Paraliteratura din spatiul biograficului. Dosarul de existentă.

Un caz tragic: Ion Caraion (I)


Autor: EUGEN SIMION
Cultura nr.:149 / 2007-11-15 / Sectiunea: Cultura cultura literara :


Nu cunosc un caz mai tragic, din toate punctele de vedere, decât acela al lui Ion Caraion. Cel putin în literatura postbelica. Iata câteva din elementele acestei ecuatii imposibile:

Poet de prim rang în generatia sa („generatia pierduta”, i-am spus eu; „generatia razboiului” – i-au spus altii), Ion Caraion, pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu, fiul lui Mihai si Ioana Diaconescu din Rusavat (Buzau), nascut la 25 mai 1923, a fost condamnat în 1950 pentru „instigare” si a stat cinci ani în puscarie; la 26 iunie 1958, este din nou arestat si, în 1959, e condamnat pentru spionaj la munca zilnica pe viata, sentinta comutata ulterior (în 1963) la 25 de ani munca silnica; tot atunci este recrutat de Securitate ca informator, iar în aprilie 1964, în urma decretului de gratiere a detinutilor politici, este eliberat din închisoare. Mihai Pelin a publicat în 2001 dosarul de Securitate al poetului („«Artur». Dosarul Ion Caraion”), iar în 2006 apare volumul „Cazul «Artur» si exilul românesc” scos de Delia Roxana Cornea si Dumitru Dobre la Editura „Pro Historia”, ambele cuprinzând documente importante, inclusiv notele informative semnate de Ion Caraion.

În 1981, poetul Ion Caraion cere azil politic în Elvetia si, dupa ce-l primeste, revista „Saptamâna” din Bucuresti, condusa de Eugen Barbu, începe sa publice fragmente dintr-un „jurnal” al lui Caraion în care sunt atacati îndeosebi prietenii din exil, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dar si prietenii din tara, colegi de generatie, cum ar fi Marin Preda si Ov. S. Crohmalniceanu... În lumea scriitoriceasca umbla vorba ca este o mistificatie, apoi, când iese la iveala dosarul de Securitate al lui Caraion, se constata ca fragmentele din „jurnalul intim” reprezinta, în fapt, extrase din notele informative semnate de poet. Dezamagirea este mare, indignarea adversarilor ia proportii biblice, tragedia reala traita de poet (închis la 27 de ani si eliberat, cu o scurta pauza, la 41 de ani!) începe sa se estompeze. Cum a fost cu putinta acest compromis moral grav? Cum a acceptat inacceptabilul un poet care a trait toata tineretea lui cu spaima ca poate fi executat?, întreaba multi comentatori, mai ales tineri, care n-au trecut prin ceea ce a trecut Caraion (infernul detentiei comuniste) si care, în genere, nu vor sa auda de ceea ce a fost înainte de ei. Logica lor stricta, pandureasca, este ca cine a pacatuit trebuie sa plateasca. Nu exista justificari convingatoare, exista în astfel de situatii, doar scuze slabe... zic ei fara a tine seama de circumstante si fara a mai cauta nuantele tragice ale acestui caz.

Încerc sa înteleg mai bine complexitatea acestui dosar de existenta si, de va fi posibil, sa-l judec mai drept. Nu ascund faptul ca l-am cunoscut pe Ion Caraion, am scris despre el în mai multe rânduri si, când am citat volumul de poeme aparut cu putin timp înainte de plecarea lui din tara („Dragostea e pseudonimul mortii”, 1980), am fost pur si simplu uluit: am avut sentimentul, vreau sa spun, ca Ion Caraion atinge cu aripile versului sau colturos si plin de sevele otravite ale cucutei, atinge, zic, marea poezie. Am aflat, apoi, ca aceste poeme fusesera compuse în închisoare si reconstituite, acum, din memorie. Este cartea de poezie cea mai buna a acestui autor care, cum zice el despre Bacovia, n-a trait decât „într-un sfârsit continuu”. Paradoxul este ca suferinta îndelungata (detentia) a produs aceste poeme substantiale, rascumparând, astfel, tragedia existentiala. Esteticul valorifica, asadar, negativitatile din planul vietii. O veche teorie pe care cu greu un poet o accepta când este vorba s-o verifice cu propria existenta. Îmi amintesc de o reflectie a lui Nichita Stanescu: multi ar dori gloria poeziei lui Eminescu, dar putini ar accepta sa traiasca viata lui Eminescu (citat din memorie)...

