazerie de coloarea lamâii. Aspect de sala de conferinta. [...] Totul e aci curat, elegant, într-un ton de distinctie severa. Un Potsdam de epoca fridericiana“. Etapa a doua: analiza amanuntita a inculpatilor, ocazia portretelor de epoca – „Acuzatul Iuliu Maniu. [...] Foarte târziu se iveste acuzatul, sustinut de brat, acelasi de totdeauna, putin mai slab si mai îmbatrânit. Acuzatul se înclina, arunca privirile în sala, se aseaza, câteva hârtii îi cad pe jos.“; „Acuzatul Mihalache Ion. Asteptare. Intra un taran tânar cu itari albi, mai mult slab, cu parul foarte negru“; „Acuzatul Ilie Lazar. Se înfatiseaza un personagiu înalt, voinic, par si mustati carunte, fata roscata, zâmbet sfidator“. Etapa a treia: instrumentarea conflictului inculpatilor cu tara si al inculpatilor între ei. G. Calinescu sesizeaza animozitati în echipa Maniu-Mihalache („Acuzatul Iuliu Maniu. [...] Profesia. Apasând pe u, raspunde: agricultor“; „Acuzatul Ion Mihalache [...] e de asemenea agricultor, însa cu accentul pe o“. Apoi arunca anatema incompetentei politice pe un întreg partid, tratând în mod tragi-comic situatia interogatoriilor la care sunt supusi un paralitic si un leucemic („bibelou volubil“) – „acesti doi organizatori ai maquis-ului român n-au asadar nimic de pierdut, sunt niste muribunzi care accepta sa se arunce în aer cu dinamita ca sa aiba o moarte sonora“.
Portretist impecabil, spirit capabil sa intuiasca mecanismele disimulative cel mai bine camuflate, Calinescu se pliaza cu prea mare usurinta pe adevarurile primite de-a gata. Are o gramada de convingeri, niciun dubiu, ceea ce pentru un intelectual de asemenea talie este de neînteles. Exista atâtea nuante în surprinderea psihologiilor, în constructia portretelor, însa putina disponibilitate de a asculta si „cealalta parte“. Este bucuros ca au fost depistati vinovatii. Si pentru ca asa se spune la partid, prin ziare, prin reviste, acestia sunt dusmanii care au împins poporul român la dezastru, care îl împiedica sa o ia pe calea progresului, asa cum acesta fusese transformat din concept în realitate, în preafericita Uniune Sovietica.
Umanistul G. Calinescu ar fi trebuit sa dea dovada de mai multa toleranta, indiferent de pozitia ideologica adoptata. Iar „intelectualul contemplativ“ sa fie departe de imaginea vânatorului la pânda.

