Cornel Regman


Autor: MIHAI IOVANEL
mhvnl@yahoo.com
Cultura nr.:33 / 2006-08-03 / Sectiunea: Cultura literară :

Semneaza în perioada 1947-1957 (între 1950-1957 cu pseudonimul impus Dan Costa), texte obediente fata de canonul realismului socialist; un exemplu de o stridenta extrema ar fi „Nationalism si cosmopolitism în literatura româna“, publicat în 1949, în primul numar din „Almanahul literar“. Amprenta/ identitatea autorului se dizolva în aceste pagini de pozitionare ideologica a literarului, paupere ideatic-stilistic; detaliu cu atât mai relevant pentru aerul epocii cu cât pozitia lui Cornel Regman în spatiul corului critic oficial a fost totusi periferica, fiind în plus coroborata cu anumite stridente fata de linia oficiala (cronici negative la carti semnate de Ion Calugaru, Eusebiu Camilar sau Eugen Frunza).


Debutul editorial al lui Cornel Regman, la patruzeci si sapte de ani, cu „Confluente literare“ (1966), culegere de foiletoane aplicate unor esantioane clasice si contemporane, perpetua aceasta conditie de „anonimitate“ a figurii spiritului critic din deceniul sase si începutul celui de-al saptelea. Personalitatea si individualitatea autorului se limpezesc partial în „Carti, autori, tendinte“ (1968). Nu atât prin textele lui recente, ci mai curând prin faptul ca volumul recupereaza, într-una din sectiuni („Începuturi (1942-1947)“), cvasimajoritatea articolelor publicate imediat ulterior debutului. Printre acestea, un studiu ezitant despre imaginarul „galant“ al poeziei lui Eminescu si articole despre Perpessicius, Tonegaru ori Pompiliu Constantinescu.
Abia prin „Cica niste cronicari...“ (1970), rezultat al unei „campanii“ de critica a criticii duse de-a lungul a aproape doi ani în revista „Tomis“, rolul important jucat de Cornel Regman în critica postbelica îsi gaseste replicile definitorii. Fara a se reduce la stilistica ei, critica lui Cornel Regman este identificabila în primul rând prin aceasta, ca spectacol literar: digresiva si colorata, ardeleneasca prin spiritul canonic al adevarului ce o anima si munteneasca prin otravurile si malitiozitatile ce o compun, melanj de compozitie/ artificialitate si oralitate, de sarcasm si înclinatie catre calambur. „Combinatie inelucidabila între faconda si cazneala“, emisa cu „o usurinta anevoioasa a exprimarii“, stilul criticului este al unui „cronicar cu samânta de vorba“, care pretuieste „risipa, ocolurile, introducerile, parantezele. Pâna sa ajungi sa afli ce vrea sa spuna, trebuie sa te înarmezi cu rabdare“ (Nicolae Manolescu). Un alt critic (Gheoghe Grigurcu) i-a aproximat plastic identitatea stilistica prin imaginea „reunirii într-o singura constiinta“ a lui Marius Chicos Rostogan si I. L. Caragiale. Dincolo însa de amprenta expresiva, se poate observa ca Regman toarna în tiparele unui conservatorism al gustului ticaiala unui birocrat al interpretarii de text, care strânge nenumarate fise înainte de a pune stampila verdictului. Paginile lui nu merg catre compunerea de harti la scara mare; nu executa o cartografiere, ci o scufundare în detalii. Esentialul, pentru critic, tine de accidental, e o acumulare sagace de observatii marunte. Instinctul sau cel mai sigur se aplica la prelevarea episodicului, segmentului. Când trece la judecati globale, cade nu o data în suprainterpretare sau în alte tipuri de falsificare evaluativa. O cauza a minoratului macronaratiunilor în scrierile autorului ar fi slaba apetenta, coroborata chiar cu o anumita mefienta, a criticului pentru teorie si pentru conceptual. Articolele sale mai teoretice sunt plate si, pâna la urma, vâneaza tot accidentalul. Cecitatea conceptuala („critica în genere, cronica literara în deosebi, când devine – chiar pentru scurta vreme si fragmentar – ancilla, serva fidela a modelor filozofice si de tot felul, nu mai vede la doi pasi“) e în fond o chestiune asumata la vedere pe fisa profilului sau intelectual. Cornel Regman este un spirit empiric pentru care transcendenta textului e de aflat la firul ierbii. Teoreticul e cel mult o lentila pentru microscop – mai niciodata una pentru telescop.
