Nepal


Autor: ADRIAN SANGEORZAN
Cultura nr.:203 / 2008-12-11 / Sectiunea: Cultura cultura calatoriei :

Partea cea mai buna a unui sandwich e între cele doua felii, ne spune ghidul de cum iesim din aeroportul din Kathamandu. Prins între China si India, doi colosi care urca spre Himalaia din directii opuse, gâfâind fiecare în felul si pe limba lui, e greu sa-ti imaginezi Nepalul în postura unui sandwich prea fericit. Paradoxal, acest loc avea sa-mi aminteasca de România din anii comunismului când pâna si notiunea de sandwich se schimbase. Mi-am amintit dintr-o data de caminul studentesc din Cluj, unde în anii ‘70 un student din Angola m-a întrebat ce e si cum se face un sandwich, iar el si-a pus o felie de pâine între doua snitele. Nici eu nu stiam absolut nimic despre Nepal. Ajunsesem acolo complet nepregatit, doar trecerea prin India m-a ajutat într-un fel, asa ca am judecat totul prin comparatie. Nepalul pare ruda mai saraca a Indiei, una ciudata oricum, mai bine îmbracata, mai curata, cu munti înalti pe cap si zapada la tâmple.


Peisajul e cu totul altfel decât cel din India, de unde venim coplesiti ca niste extraterestri care tocmai au descoperit o planeta despre care nu stiusera nimic. Am zburat de la Varanasi, apogeul Indiei hinduse si budiste, unde am învatat simplu ca viata si mai ales moartea sunt în partea asta a lumii feliile adevarate ale sandwichului între care noi ne credem partea cea mai buna.  Dupa India, Nepalul pare un fel de usurare de care nu-ti vine sa te bucuri. Abia ne obisnuiseram cu socul pe care India ni-l produsese si chiar daca nu ne îndragostiseram de ea, eram cu siguranta fermecati si curiosi pâna peste cap.
A doua informatie pe care ne-o da ghidul e ca Nepalul e un regat pe duca. Mai exact ca regele Gyanendra, care înca mai locuieste în palatul regal si-a facut deja bagajele si asteapta doar sa piarda oficial alegerile aflate în curs de desfasurare. Ghidul pare un ghicitor tibetan sigur pe el. Toate prezicerile lui aveau sa se adevereasca în curând pentru ca în luna mai regele a trebuit sa paraseasca Nepalul, care a devenit un fel de republica federala. Omul nostru are trasaturi amestecate, ca majoritatea nepalezilor. Un amestec interesant, provocator, în care transparenta si simplitatea indienilor e pusa la grea încercare de ceea ce au mostenit de la chinezi. Cu cât urci spre Himalaia si te apropii de China, cu atât vei citi si vei întelege mai greu fetele oamenilor. Nepalul nu e o simpla prelungire muntoasa a Indiei. Totul pare mai adunat laolalta, mai organizat, mai curat. Muntii se vad înconjurând impozant orizontul acestei imense vai, numita Kathmandu Valley, care pâna în secolul al XVIII-lea a fost locuita de mici regate separate ce s-au luptat mereu între ele. Kathmandu, capitala Nepalului, e de fapt un conglomerat de orasele medievale pe care aveam sa le descoperim pe rând.
În prima seara am fost lasati de capul nostru pentru ca aici ne puteam îndeplini în sfârsit o nevoie simpla de care uitaseram, aceea a mersului pe jos. În India ne daduseram batuti. Aproape niciodata n-am putut înainta mai mult de câteva sute de metri fara a fi înconjurati de oameni care voiau sa-ti vânda ceva, sa cerseasca sau doar sa te atinga. Cu toate astea, în India nu te simteai în pericol, desi nu era niciodata vreun politist în jur. Te simteai doar foarte stânjenit, neputincios si putin vinovat ca nu poti face absolut nimic pentru toate ranile oamenilor, animalelor, pamântului, rani care stau asa, deschise de mii de ani ca niste plante carnivore. Doar tu, turist naiv, le crezi proaspete si vindecabile.