„E pur si muove“
Si totusi, în articolul „Epuratia epuratiei“ („Natiunea“, 4 aprilie 1946), se misca... lucrurile în directia obiectivitatii clasice, atenuându-se reverberatiile neînduplecarii olimpiene. G. Calinescu ia în discutie stirea conform careia „Ministerul Educatiei Nationale a numit o comisie în vederea continuarii epuratiei la Universitate“. S-ar putea specula o atitudine polemica în raport cu „punctul de vedere al partidelor vechi“, însa acest detaliu, daca ar exista cu adevarat, nu ar avea cum sa eclipseze onesta pledoarie pentru toleranta, pentru iertarea intelectualilor, în pofida erorilor de optiune politica.
Sunt impresionante solidaritatea si disponibilitatea de a întelege omul, nu functionarul conjunctural, din societate. Este uluitor ca, fara voie, G. Calinescu îsi apara cu anticipatie propria cauza, ivita la excluderea din învatamânt: „A trecut timp de la încheierea armistitiului, multe neguri s-au risipit, destule minti si-au dat seama ca au gresit, multi vinovati si-au primit pedeapsa si s-au încovoiat sub greutatea ei. Scopul etic al sanctiunii [...] este îndreptarea individului nu desfiintarea lui. Lanturile prinse cu catuse de picioarele criminalului de rând se desfac totusi odata, si osânditul iese din celula cu picioarele libere în lumina binefacatoare a soarelui. Pedeapsa si iertare sunt doua notiuni corelative. Daca prin urmare criminalul de drept penal se bucura de speranta iertarii, cu atât mai mult un intelectual fin, nu pedepsit de tribunale, ci numai înlaturat din învatamânt, daca da dovezi suficiente ca se caieste de purtarea sa si e dispus a-si face datoria profesionala cu zel sporit, eu zic ca merita sa fie absolvit“.
Calinescu sesizeaza deficientele de sistem care pun în cumpana îndeplinirea corecta a actului de justitie, adesea decizia glorioasa fiind un bun prilej pentru promovarea impostorilor, pentru sanctionari lipsite de discernamânt, efectuate doar din motive de animozitati strict personale: „Au fost înlaturate elemente mediocre, dar au fost scosi [...] savanti straluciti ori macar foarte buni profesori si, va rog sa ma credeti, nu acestia erau cei mai culpabili“; „Dar la facultatile de litere absenta unui lot prea mare de profesori se simte si învatamântul nostru sufera. Este o asa de mare lipsa de candidati seriosi la anumite catedre, încât vin pe buze numele cele mai absurde, încât e primejdie sa apara în sali persoane care ar stârni dispretul legitim al studentilor. Stiinta mai presus de toate, cu satisfacerea comandamentelor civice“.
Un „epurat“ îi iese în cale. Fiind vorba despre „un învatat stralucit“, Calinescu îsi ia dispensa de a-si privi „personajul“ în dramatismul situatiei în care acesta ajunsese, nu în rolul tradatorului natiunii ori al dusmanului poporului. Este un om care din punct de vedere oficial a gresit; mai mult, a înteles ca a gresit si „se pocaieste prin studiu“, „lucrând asiduu în biblioteca“. „E slab, rau hranit, rau îmbracat, umilit si e un mare savant. [...] Tristetea de a nu mai pasi niciodata pe la catedra pe care nu e îndoiala ca a iubit-o, cu toata vina lui, îl consuma. O iertare prea târzie e de prisos“.
Pentru aceasta victima a istoriei, G. Calinescu este capabil sa ceara clementa („Sa fim judecatori, nu calai“), sa simta compasiune, sa perforeze cu nuante si îndoieli monolitul unei hotarâri politice pretabile la abuzuri.

Cazul articolului „Epuratia epuratiei“ reprezinta o exceptie într-un noian de duelari cu partidele istorice si de sustineri consecvente pentru eliberatorii de dupa august'44. De cele mai multe ori, ceea ce ar macula imaginea zonei politice, alaturi de care G. Calinescu îsi afirma opiniile, fie este tratat cu indiferenta, fie nu corespunde realitatii.
Din toate subiectivitatile conjuncturale rezista stilul. Autorului îi putem opune grila etica. Artistul cu retorica va supravietui estetic. Pe Calinescu, nu cuvântul (mult prea adesea usturator) îl elibereaza, ci stilul prin care pâna si tragediile îsi au recompensa lor de frumos.    