Revin la cazul Caraion sau „Cazul Artur”... Cum împacam morala comuna care nu admite ca un poet de valoare sa savârseasca fapte abominabile, cum ar fi delatiunea, cum împacam, zic, aceasta exigenta cu cealalta exigenta, estetica, aceea ce spune ca opera poate izbavi omul care a gresit în viata de toate zilele si ca, în eternitate, biografia se uita si numai opera de valoare ramâne? Faptele sunt prea aproape de noi si sensibilitatea noastra este prea iritata pentru a accepta usor ideea ca poezia exceptionala a lui Ion Caraion anuleaza caderile morale ale lui Artur, pseudonimul celui care a încalcat legea morala. Si atunci? Atunci nu avem altceva de facut decât sa luam faptele cum sunt si sa le judecam drept, fara exces de indignare, dar si fara exces de toleranta si sa vedem, la urma, daca putem desparti pe omul biografic (omul lui Sainte-Beuve) de creatorul pur (omul lui Proust) în circumstantele unei istorii imposibile.

Asadar: un poet cu simpatii de stânga este condamnat la munca silnica pentru „înalta tradare” (redusa ulterior la 25 de ani!) si, cu putin timp înainte de a fi eliberat, semneaza (la 9 aprilie 1964) un angajament prin care confirma ca, „pentru a se reabilita în fata Societatii”, va colabora de bunavoie cu organele de securitate, aducând la cunostinta „toate problemele pe care le voi cunoaste din rândul celor cu care vor veni în contact, referitor la organizarea subversiva, activitate si discutii dusmanoase, precum si alte probleme care sa prezinte interes pentru securitatea statului”. Se obliga, totodata, sa relateze totul „în mod cinstit, fara a exagera sau diminua” si sa pastreze un deplin secret privitor la relatiile sale cu Securitatea. I se da un nume de cod, Nicolae Apostol, schimbat apoi în „Artur”... Angajamentul este semnat la Aiud în timp ce Ion Caraion (Stelian Diaconescu) se afla în detentie. Cel care îl recruteaza este „lucratorul activ primcapitan” Chirila Scarlat. Dupa semnarea angajamentului, Caraion este eliberat, fapt semnalat de referatul care propune în noiembrie 1964 înregistrarea agentului „Anatol Nicolae” în reteaua de colaboratori. Raportul mentioneaza faptul ca, dupa eliberare, se tinuse legatura cu agentul Apostol pentru a vedea „ce posibilitati si calitati informative are” si, verificând toate acestea, s-a constat ca are posibilitati si calitati. Ar fi dat deja informatii utile despre scriitorii George Dan, Serban Cioculescu, Iulia Soare... Agentul este punctual, disciplinat si se straduieste sa rezolve sarcinile primite – mai noteaza raportul aprobat de trei maiori: Olar D., Albescu M., D. Popa...

Un alt document, elaborat de Unitatea militara 0622 din Aiud, face o caracterizare a detinutului Ion Caraion, alias Diaconescu M. Stelian în termenii urmatori: detinutul numit „a muncit bine în procesul de productie” si a combatut tot bine la gazeta de perete din penitenciar, criminalitatea organizatiei legionare si pe sefii ei... Documentul reproduce si fisa medicala a detinutului (sufera de hernie de disc, nevralgie „spastica bilaterala”) si propune la urma, reducerea pedepsei la jumatate. Aceasta caracterizare dovedeste ca a fost data înainte de eliberarea din închisoare. Cronologia referatelor este cam haotica în carte pentru ca, dupa ce aflam ca informatorul Apostol Nicolae si-a dovedit competentele, aflam dintr-o consemnare din 18 iulie 1964, semnata de un lt. colonel, un capitan si un general maior ca numitul agent Apostol „nu a dat materiale dupa masura posibilitatilor pe care le are” si ca militia din Bucuresti îi refuza buletinul de identitate. Cei trei ofiteri propun, totusi, sa se intervina la Militie pentru a i se da dreptul poetului Caraion sa domicilieze în Bucuresti. Alte rapoarte informeaza ca agentul se poarta bine, locuieste pe unde poate (la George Dan, la Irina Dall – fiica pictorului Lövendall), si declara peste tot ca „i-a venit mintea la cap”. Dovada ca agentul este supravegheat cu atentie si ca Securitatea are un sistem complex bazat pe o suspiciune totala: informatorii sunt la rândul lor spionati de alti informatori care, la rândul lor, sunt monitorizati...