În Nepal au reaparut, de cum am iesit din hotel, uniformele, politia stradala si, ca sa ne simtim mai în siguranta, armata. Patrule înarmate pâna-n dinti cu veste antiglont, casti de otel si automate încarcate, vegheau la colturile strazilor. Din loc în loc, neasteptate cuiburi din saci de nisip, de unde ieseau amenintatoare tevile  unor mitraliere. Ce mare diferenta fata de orasele Indiei unde abia vedeai ici si colo câte o uniforma decolorata purtata de câte un politist înarmat doar cu traditionalul lathi, batul de bambus, simbolul autoritatii. Aflam ca în Kathmandu sunt aproape în fiecare zi proteste violente pentru Tibet, ciocniri, arestari, gaze lacrimogene.
De la hotel pâna la palatul regal sunt doar câteva strazi pe care le parcurgem cu greu din cauza traficului si a aerului  greu de respirat. Nu din cauza altitudinii, ci a poluarii imense. Mi-am amintit de cartile de yoga care ne acuza ca nu stim sa respiram corect. Toate masinile si motocicletele Nepalului par a trece prin acele piete din jurul palatului regal unde oamenii se misca tacuti cu masti sau batiste la gura. Te ustura ochii, iar praful n-apuca sa se aseze niciodata ca lumea. De pe zidurile palatului sclipesc tevile mitralierelor în razele lunii care pare a fi singura sursa de lumina pe care putem conta. Curentul electric e dramuit peste tot, se poate întrerupe oricând si n-am vazut niciunde un palat mai întunecos si mai sumbru. Cu sase ani în urma, fostul rege si întreaga familie regala fusesera masacrati de unul din membrii ei, un dement drogat, iar noul rege nu mai e dorit de nimeni. Copacii din curtea palatului nu au frunze, ci pasari. Zeci de mii de corbi si egrete albe stau ciorchine pe crengile copacilor gata sa le rupa. Imaginea e coplesitoare si neasteptata, suprareala, decupata parca dintr-un film facut pe computer sau dintr-un blestem asiatic pe care nu stim sa-l interpretam.  În fata unei benzinarii stau la coada zeci si sute de masini si motociclete. Benzina care vine din India e rationalizata. Un motociclist primeste doar trei litri o data. Încerc sa-i explic unui american din grup ca pe vremuri în Romania primeam doar 20 de litri de benzina pe luna si nu pricepe nimic.
Ajungem apoi în fata unei cladiri care ne da fiori. E sediul Partidului Comunist Maoist din Nepal. Secera si ciocanul stau semete deasupra unei imense porti rosii. In India ne-am obisnuit sa vedem peste tot svastica, stravechi semn hindus de buna primire. Ne-am obisnuit si cu disparitia crucii si-a simbolurilor crestine, dar nu
m-am asteptat sa regasesc atât de strident afisate tocmai simbolurile de care-am fugit. Lumea se schimba, mi-am spus a nu stiu câta oara, simbolurile s-au metamorfozat si ele. Peste munti e China comunista care asteapta foarte capitalist venirea flacarii olimpice. În India, unde saracia si resemnarea par fara sfârsit, cineva spunea ca putin comunism nu le-ar fi stricat acolo. De altfel, cele mai prospere doua state din India au guverne comuniste.
A doua zi, sub lumina soarelui, totul arata altfel. Vizitam Dumbar Square si unul din templele budhiste, o Stupa, considerata sacra pentru ca înauntrul ei ar fi zidita o parte din cenusa lui Budha. În jurul templului se învârt rugându-se sute-mii de pelerini, multi veniti de departe din munti. Colorat îmbracati, în haine de sarbatoare, par foarte patrunsi de acel moment de ruga, complet detasati de agitatia din jur unde totul e de vânzare.