Cititorul de literaturi
ANDREI TERIAN

Ultimele doua volume din seria de „Publicistica“ a lui G. Calinescu, acoperind perioada 1940-1947, sunt relevante sub cel putin trei aspecte. În primul rând, pentru angajarea politica a criticului, care dupa 23 august 1944 va trece cu arme si bagaje de partea noului regim „democrat-popular“. În al doilea rând, pentru ca mijlocul deceniului cinci aduce o revizuire susbtantiala a „idealului“ artistic calinescian, care, abandonând etnocentrismul de inspiratie taineana caracteristic anilor '30 (si mai cu seama „Istoriei literaturii române de la origini pâna în prezent“), se va reorienta acum catre un clasicism eclectic, construit pe o platforma hegeliana. În al treilea rând, pentru ca anii imediat postbelici ne releva un Calinescu aflat în deplinatatea fortelor creatoare, preocupat de marile literaturi europene si posedând o cultura impresionanta. Despre acest din urma aspect vreau sa spun câteva cuvinte.
Ce-i drept, încercarea de a trasa vreo granita culturii calinesciene pare din capul locului ridicola. Despre Calinescu esti tentat sa crezi ceea ce credea Wellek despre Croce: ca „a citit tot“. Însa aceasta nu era si parerea contemporanilor. De pilda, comentând „Istoria“ din 1941, un Serban Cioculescu considera ca autorul cartii „nu are competenta, ci numai sesizarea usoara a problemelor estetice“, pe când un Mihail Ralea nu se sfia sa afirme, referindu-se la cunostintele calinesciene de filosofie si literatura germana, ca acesta „vorbeste din când în când – suficient si nitel sigur pe sine – de domenii în care s-a initiat recent si putin specific, din surse de a doua mâna“.

Erudit, adica poliglot
Care e adevarul? Înainte de toate, cert e ca G. Calinescu nu s-a nascut nici erudit, nici poliglot; formarea intelectuala a fost pentru el – ca pentru oricare dintre noi, de altfel – un proces îndelungat si anevoios. Fireste, am putea emite anumite ipoteze în aceasta privinta, mai ales ca avem la îndemâna câteva date deloc neglijabile. Una dintre cele mai importante tine de faptul ca criticul manifesta o capacitate uimitoare de absorbtie si procesare a lecturilor. De pilda, Al. Piru a aratat într-un articol inclus apoi în „Discursul critic“ ca o buna parte din eseurile pe care Calinescu le-a consacrat, în a doua jumatate a deceniului cinci, literaturii românesti si straine vizau deopotriva teme pe care profesorul le dezbatea la cursurile si seminariile desfasurate din cadrul Literelor bucurestene. Apoi, confruntând aceasta observatie cu manuscrisele si cu confesiunile calinesciene din epoca, nu e greu sa constatam ca asemenea articole/prelegeri se bazau pe lecturi recente. Or, gratie acestui procedeu, am putea încerca sa reconstituim o harta prezumtiva a preocuparilor criticului. Însa metoda ramâne discutabila, pentru ca, evident, nu tot ce a citit Calinescu a fost consemnat si nu tot ce a fost înregistrat a fost apoi utilizat în textele critice. Si cea mai concludenta proba în acest sens o constituie chiar activitatea din anii postbelici, când manuscrisele criticului releva o serie de întâlniri surprinzatoare (cu „Psychologie der Weltanschauungen“ a lui Karl Jaspers, cu ontologia lui Nicolai Hartmann sau cu existentialismul lui Sartre, pe care Calinescu l-a citit si conspectat cvasi-integral). Iar îndaratul acestor contacte de nivel înalt n-ar fi deplasat sa presupunem altele de aceeasi factura. Numai ca, dat fiind contextul ideologic al anilor '50, e de la sine înteles ca nimic din toate acestea nu va razbate în articolele calinesciene.
De aceea, poate ca mai potrivit ar fi sa ne întrebam nu care erau granitele culturii lui Calinescu, ci cum si-a format criticul aceasta cultura. De altfel, într-un articol din 1946 („Ce este un autodidact“), chiar autorul „Principiilor de estetica“ a lasat un indiciu elocvent, facând o declaratie stupefianta: „Eu de mult nu mai citesc nici carti, nici autori. Eu citesc literaturi.“ Însa, în ciuda aspectului sau bombastic, marturia lui Calinescu contine un adevar indiscutabil, ba chiar banal: ca sa poata citi „literaturi“ (la plural), un critic român din prima jumatate a secolului trecut trebuia mai întâi sa cunoasca limbile în care fusesera scrise acestea. Iar un atare truism se verifica si mai clar în cazul a ceea ce Calinescu numea „literatura de idei“, adica în lecturile sale de critica, istorie literara, estetica si filosofie, la care ma voi referi în continuare. Mai întâi, pentru ca, în cazul acestora, traducerile în limba româna (si traducerile în genere) erau mult mai putine. De altfel, oricât de fantasmagoric ar parea, prima traducere în volum a unui critic european se înregistreaza la noi în... 1910, când Sadoveanu talmaceste brosura lui Taine „Despre producerea operei de arta“ (în plus, pâna la cel de-al doilea razboi mondial, vor mai fi tradusi în româneste doar doi critici: Croce si Sainte-Beuve). Pe de alta parte, în cazul „literaturii de idei“, efectul lecturilor se observa mult mai repede. Caci, daca din Chénier si Byron nu poti sa citezi chiar cu orice ocazie, un Maurras sau un Keyserling erau pe-atunci buni la toate (cum sunt mai nou Compagnon si Bloom, bunaoara).

