Noroi si diamante


Autor: Ruxandra Anton
Cultura nr.:154 / 2007-12-20 / Sectiunea: Cultura cultura spectacolului :

Montarea lui Andrei Serban la Cluj este un eveniment teatral cel putin din doua motive: pune într-o lumina noua patosul eroilor cehovieni revigorând de la un capat la altul piesa printr-o lectura totala a ei, pâna în cea mai adânca fibra a oricarui înteles care este legat de fiinta umana, astfel încât lasa impresia ca lucrurile se petrec acum si aici.


Iar toata aceasta stihie a gândirii o toarna magistral în forme diferite ca spatiu scenic, nu doar originale, ci, în primul rând organice, astfel încât ceea ce la alt regizor ar parea doar socant si atipic, la Andrei Serban este miraculos. Ce face ca totul sa para un miracol este lucrarea pe actor; aici Andrei Serban cred ca este un sculptor de suflete, el face mulaje din fiinta fiecarui personaj, astfel încât miscarea si toata dezvaluirea corporala a trairilor încep sa vina de la sine daca actorul intra cu toata fiinta în acel mulaj. Ca fundal este un spectacol al linistii si respiratiei, am putea spune ca respiratia este muzica lui, unde doar trei melodii argentiniene îsi croiesc drumul sonor. Despre dragoste se vorbeste mult, se scrie mult, dar se traieste prea putin. Or, Andrei Serban a mizat nu doar pe traire, ci si pe momentele de tacere care sfâsie în carnea îndragostitului. Unul dintre cele mai covârsitoare dintre aceste momente este cel în care candelabrul urias coboara cu încetineala deasupra lui Vania asezat pe un scaun lânga samovar, parca ucis de gânduri negre dupa înca o respingere a Elenei; dramatismul acestei scene este lucrat din tacerea lui Vania, coborârea candelabrului si jocul luminilor, gradat difuze pâna la întuneric. Spectacolul începe ciudat, printr-o inversare a locurilor între actori si spectatori. Nici un decor în sala unde atâtea scaune neocupate îti dau o senzatie de gol; doar samovarul pe mijlocul culoarului troneaza ca un rege al ceaiului. Marina, servitoarea, asteapta lânga el sosirea întârziatilor: Elena Andreievna si Alexandr Serebreakov, care de când au venit au întors toate obiceiurile casei pe dos. Vania dormiteaza într-un scaun, doctorul Astrov asteapta si el undeva mai în fata, Maria citeste în loja. Te întrebi nedumerit cum se vor descurca ei, asa cu mâinile goale. Si nu trece mult ca deja ai în minte o casa boiereasca cu douazeci si sase de camere, undeva la tara si simti chiar apasarea acelui hau de camere unde s-au afundat profesorul si frumoasa lui sotie. Si toate astea, din jocul si miscarea actorilor care alearga cu dezinvoltura si motivat peste scaune. Astrov aluneca pe balustrada din loja sau merge pe cea exterioara ei, se întinde peste scaune ca într-o canapea, servitoarea îsi striga pasarile printre scaune, iar pe culoar se danseaza ca într-o mare sala de dans. Elena înca nu si-a dezvaluit toate farmecele si nu si-a închis toate portile sufletului si Vania înca mai spera, iar doctorul Astrov înca nu pare prins în capcana ei; doar Sonia, în naivitatea ei, nu lasa nici o umbra sa-i ascunda dragostea ei fata de Mihail Astrov. Actorii ne conduc în adâncul scenei unde se afla camera Mariei (o canapea acoperita de o dantela grea asezata pe un postament ridicat într-un colt al scenei), biroul lui Serebreakov (deasupra camerei Mariei, îmbracat în plus rosu, cu fereastra si balcon), în podul scenei se întelege ca sunt celelalte camere, iar în dreapta se afla toata întinderea mosiei, conacul în miniatura pe pamântul negru ca smoala peste care ploaia ropoteste întruna. Alternanta aceasta a decorului reprezentat la scara diferita si în locuri diferite, lasa o puternica impresie de realism, de imagine filmica si creeaza o atmosfera misterioasa care te cucereste. Alexandr îsi dezgoleste neputintele batrânetii lui, bolile care-l chinuiesc în timp ce Elena straluceste nu doar prin tineretea si frumusetea ei cât si prin atitudine fiindca ea, o femeie atât de dorita, se sacrifica pentru un barbat pe care l-a iubit cândva, chiar daca acum nu-l mai iubeste. Memorabila este scena în care Astrov, beat, coboara mai mult alunecând si cazând de pe scara metalica foarte înalta si merge în curte unde Vania, la fel de beat, se tavaleste în noroi. Urletele de durere ale lui Vania, din dragoste pentru Elena, alterneaza cu mutenia lui, atât de firesc si rascolitor încât te-nfioara pâna-n maduva oaselor. Despre aceasta scena emblematica sunt multe de spus daca e sa aleg numai felul gradat în care Vania trece de la starea de usoara revenire de la raceala ploii pâna la starea de razvratire pe destinul lui fara noroc - la antipod cu cel al lui Alexandr pentru care s-a spetit muncind, înselându-se asupra importantei intelectualitatii lui, desteptaciunii lui si scrierilor lui -  apoi trecând de la urlet la tacere si de la tacere la starea de