Daca nu am avea ghidul cu noi ar fi greu sa mai distingem ceea ce e hindus de ceea ce e budhist. Pe masura ce urci spre munti si te apropii de Tibet, diferentele par sa dispara, religiile par a se amesteca. Dupa masa vizitam un oras medieval hinduist plin de temple sub forma de pagode, în care piatra si lemnul par a trece permanent si neobservat dintr-o stare în alta. Pe strazi au reaparut vacile sfinte care se plimba în voie, maimutele, de care suntem sfatuiti sa ne ferim, desi sunt sfinte si ele, si idoli de piatra sub forma de vaci, maimute si elefanti la care se închina cei mai piosi oameni. Asaltul olfactiv e puternic, greu de clasificat,  pentru ca totul miroase atlfel dincolo de ceea ce simturile sunt obisnuite. Florile coboara din copaci uriasi, la tarabe se vând mirodenii, ierburi, peste uscat, masti protectoare care alunga moartea si spiritele rele, iar vântul care coboara din Himalaia amesteca toate aceste odoruri,  miscând încet limbile miilor de clopotei si steagurile colorate pe care sunt scrise rugaciunilor celor ce cred. Daca n-ar fi câtiva turisti în jur ai crede ca ai iesit din timp si din orice spatiu la care te poti raporta. Cred ca asta i-a fascinat pe toti cei care s-au legat de aceasta parte a lumii. Ratacirea absoluta la a carei margini simti ca esti, desprinderea completa de tot ceea ce stiai. Celui mai înalt dintre temple înca i se mai spune templul hippie pentru ca în anii ‘60 si â70  Kathmandhu era invadat de hippie din toata lumea. Se putea trai aici cu un dolar-doi pe zi si pe treptele templelor zaceau cu sutele fumând nestânjeniti marihuana, opium sau hasis. 
Apoi s-a stricat toata vraja. În piata a intrat o masina cu difuzoare asurzitoare, împodobita ca la defilarile de 1 Mai cu secera si ciocanul pe fundalul rosu cunoscut. Cineva a tinut o cuvântare agitata, s-au adunat câteva sute de oameni, aceiasi care se închinau la idoli din jur. Ghidul ne-a linistit, spunându-ne simplu ca se apropie alegerile pe care comunistii le vor câstiga cu siguranta. Se uita mai ales la noi, pentru ca se vedea ca suntem înfricosati. Unii sunt oameni de treaba, care ne vor binele, ne asigura el. Ne-am împrastiat pentru un timp si Abhi, ghidul indian care ne-a însotit toata excursia, ne-a facut semn sa ne tinem dupa el. Am traversat niste ganguri înguste în care nu era tipenie de om si dupa ce a trebuit sa-mi feresc capul de câteva grinzi si usi foarte joase ne-am trezit într-o curte interioara în care erau sculptati în piatra elefanti si maimute. Ne-a facut semn sa tacem si sa privim în jur. Acelasi sunet de clopotei miscati de vânt, plus mormaitul unor barbati care se rugau cu voci egale si grave, rupti de restul lumii. Era un templu activ în care n-aveau voie sa aduca turisti. Doi barbati rasi în cap înfasurati în robe portocalii au trecut tacuti si absenti pe lânga noi. Sau prin noi, le era totuna. Am plecat convinsi ca am fost martorii unui ritual vechi si divin, mai ales ca n-am priceput nimic din el. Ne-am retras aproape cu spatele si am ajuns într-o alta curte interioara în care nu mai eram singuri. Doar o mâna de turisti bine selectati, aproape fiecare cu ghid particular. Japonezi îndoiti de câte aparate de fotografiat purtau la gât.
 O s-o vedeti pe Kumari, ne-a spus Abhi. Cu conditia sa nu facem poze. Frustrarea de pe fetele imobile ale japonezilor e imposibil de descris în cuvinte.