Daca citesti printre rânduri aceste delatiuni multiple, întelegi ca poetul Ion Caraion lupta sa supravietuiasca, începe sa publice la „Gazeta literara”, îsi cauta o locuinta, sta de vorba cu vechii prieteni si toate miscarile sale sunt consemnate de alti informatori organizati dupa sistemul papusilor rusesti „Matrosca”. Maiorul Albescu Mircea le sintetizeaza si stabileste strategia pentru colaboratorul sau: sa fie instruit, de pilda, ca în discutiile cu Virgil Ierunca sau cu alte „elemente” din exil sa recomande o pozitie mai realista (adica mai pozitiva) fata de tara. Cel putin asa noteaza maiorul citat la 19  septembrie 1969. În plus, daca va întâlni în Franta alti fugari, Artur trebuie sa retina cine sunt acestia, ce preocupari au si pe cine cunosc în tara... Cum se vede, agentul Artur are multe de facut. Securitatea întocmeste tabele cu relatiile din strainatate ale poetului care prezinta „interes operativ” si în ele gasim numele Monicai Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Ion Cusa, D. Tepeneag, Leonid Mamaliga, Pierre Emmanuel, Alain Bosquet, Stefan Baciu etc. Asta în 1973. Aflam si o lista cu relatiile informatorului în tara (Adrian Marino, Zaharia Sângiorzan, Romulus Dianu), în fine, exista si un tabel cu numele informatorilor care dau note despre „Artur”. Nume codificate, bineînteles.

Ce putem întelege este faptul ca securitatea lucreaza sistematic, face planificari, tine bine evidenta, are, pe scurt, o birocratie temeinica. Ion Caraion a calatorit în noiembrie 1973 în Franta si, din nota maiorului Albescu, deducem ca a desfasurat „o activitate buna”, a vazut pe cine trebuie si, la întoarcere, a dat informatii utile despre emigrantii români. Apare în acest raport sintetic si numele lui Marin Preda, alaturi de acela al lui Nicolae Steinhardt si Ioan Alexandru. Artur furnizeaza note despre toti. Locotenent-colonel Albescu nu-i în totalitate multumit de Artur („nu a desfasurat o activitate la nivelul posibilitatilor sale”). N-a spus chiar totul, n-a vorbit, de pilda, despre nemultumirile sale fata de viata literara. În plus, Artur are o stare depresiva, manifesta „un pesimism dezarmant” si locotenentul colonel îsi ia angajamentul sa-l vindece de „optica pesimista”... Propune, în consecinta, ca Artur sa ramâna în retea si sa fie, în continuare, folosit pe lânga „elemente” care intereseaza securitatea: Paul Goma, D. Tepeneag, N. Steinhardt... Când Ion Caraion cere, în mai 1976, sa plece în Belgia, lt. colonel Wawiernia face un raport prin care recomanda acceptarea cererii, cu mentiunea ca fiica poetului sa ramâna în tara. Se teme ca scriitorii care primesc asa de greu vize de calatorie îsi vor da seama de privilegiul de care se bucura Artur (sa calatoreasca, adica, în strainatate însotit de toata familia). În 1979 (29 august – 28 sept.), Artur se deplaseaza în Belgia, ca delegat al Uniunii Scriitorilor, si ofiterul de serviciu preconizeaza sa-l foloseasca în actiunea „Cosmin”, în scopul de a descoperi legaturile clandestine ale intelectualilor români cu exteriorul. Aflam, totodata, ca Artur are anumite „framântari” în legatura cu aceasta actiune, deoarece nu-l cunoaste bine pe „Cosmin” si, daca nu-l cunoaste, se teme sa nu fie desconspirat. Trecând din Belgia în Franta, Ion Caraion trebuie sa dea informatii despre Eugen Ionescu, Paul Goma si, bineînteles, despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, eternii adversari. În fine, la 5 mai 1981 pleaca împreuna cu toata familia în Franta si, întrucât nu se mai întoarce, lt. col. Wawiernia propune la 23 noiembrie 1981 scoaterea lui Artur din retea si, totodata, masuri contra lui „potrivit Programului ALFA”. În ce consta acest program nu stim. Se poate întelege, totusi, ca e vorba de masuri represive. Stim ce-a urmat: publicarea fragmentelor de „Jurnal” (cu note compromitatoare despre prietenii din tara si strainatate ai lui Caraion), interzicerea cartilor sale etc. Destinul conspirativ al lui Caraion se încheie aici. Stabilit în Elvetia, publica un pamflet contra regimului comunist („Insectele tovarasului Hitler”) si, din acel moment, Securitatea dezlantuie împotriva lui o campanie furibunda menita sa-l compromita în fata prietenilor parizieni. Reuseste. Caraion este izolat si, dupa oarecare vreme, moare (1986).