Explorari
De altfel, daca e sa privim lucrurile din acest unghi, ipoteza se confirma. Primii ani ai activitatii lui Calinescu (1927-1932) stau sub influenta autoritara a criticii si a filosofiei italiene. De Sanctis, Croce, Gentile, Tilgher, Borgese si Flora sunt referintele aproape exclusive la care va apela autorul „Istoriei literaturii române...“ pâna în preajma debutului. În schimb, deceniul al patrulea marcheaza o inevitabila schimbare de macaz: întors în tara si încercând sa se integreze într-un climat cultural de o francofilie sufocanta, Calinescu se întoarce catre celalalt pol al „gentii“ latine. Înca de la finele anilor '20, el se familiarizeaza cu teoriile postsimboliste asupra poeziei (în special cu Valéry si Brémond); urmeaza, în perioada redactarii „Vietii lui Mihai Eminescu“, biografismul lui Sainte-Beuve; apropierea de „Viata româneasca“ va declansa, începând cu 1932, fascinatia pentru Hippolyte Taine; în fine, pe masura ce elaborarea „Istoriei...“ se apropie de sfârsit, Calinescu se va interesa de Brunetičre, Lanson si Thibaudet.  
Însa adevarata revelatie o va constitui pentru criticul român contactul cu filosofia germana, care va fi provocat în egala masura de studierea operei eminesciene si de ocuparea Conferintei de estetica si critica literara la Universitatea din Iasi (1937). Ce-i drept, câteva incursiuni pe acest teritoriu sunt de semnalat înca din volumul V al „Operei lui Mihai Eminescu“; dar ele ramân la fel de neconvingatoare precum invocarea lui Dilthey - citit la a doua mâna - în „Tehnica criticii si a istoriei literare“ (1938). De altfel, unul dintre apropiatii criticului din perioada ieseana îsi aminteste ca „în timpul unui seminar (începuse razboiul), folosind un citat în limba germana, sCalinescut a fost corectat de unul din studentii care urmau aceasta specialitate: „Nu pot sa pronunt asemenea barbarisme!“, a fost scuza maestrului. („Amintiri despre G. Calinescu“, în „România literara“, nr. 17/1997). Mai probabil e ca autorul „Istoriei literaturii române...“ va fi învatat temeinic germana dupa publicarea cartii sale fundamentale, adica la începutul deceniului cinci, atunci când îi va citi în original pe Kant, Fichte, Hegel, Schopenhauer, Dilthey, ca si pe continuatorii lor contemporani. În rest, în afara de latina (însusita de pe bancile scolii), Calinescu  va mai învata spaniola (cam în aceeasi perioada cu germana) si, cu mari dificultati, rusa (la începutul anilor '50). Însa interesul criticului pentru cultura spaniola pare - cu mici exceptii - limitat la episodul redactarii „Impresiilor“ din 1946, pe când literatura rusa a fost perceputa fatalmente prin filtrul deformator al ideologiei. În orice caz, marea carenta a lui Calinescu (si a întregii noastre critici interbelice) o constituie cultura engleza. Caci, desi autorul „Istoriei...“ se pronunta înca din 1943 (într-o scrisoare trimisa lui Al. Rosetti) cu privire la pertinenta traducerilor lui Emil Gulian din opera lui E. A. Poe, cunoasterea operelor si a ideilor vehiculate în spatiul anglo-american va ramâne întotdeauna punctul slab al criticii calinesciene.