Kumari este un idol uman sub forma unei fetite prepubere, aleasa pe la cinci ani si expulzata din templu odata cu prima menstruatie. Sau pentru orice alta sângerare, provocata chiar si de-o taietura la deget. Traieste izolata, fara educatie, ca o printesa surghiunita careia toti i se închina.E scoasa din palat cu mare alai, doar de 13 ori pe an cu ocazia diferitelor sarbatori. E aleasa de un grup de calugari initiati care o cauta. Privim cu totii spre micul ei turn si nu putem sa nu observam frumusetea filigranata a ferestrelor de lemn ale caror scene se continua neobservat pe piatra turnului. Si iat-o ca apare la fereastra pentru câteva secunde. O fata de vreo zece ani, îmbracata colorat, fardata puternic si proaspat, ca un idol înca neatins de oameni. N-a clipit nici macar o data, s-a uitat la noi stânjenita si a disparut în singuratatea ei. Dupa expulzarea din raiul temporar, Kumari devine o persoana care nu se mai potriveste niciunde. Familia de abia o mai recunoaste si de obicei ramân nemaritate pentru ca barbatilor le e frica de femei care nu mai sunt nici idoli, nici femei adevarate.
Abhi e logodit cu o fata care lucreaza la Citi Bank. Casatoriile adevarate sunt înca cele aranjate de parinti, ei având uneori privilegiul de a refuza. Abhi face parte dintr-o casta superioara, cea a soldatilor, si mereu ne explica ca aceasta segregare în caste a devenit stricta si esentiala pentru hindusi în timpul ocupatiei musulmane. Nimeni n-a mai putut s-o schimbe. Nici Gandhi, care a fost asasinat pentru ca a încercat, nici globalizarea pe care o vedem târându-se prin praful, musonii, muntii Indiei si Nepalului. Abhi, altfel un barbat foarte educat, era la a treia încercare de casatorie si, dupa întoarcerea noastra la New York, am primit o invitatie oficiala la nunta lui.
A doua zi am urcat cu un mic autobuz pe munte într-un loc de unde puteam vedea Everestul. Nu am vazut nimic din cauza vremii, dar am fost cu totii fericiti ca am scapat cu viata. Rotile masinii au rulat în permanenta la o jumatate de metru de neant. În Nepal nu exista trenuri. Doar masini si calatori supravietuitori, avioane si vulturi.
Dupa prânz ne-am oprit la Pashupatinath, templul sfânt. Pe ruguri ardea al treilea rând de morti din ziua aceea. Sus, în munti, în zonele alpine, unde nu exista lemn, se practica înmormântarile aeriene. Cadavrele sunt taiate în bucati, care sunt apoi aruncate de pe stânci, prada animalelor si pasarilor. Trupul lipsit de viata si suflet nu mai înseamna nimic. Nepalul e un loc fara cimitire. Ne-am plimbat printre templele care urca pâna sus pe dealuri si am facut poze cu asa-zisii asceti, care pentru câteva rupii te lasa sa pozezi cu ei, luând tot felul de pozitii catatonice. Pentru înca câteva rupii îsi pot trece un ac bont prin pielea obrazului. Unul din ei, pentru un pret modic, se oferea sa ridice o greutate de 30 kg agatata de penis. Altii care îsi facusera plinul mâncau si fumau pe pietrele templelor, multumiti de truda si recolta acelei zile. Sunt fardati ca niste saltimbanci tristi ai nemiscarii, pentru ca stiu bine ca într-o zi vor sfârsi pe rugurile de vizavi.