Volumele lui Cornel Regman pot fi împartite în doua categorii, asimetrice cantitativ. Categoria cel mai bine reprezentata este aceea a volumelor de cronici literare (în sumarul carora autorul a adaugat de regula interviuri, dialoguri critice, diverse raspunsuri la anchete sau alte maruntisuri). Autorul s-a autodiagnosticat de altfel cu precizie: „Niste culegeri de  „Cronici literare“ sunt cele mai multe dintre cartile mele, cronici care – cum bine s-a observat – se situeaza mai aproape de întelegerea genului asa cum s-a practicat de catre criticii din generatia anterioara, un Serban Cioculescu, de pilda: mai aproape de studiu, de dezbatere, cu insertii polemice în segmentul de „critica a criticii“ care nu lipseste mai niciunuia din aceste ample comentarii critice.“ Trebuie revenit, în acest context, la „Cica niste cronicari...“, volumul cel mai important, definitoriu, al lui Cornel Regman. Rolul semnificativ al autorului (critic relevant de proza si comentator minor de poezie) a fost jucat în critica criticii; mobilizarea lui predilecta se face nu în calitatea de prim interpret, ci de intepret intermediat, de interpret al interpretarilor. Aici, Cornel Regman a combatut, uzând cu dare de mâna de sarcasm,  pe frontul pragmatic al bunului-simt. El a contribuit la realizarea (în sensul de aplicare la realitatea textului) si în acelasi timp la responsabilizarea, inclusiv în regimul eticii profesionale, actului critic. Una dintre operatiile preferate este sa umple cu lest aerostatele sprintare ale criticilor care cultiva metafizica (supra)interpretarii, care se aventureaza în ascensiuni riscante sau ridicole în stratosfera textelor; adica sa-i aduca cu picioarele pe pamânt. Executia este mai întotdeauna impecabila si, în plus, savuroasa. O mostra semnificativa e articolul despre receptarea interjectional-extaziata a unui volum de povestiri al lui Baconsky (“Echinoxul nebunilor“ si delirul criticilor“): Cornel Regman monitorizeaza sarcastic corul interpretativ, montându-l/ regizându-l pentru a maximiza stridentele si, implicit, efectul de ilaritate; apoi trece la o interpretare sobra, în cheie stilistica, a volumului, remarcându-i inabilitatile. Concluziile, puse în opozitie cu receptarea înregistrata în incipit, sunt zdrobitoare („cavalerul balt, sarmat sau scit, a carui fantoma – în ipostaze felurite – cutreiera nu o data prozele lui A. E. Baconsky, n-are cum privi cu mândrie spectacolul acesta atât de putin sobru al urmasului dedulcit la efectele scolii bizantine.“)  Se retine, în sensul gustului conservator al criticului, sarja lansata în directia experimentala a noului psihologism din anii ’60-’70 (nelipsit, e drept, de rigiditatile, mimetismele si naivitatile începutului): „Plictisiti de a fi purtat pe umeri atâta vreme un cap normal, unii dintre eroii acestor prozatori prizeaza bizareria experimentala, cherhanalele pescaresti se umplu de cazuri psihiatrice, traume pitoresti în cadru dunarean; Bucurestiul însusi devine sediul unui panopticum reînviat, cu figuri de balet mecanic, fara identitate precisa sau, mai degraba, cu una violent mistificata.“  Se mai retin de asemenea, macar pentru calitatea lor de truisme, câteva consideratii privind „metodologia cronicii literare“: calitatile pozitivabile ale acesteia ar fi întinderea („“scara“ la care se efectueaza discutia unei carti... Cronica-pilula nu serveste nimanui“), contextualizarea (situarea operei comentate într-un „gen proxim“), deschiderea catre dialog critic (cronica e vazuta ideal ca „o discutie deschisa între participanti). Altfel, ca semnicative pentru câmpul politicii culturale a timpului, trebuie mentionate reprosurile unor critici (Matei Calinescu, Valeriu Cristea) privind prudenta lui Cornel Regman în directionarea tirului (tintele fiind selectate preponderent din rândul criticilor tineri, lipsiti de influenta politica si deci de posibilitatea de a reactiona pe linie sociala sau administrativa). „Cica niste cronicari...“ mai contine un dialog cu Toma Pavel despre „calinescianism“ ca fenomen epigonic: desi perspectiva este lucida si echilibrata, epoca l-a receptat fie ca scandalos, fie ca plin de curaj.