„Nimic nou sub soare“
Fireste, departajarile de mai sus nu trebuie privite chiar atât de rigid. Mai întâi, pentru ca ar fi naiv sa ne închipuim ca înainte de 1941, bunaoara, Calinescu n-ar fi avut habar de cultura germana. Pe de alta parte, e evident ca, odata cu însusirea unei noi limbi, criticul nu si-a abandonat cu totul preocuparile anterioare. Din contra, la autorul „Principiilor de estetica“, explorarile culturale se produc atât pe orizontala (prin ambitia de a vizita mereu spatii lingvistice si literare „noi“), cât si pe verticala (prin cartografierea din ce în ce mai amanuntita a spatiilor deja „cunoscute“). Or, cât priveste sensul ultime miscari, interesant este ca ele se produc întotdeauna dinspre prezent spre origini. Iar articolele reunite în volumele de fata (dar nu numai ele) sunt pe deplin concludente atât pentru directiile de explorare ale criticului, cât si pentru unghiul din care acesta contempla „peisajul“ (si care presupune o contemporaneitate perena). De pilda, într-un articol despre Condillac (aparut postum), Calinescu îi reproseaza lui Descartes ca ar cauta „certitudini inutile si claritati absurde“. Tot acolo, Destutt de Tracy este concediat fara menajamente, dat fiind ca „astazi contributia lui e fara interes“. Ideile lui Marmontel sunt „confuze si insuficiente pentru constiinta noastra estetica de azi“. Filosofia lui Voltaire e „superficiala pâna la zapaceala“ (1945). Guyau este „un estetician învechit, care se citeaza numai din curiozitate“ (1939).
Dar, fireste, nu toti gânditorii au parte de aceeasi soarta. Dimpotriva, Aristotel e considerat, în 1939, „foarte interesant si modern în gândire“. De asemenea, Hegel „nu spune mai putin decât oricare alt estetician si ideile lui ramân mereu actuale“ (1947). Altii se salveaza, daca nu prin actualitate, cel putin prin capacitatea de a anticipa anumite idei si concepte „moderne“. De pilda, în „Discours sur la Joconde“, Boileau premerge intuitiile „puristilor“ moderni (1963). Abatele Dubos „merge cu pasi vertiginosi spre romantism“, ba, mai mult, „preîntâmpina relativismul lui Taine“ (1947). Alt abate din secolul al XVIII-lea (Charles Batteux), „a intuit dreptul omului de a inventa universuri“ („Paul Valéry nu va vorbi altfel“, zice Calinescu în 1947). Helvétius are niste intuitii atât de largi, încât îl „pregatea pe Eminescu pentru lectura lui Schopenhauer“ (1948). În „Laokoon“-ul lui Lessing, Calinescu condamna ideile „banale“ (majoritatea), dar se opreste la o „afirmatie foarte moderna“ din capitolul XVII, care în limbajul critic mai recent „se traduce prin ideea de sugestie“ (1947). „Doctrina stiintei“ a lui Fichte pare sa cuprinda in nuce întreg „idealismul actual“ al lui Giovanni Gentile (1947); în fine, ideea evolutiei genurilor promovata de Brunetičre „se cuprinde embrionar“ în estetica lui Hegel.
Prin urmare, Calinescu îi citeste pe Boileau, Dubos, Batteux si Lessing dupa Taine, Valéry si Brémond, pe Helvétius dupa Schopenhauer, pe Fichte dupa Gentile, pe Hegel dupa Brunetičre, Croce si Dilthey. Si, de aceea, el îi va citi fatalmente pe Boileau, Dubos, Batteux si Lessing prin Taine, Valéry si Brémond, pe Helvétius prin Schopenhauer, pe Fichte prin Gentile, pe Hegel prin Brunetičre, Croce si Dilthey. Iar efectele acestei formatii culturale de-a-ndoaselea nu vor întârzia sa se vada. Caci, dramatizând înca o data eternul conflict dintre „antici“ si „moderni“, Calinescu îi va judeca pe toti din perspectiva actualitatii si va ajunge astfel la doua feluri de deznodamânt: fie „anticii“ îi anticipa pe „moderni“ (minimalizând importanta ultimilor si confirmând prejudecata calinesciana ca nu exista „nimic nou sub soare“), fie „anticii“ se afla pe alta orbita decât „modernii“ (iar, în acest caz, modestele contributii ale primilor sunt expediate fara drept de apel în haurile istoriei). În orice caz, nu e deloc exclus ca, dincolo de influentele venite din partea „actualismului“ italian, celebra „lectura inversa“ pe care a instrumentat-o Calinescu de-a lungul activitatii sale critice sa încifreze, de fapt, povestea propriei formatii intelectuale, adica un mic „defect“ profesional.
Or, daca aceasta ipoteza e corecta, atunci urmatoarea afirmatie nu ne va mai mira chiar deloc: „De la douazeci de ani pâna acum am citit, am consultat, am studiat, dar n-am descoperit nicio propozitie inedita. Acum pun aparat critic, din filistinism, la ceea ce stiam.“ (G. Calinescu, „Idei noroase“, 1946)