Adevaratul spectacol, acela al mortii nefardate, e pe faleza care se întinde de-a lungul râului aproape secat. Aici nimeni nu cerseste, nu se înghesuie si nu te priveste în ochi. Poti sa te apropii de ruguri cât vrei, spre deosebire de India, unde eram tinuti la distanta de locurile de cremare. În jurul râului e plin de ospicii cu bolnavi muribunzi care asteapta împacati sa le vina rândul pe rugurile de vizavi. În Nepal, turistilor li se permite orice, ca unor idoli noi dintr-o casta noua. Sunt zeci de ruguri care ies înspre apa ca niste limbi de piatra. Pe cele mai apropiate de apa sunt arsi cei din castele superioare, oamenii cu bani. Aproape pe fiecare e ars un trup, în timp ce alaturi altul asteapta la rând. În spatele rugurilor, vedem o reclama mare, „Centru de donare pentru cornee“. Corneea e acea parte a ochiului care se poate recolta simplu cu lama unui bisturiu. E ultima ofranda pe carte mortul, cald înca, o mai poate face vietii sau celei ce credem noi ca e vederea. Dincolo nu mai e nevoie de ochi, iar în viitoarea reîncarnare vom vedea printr-o cu totul alta cornee. Plus ca centrul de donare va plati pentru o parte din funeralii. Moartea e profitabila pâna si aici.
Am asistat de foarte aproape la funeraliile unui barbat. Era foarte slab, învelit în robe portocalii acoperite cu ghirlande de flori si multe bancnote. A fost adus pe o targa din bambus si asezat direct pe rugul de lemn. Trei metri cubi, esenta tare. Ghidul ne spune ca pentru un turist care se întâmpla sa moara pe-aici, poate patru metri cubi, pentru ca suntem mai grasi si mai înstariti. Preotul care a condus ceremonia a aruncat florile în apa si a adunat cu grija toti banii. Apoi a turnat peste corp uleiuri speciale care ajuta la ardere. Nu mirosea urât în jur. A înconjurat rugul de trei ori cu o torta asprinsa însotit de fiul cel mai mare al defunctului sau alt barbat din famile, care aprinde focul. În timpul cremarii, care dureaza ore, baietii mortului se rad în cap unul pe altul, lasându-si doar un smoc de par în vârful capului. Femeile stau deoparte pe celalalt mal al râului si plâng. La sfârsit pot sa se apropie doar pentru a arunca cenusa în apa. Sotia mortului poate cel mult sa-si faca sathi, adica sa sara în foc si sa arda cu barbatul. Se practica pe vremuri în India si unii spun ca desi interzisa se mai practica si astazi în locuri izolate. Vaduva era drogata înainte si ajutata de catre rude sa intre în foc. Nimeni nu mai avea nevoie de o vaduva.
Pe de alta parte, Nepalul si Tibetul cred ca sunt singurele locuri din lume unde se practica poligamia la femei. Sus, în zona alpina, o femeie poate sa se casatoreasca cu mai multi barbati odata, de obicei frati sau rude apropiate. Motivele sunt legate mai ales de pastrarea mostenirii în aceeasi familie. Ni se spune ca nu sunt prea multe plângeri din partea femeilor, care îsi programeaza barbatii dupa preferinte si mai ales dupa accesibilitati, pentru ca oamenii lor sunt vesnic plecati prin munti cu tot feluri de treburi. Copiii sunt ai tuturor si paternitatea nu se discuta.
Când focul rugului s-a încins am plecat si ne-am plimbat tacuti pe acea faleza a mortii. Vântul care cobora din Himalaia se întetise, întarâtând focurile. Se auzea fâlfâitul miilor de steaguri întinse între copaci, clinchetul clopoteilor cu limbi de frunze, trosnitul lemnelor de fag si al oaselor care se întorceau cuminti în natura. Dupa doua-trei ore prin gramada de jar incandescent nu se mai vedea nimic. Cenusa era maturata în râu mult înainte de a se raci iar apa sfârâia încinsa. Pe apa pluteau jerbe cu flori, lumânari aprinse, dar mai ales sticle si pungi de plastic si tot ceea ce oamenii arunca înainte de a se contopi cu râul, care astepta lacom ploile musonului sa se umfle si sa duca totul la vale.