Urmatoarele volume de cronici – „Colocvial“ (1976), „Explorari în actualitatea imediata“ (1978), „Noi explorari critice“ (1982), „De la imperfect la mai putin ca perfect“ (1987), „Nu numai despre critici“ (1990), „Dinspre „“Cercul Literar“ spre „Optzecisti“„ (1997), „Ultime explorari critice“ (2000) – variaza tipul de sumar în functie de actualitatea literara a momentului. Structurarea actualitatii nu se face într-un sens eterogen sau aleatoriu, ci pe directia unor „campanii“ (cuvântul este al criticului): intra în vizor, succesiv sau simultan, romanul politic din deceniul opt, augmentarile succesive ale poeziei saizeciste, Scoala de la Târgoviste, echinoxistii, optzecistii, chiar un segment al nouazecismului; si, desigur, criticii. Cu interes constant si prietenie nedezmintita au fost urmariti reprezentantii Cercului literar de la Sibiu.  
O a doua categorie a scrierilor lui Cornel Regman e compusa din doua investigatii mai ample, initiate tot în scop polemic, ale operelor lui Creanga si Agârbiceanu. Agârbiceanu si demonii (1973; lucrare de doctorat) e doar un Studiu de tipologie literara, fara a ambitiona sa atinga exhaustivitatea monografica. Cornel Regman polemizeaza cu „imaginea mediocritatii respectabile“ construita de critica în dreptul operei lui Agârbiceanu; reconsiderarea lui vizeaza nu impunerea unui Agârbiceanu „mai modern“, ci a unui „scriitor mai substantial si mai putin previzibil decât era socotit“. Ineditul perspectivei criticului sta în identificarea unei zone de umbra în scrierile prozatorului ardelean, în structurarea careia ar fi investita adevarata vocatie a scriitorului: „Preferintele lui merg hotarât spre ceea ce iese din comun, spre originali, spre comportarile mai aparte“. Cornel Regman improvizeaza o dialectica a tipurilor de personaje, între „normali“, „obisnuiti“ (personaje mediocre, simpli „mijlocitori de replici“) si „originali“, „demoniaci“. Pentru a verosimiliza originala teorie forteaza însa chiar evidenta. Scrisa de asemenea într-un spirit pronuntat polemic, monografia Ion Creanga. O biografie a operei (1995) îsi face un titlu de glorie din a combate toate interpretarile anterioare ale operei prozatorului. Însa Cornel Regman bate uneori la usi deschise, pledând pentru eliberarea lui Creanga de prejudecata „scriitorului poporal“, sau lanseaza ipoteze extravagante, vazând în autorul Amintirilor un precursor al unanimismului lui Jules Romains. Cu toate acestea, criticul emite o serie de puncte de vedere pertinente si originale, cum ar fi accentuarea „conformatiei de constructor“ a povestitorului (în detrimentul stilului, supralicitat de exegezele precedente), reabilitarea „târgovatului“ Creanga (anatemizat de Ibraileanu si de continuatorii sai) sau definirea Amintirilor din copilarie drept „anti-Bildungsroman“.
Predilectia nu întotdeauna inspirata a lui Cornel Regman pentru calambururi s-a concretizat într-un volum de Reflexii si reflexe (1997), adunând „zicerile“ care, multe, au intrat în circuitul oral. O culegere de Întâlniri cu clasicii (1998) rezuma activitatea de prefatator si nu numai. Întâlnirile sunt fericite macar prin spiritul dezinhibat si prin stilistica neconventionala cu care criticul le organizeaza. Cornel Regman a îngrijit si doua antologii sumarizând, într-o selectie în linii mari necontestabila, piesele semnificative ale productiei nuvelistice din perioada postelica.