G. Calinescu, intelectual public
MIHAI IOV&a258;NEL

Volumele cinci si sase din publicistica lui G. Calinescu, acoperind perioada 1940-1947, respectiv perioada cea mai scandaloasa din punct de vedere intelectual si moral a lui Calinescu, aduc si n-aduc mari revelatii. Piesele cele mai importante erau în mare parte cunoscute, fiind popularizate prin antologia în doua volume a lui Geo Serban, „Gâlceava înteleptului cu lumea“ (1973). Pe de alta parte, surpriza reala este coerenta pozitiei servitoare a lui Calinescu, lipsa ei de pauze, de reflexivitate, caracterul ei organic.
Desigur, contextul explica mai totul.

Taxinomia curenta distinge  perioada 1944-1947 de perioada comunista din istoria României, si într-adevar unele libertati si aparente sunt înca posibile în acest interval (monarhie, Parlament, pluripartidism). Dar de facto România este din 1944 o tara ocupata de sovietici. Miza politicienilor români pe americani sau Occident era neserioasa. Cu conditiile geografice ale României si cu trecutul ei recent de agresor al URSS, era inevitabil ca viitorul României sa fie în cartelul sovietic. Singurul factor care ar fi putut schimba datele ar fi fost un razboi între URSS si Occident. Dupa cum se stie, el nu a avut loc si de altfel a fost tot timpul improbabil sa înceapa (ar fi fost dificil de justificat în Occident; dupa ce sovieticii ajung la bomba atomica, razboiul direct devine imposibil). Soarta României era pecetluita, si numai cei cu un bovarism deosebit de puternic au asimilat realitatea cu retard.
De fapt, cei de atunci nu aveau decât sa citeasca presa pentru a vedea directia în care se îndreapta lucrurile.

Odata cu 23 august, capitalul fascist, dominant înca din deceniul 4, este evacuat de pe piata, fiind substituit de capitalul „democrat“ - pun cuvântul în ghilimele pentru ca acesta este preponderent de provenienta sovietica. Media sunt reglate prin diverse pârghii - epurari, tipografii, gestionarea crizei hârtiei etc. Personajele emblematice ale presei fasciste fie fug din tara (Pamfil Seicaru, Ilie Radulescu) fie sunt arestati (Nichifor Crainic). Rezistenta reala la noul regim nu opune de fapt nimeni. Între presa comunista si cea liberala sau taranista diferentele sunt mult mai mici decât se crede de obicei. Apologia rusilor se face peste tot. Stalin este genial indiferent de culoarea politica. Nici Maniu, în 1947, în protestele lui nu va critica URSS-ul si pe Stalin, ci pe guvernantii români care ar calca linia democrata trasata de la Moscova.