epuizare si de abandonare în bratele Soniei. Întâlnim o Sonie, prin Pethő Anikó, puternica în blândetea ei, dar atât de vulnerabila în dragostea ei pentru Mihail, convingatoare în cele mai mici detalii, de la mers, privire, inflexiunile vocii si pâna la culoarea si croiala costumului: o rochie comuna de un cenusiu sters. Maria, reprezentata de Kató Emőke, este uimitoare prin rolul de compozitie pe care îl face aproape fara elemente ajutatoare. Fiindca rochia ei, desi neagra, e mai eleganta în croiala decât cea a Soniei, iar machiajul nu-i aplica nici un rid, vârsta ei înaintata pornind de undeva din interior, o stare anume care-i deformeaza atât cât trebuie atitudinea si mersul. Uneori are un tic al buzei superioare, însa nimic mai mult si cu toate astea avem în fata o persoana în vârsta, înca visatoare. Kézdi Imola, cu mare maiestrie si naturalete, face partitura Elenei, fara nici un moment de alunecare în altceva: farmecul ei este seducator, de femeie inaccesibila si usor vicleana, feminina si tandra, orgolioasa alteori, provocatoare si cu o mare stiinta de a-si apropia barbatii pâna la o anumita distanta astfel încât sa-i scoata din minti. Hatházi András îl joaca pe Vania într-un mod aproape diabolic si nu de putine ori creeaza momente memorabile, cu toate ca personajul e un ins grosier din care rabufneste un romantism desuet, stârnind hazul de multe ori, însa în simplitatea lui necioplita da dovada de o delicatete sufleteasca si de o capacitate de a îndura, rare. Bogdán Zsolt îl joaca pe Mihail Ilici Astrov într-o maniera care frizeaza perfectiunea: farmecul lui nu este declasat de înclinatia spre betie, el stie sa rasuceasca vorbele, are educatie, rafinament si mai are ceva care a cucerit-o pe Elena: un anumit mod de a-i spune da si nu în acelasi cuvânt, un anumit mod de a o sfrunta fara sa o îndeparteze mai mult decât trebuie. Varga Csilla, jucând-o pe bona Marina, iarasi un rol de compozitie executat perfect!, aduce pe scena o copie fidela a femeii sanatoase de la tara, care stie exact care e masura vorbelor spuse si a celor tacute în fata stapânilor, dincolo de privilegiile pe care le are, isteata si cu sufletul bun ca o pâine calda. Orbán Attila, în rolul lui Teleghin, este ca si Marina, prototipul provincialului, cu toate nuantele unui asemenea personaj, executate la un nivel actoricesc fara cusur. Ultimele doua acte se desfasoara în camera Elenei si în hulubarie, care e si biroul lui Vania, unde-si tine actele contabile. Elena cu greu  reuseste sa-si înfrânga mândria si sa-si dezvaluie sentimentele de dragoste pe care le are pentru Mihail si când aproape ca se lasa sedusa de acesta, momentul este întrerupt de intrarea lui Vania care tocmai îi aducea un buchet de flori. Rusinea si teama o determina sa grabeasca plecarea ei si a lui Alexandr. Abia în clipa despartirii Elena realizeaza cât de puternica este dragostea ei pentru Mihail si nu mai tine cont ca din clipa în clipa pot fi vazuti si se scufunda împreuna cu el în noroiul de pe jos, într-o izbucnire dezlantuita a pasiunii. E atât de speciala aceasta scena, ca o cumplita lectie de viata pentru tot ce înabusim în noi de atâtea ori când morala sau teama sunt mai presus decât orice sentiment. Toate amanuntele sunt de o precizie si de o intensitate absolut uluitoare: modul în care ceilalti îi vad pe cei doi si ies ca si cum nu i-ar fi vazut, cel în care Alexandr o îmbraca pe Elena cu pardesiul, multumindu-se doar ca va merge cu el, plecarea lor sau felul în care Sonia îi da cheia lui Mihail iar acesta i-o înapoiaza. Iar finalul este în toate nuantele cenusii ale sufletului omenesc, ca un poem trist unde speranta ultima este uitarea: personajele ramase flutura batiste plânse în timp ce Sonia îl îmbarbateaza pe Vania, ea care e la fel de bolnava de dragoste!, si vorbele ei suna ca si cum ar citi versete biblice si cad odata cu ploaia si cu toate iluziile în care au crezut cu atâta speranta si ardoare. Spectacolul se joaca în dubla distributie în ceea ce priveste personajele feminine, dar si cu o inversare a rolului lui Iefim. Este prima data când plec de la un spectacol cu senzatia ca ceva mirific s-a întâmplat si am credinta ca aceasta trupa maghiara de teatru este diamantul teatrului românesc.



Teatrul Maghiar de Stat Cluj, cu spectacolul ,,Unchiul Vania'' de A. P. Cehov, traducerea de Koros Fekete Zsuzsánna dupa cea în limba engleza de Paul Schmidt, dramaturgia: Kelemen Kinga, decor si costume: Carmencita Brojboiu, regia: Andrei Serban.

Distributia: Alexandr Serebreakov (Biró József), Elena Andreievna (Imola Kézdi), Sonia (Anikó Pethő), Maria Vasilievna (Kató Emőke), Ivan Petrovici - Vania (Hatházi András), Mihail Lvovici Astrov (Bogdán Zsolt), Ilia Ilici Teleghin (Orbán Attila), Marina (Varga Csilla), Iefim (Sinkó Ferenc).

Data reprezentatiei: 7 decembrie 2007