În aceste conditii, Calinescu face o alegere buna pe termen scurt si mediu, asigurându-si confortul într-un timp de mare criza, si rea pe termen lung (rezultatul e compromiterea intelectuala): angajarea.
Cum o face din timp, i se da succesiv directiunea a trei publicatii, „Tribuna poporului“, „Lumea“ si „Natiunea“: ca produs publicistic gazetele sunt bune, cu semnaturi si conceptie de calitate, ca produs politic sunt perfect aliniate. Calinescu e o investitie: i se ia apararea în „Scânteia“ si în presa „democrata“ când e întepat în presa partidelor istorice.
Pe alt front, îsi începe cariera politica efectiva: din 1946, Calinescu face parte din Partidul National Popular, un partid de diversiune creat de fostul liberal Mitita Constantinescu, devenit acum favorabil sovieticilor (si publica repede, în 1945, volumul „Continentul URSS“), pentru a lua din electoratul partidelor burgheze.

Calinescu, a carui activitate publicistica avusese în trecut o natura preponderent morala si culturala, devine acum bransat ideologic, politic, social, economic. La 16 iulie 1944 mai facea înca, în articolul „Scriitorul si viata“, publicat în „Vremea“, elogiul turnului de fildes: „Turnul de fildes, de care se sperie atâtia, nu reprezinta un loc de refugiu ci o altitudine necesara pentru observatie, abstragerea înseamna calmul laboratorului, indiferenta e seriozitatea tehnicianului iar viata conspectul umanitatii vii sub speta eternitatii. Cine nu se distanteaza de evenimente spre a le citi semnificatia vitala, cine nu se departeaza de oameni spre a scruta în ei umanitatea nu este un artist.“ (vol. 5, p. 275-277) Peste doar trei luni va apologia proletarul: în articolul „Lucratorul“ regreta „Artistul de altadata“, care „era un proletar cumulând în el însusirile intelectualului si artistului cu acelea ale lucratorului manual“ (vol. 5, p. 335) si îi ureaza resurectia.

Discursul sau joaca rolul de umbra a politicii oficiale; sigur, Calinescu este unul dintre cei multi, si nici macar nu avea prestigiul pe care posteritatea avea sa i-l ofere: dar îsi joaca rolul corect, fara replici prea uitate. Iata un exemplu aproape anecdotic: într-un articol din 1944 („Viata parlamentara“) lanseaza imprudent ca „libertatea este o notiune care nu capata înteles decât prin aceea complimentara de opozitie parlamentara“. Probabil avertizat, va reveni în articolul proxim („Partide dezorientate“), aratând ca Partidul Liberal si Partidul National-Taranesc nu întrunesc sufragiile conceptuale si morale de partide de opozitie, întrucât nu reflecta „aspiratiile actuale ale poporului“.
Calinescu e un raisonneur cu capacitate retorica si speculativa superioara mediei, dar totusi un raisonneur. Un Pristanda cu geniu: în replicile (editorialele) lui pot fi citite întrebarile celor care scriau scenariul. Abia se naste ca intelectual (în sensul de intelectual public) ca si înceteaza sa mai poata fi luat în serios: versatilitatea ca intelectual public e autoreducerea lui Calinescu la absurd, procesul care îi distruge credibilitatea aratând ca ea poate justifica orice.

Problema se poate pune si în felul: Calinescu are dreptate pe fond în unul sau altul din articole. Asa este, de multe ori Calinescu nu este în fals. Sa dau un exemplu: portretul negativ pe care i-l face în 1944 lui Iuliu Maniu este mult mai întemeiat decât ne învata istoria recenta, care mitologizeaza pe Maniu în numele mortii sale în închisoare, semnificate ca martiraj. Calinescu nu face decât sa articuleze în stilistica lui magistrala câteva chestiuni de notorietate înca din interbelic (ticaiala lui procedurala si finalmente neproductiva etc., cu concluzia „Marele lui rol istoric încetase înca de la 1919 si d-sa n-a stat în mijlocul vieti politice a României decât în virtutea respectului“).

Totusi, ceea ce se pune în chestiune în calitate de culpa la Calinescu este nu o suma de pozitii luate pe rând, ci caracterul lor neechivoc si global de activitate intelectuala aservita.
Fie ca refera despre pretul oualor, al cartofilor, speculanti, alegeri, expropriere, igiena, caracterul retrograd si conspirationist al partidelor istorice, impartirea pamantului la tarani, procesele politice, economate – Calinescu completeaza un rebus deja completat.

Cateodata, „demonstratiile” lui transforma atat de evident negrul in alb incat devin insultatoare si insultabile. O capodopera a genului e „Mancam foarte mult” („Natiunea”, 19 august 1946), scos in timpul marii secete:

„Inaltele forme de viata umana rasar acolo unde este o lipsa. (...) Marile civilizatii se ivesc (...) unde e putina foamete.
Dar noi mancam teribil, mancam, vorba lui Caragiale, ceva de speriat. Binecuvantata tara, daca vreti. Trecem prin timpuri slabe, a fost si ceva seceta, dar tot se gaseste cate o halca de porc, sau o ciosvarta de miel, un sac de faina si un butoi de vin. Nu moare nimeni de foame in Romania, a spus prea bine cineva. (...) La noi, sociologic vorbind, sunt indivizi pauperi, dar foametea in intelesul strict al cuvantului nu exista si cersetorul in timp obisnuit refuza painea, fiindca vrea bani. Suntem niste saraci satui. (...) Si de aceea marea civilizatie romana paseste greu inainte. Nu ne zbatem indeajuns, nu visam. Bucatura ne sta in gat si sufoca ideea.” (vol. 6, pag 99).

Pe de alta parte, in „Kiev, Moscova, Leningrad”, unde trebuie combatut mitul mizeriei sovietice, „poporul rus se hraneste din abundenta si oamenii au o mina foarte infloritoare”, fara sa resimta dificultati la mersul inainte. Excesul de mistificare poate fi si comic: „Copiii rusi sunt voinici, bine nutriti, si s-ar parea ca parintii isi realizeaza ii ei propriile aspiratii. Cat despre voinicie, amintesc ca in traiectul cu trenul spre Moscova, pe ger, doua sau trei tinere taranci s-au tinut o noapte prinse cu mainile de balustrada, langa usa inchisa a vagonului. Cu mainile nu e bine zis, ci cu o mana, fiindca au mancat mereu seminte de floarea soarelui, ale caror coji au ramas pe scara ca alba murdarie a randunicilor picata pe praguri din cuib.” Aiurit de asemenea basnuieli, te intrebi in legatura cu inocenta autorului care toarna enormitatea. E greu de stiut cat de serios putea fi Calinescu debitand asa ceva, dupa cum si „subversivitatea” unor randuri despre marea dragoste a rusilor pentru ceasuri, in conditiile in care replica „Davai ceas” a soldatilor sovietici castigase in epoca o mare notorietate, ramane o chestiune mai curand indecidabila.

(Marele regret pe care trebuie sa il simtim fata de o asemenea irosire priveste perioada in care se intampa toate acestea: este perioada in care Calinescu isi atinge in regim intelectual his next level si scrie „Domina bona”, capodopera lui speculativa, in care toata bibliografia se transforma in figuratie pura din care referinta originara a fost aprope integral chiuretata si in care speculatiunea devine naratiune. „Domina bona” este felul de a face poezie pura in proza al lui Calinescu, si pragul de sus al rafinamentului la care a ajuns proza lui critica.)

Altfel, dincolo de particularitatea geniului sau, cazul lui Calinescu e unul tipic. Mica drama romaneasca e de a fi avut mereu intelectuali de mare talent literar in care fibra morala nu a invatat sa se nasca ori sa supavietuiasca, facand loc unor detestabile oportunisme. In loc de intelectuali cu principii am avut mai mult intelectuali cu principi – o traditie inca de actualitate.