Pentru o istorie apocrifa a literaturii române


Autor: ALEX GOLDIS
Cultura nr.:194 / 2008-10-09 / Sectiunea: Cultura cultura literara :


„Mistifictiuni“ a lui Mircea Anghelescu e, cu siguranta, una dintre cele mai incitante carti de istorie literara din ultimii ani. N-as paria, însa, asa cum o fac Bianca si Paul Cernat în doua cronici împerecheate ca idei si expresie („Istoria literara ca rezervor de suprize“ – ea, „Surprizele istoriei literare“ – el), ca autorul propune o reîntoarcere – inevitabil pierduta de tinerii din ziua de azi, mustrati ca atare... –  la istoria literara de tip traditional, caci a te apleca asupra unor documente „greu de definit“ sau asupra unor texte considerate pâna acum „rebuturi ale istoriei“ presupune o viziune noua asupra literaturii – de nu curat postmoderna, macar filtrata serios prin teoriile „Scolii Suspiciunii“. Bibliografia consultata de Mircea Anghelescu o dovedeste pe deplin, interesul cu privire la falsul în literatura se naste odata cu problemele de discurs identitar sau cu tematizarea secundarului si a formelor necanonice de literatura. Pe scurt, odata cu descoperirea relativ recenta a faptului ca falsul este un simptom care merita luat în discutie nu numai de filologi sau de avocati, ci si de poeticieni, sociologi sau istorici literari.     

Când afirma ca „în literatura, mistificarile nu sunt doar „altceva decât pretind“ sa fie, niste contrafaceri care, odata dovedite îsi pierd orice valoare“(p. 7), Mircea Anghelescu da o lovitura serioasa istoriei literare de traditie pozitivista, care n-ar accepta niciodata studierea, altfel decât arhivistica, a unor asemenea cazuri. Pentru Mircea Anghelescu, când nu e plagiat  – curata hotie, asadar -, falsul în literatura e un eveniment literar plin de semnificatii: ca ambiguitate ridicata la patrat sau ca esenta a literarului, el spune o mie de lucruri despre autorul falsificator,  despre natura textului si modalitatea de receptare, dar mai ales despre contextul care provoaca, direct sau indirect, falsificarea. Si daca n-avem falsificatori mari de tipul lui Thomas Chatterton sau Fernando Pessoa, care sa-si faca din asta un etos, mica – ma rog, tânara...- noastra istorie literara abunda, dupa cum reiese din panorama lui Anghelescu, în tricksteri de toate vârstele (culturale) si de toate calibrele, de la naivii înflacarati Alecu Russo sau Nicolae Balcescu, pâna la ironicii Hasdeu, Caragiale sau Arghezi, senzualul militant Felix Aderca sau chiar monocordul si taciturnul Sadoveanu. Modalitatile de falsificare inventariate de istoricul literar transformat ad hoc în detectiv sunt, si ele, diverse si... laxe , caci oricum am lua-o, clasica folosire a pseudonimului, o falsificare cvasiinstitutionala, intra cu greu în aceeasi categorie cu trucurile narative din interiorul fictiunii –  de tipul cliseului romantic al atribuirii povestii unui personaj misterios. Mai degraba decât sa le clasifice strict, Anghelescu a preferat, tot în virtutea principiului ca literatura e în sine minciuna, sa amestece falsificarile verificabile obiectiv cu cele care tin de strategiile interne al textelor. Detectivul adevarat prefera întotdeauna meditatiei clarificatoare de la birou truda de pe teren, investigatia la locul infractiunii. În ciuda formularii unui termen memorabil („mistifictiune“), autorul nu încearca sa acrediteze o teorie, ci sa scoata la lumina câteva probleme controversate, aproape toate cruciale pentru o istorie apocrifa a literaturii române.

Atunci când se opreste amanuntit asupra unui fals, Mircea Anghelescu reuseste sa demonstreze ca acesta e neaparat relevant pentru evolutia istoriei si culturii românesti pe de-a-ntregul. Nu exista, asadar, falsificari spontane sau egoiste, fiecare „caz“ descoperit de istoricul literar are o relevanta si o semnificatie dincolo de „infractiunea“ în sine. Cele mai originale sunt comentariile care au în centru episoade din secolul XIX, perioada pe care cercetatorul o cunoaste în profunzime: sub ochii finului detectiv de problematici literar-culturale, o marturie despre continuitatea românilor în „mileniul întunecat“ (cronica lui Huru, „descoperita“ în 1856)  e un excelent barometru al starii de spirit la intelectualii români, care, desi constienti de fals, au preferat sa-l treaca sub tacere din ratiuni ideologice. Nobila crima înfaptuita de un militant al Unirii îsi gaseste rapid complici printre cei mai înaintati intelectuali ai perioadei: Kogalniceanu, Heliade-Radulescu, Asachi, Barnutiu etc. Departe de a fi personaje periculoase pentru societate, impostorii din „Mistifictiuni“ sunt, mai întotdeauna, niste visatori, oameni de început de drum, fata de  care istoricul literar, de obicei sobru, nu-si poate retine simpatia.

Cel mai bun fragment al cartii se refera, de altfel, la cazul lui Dinicu Golescu, un scriitor pe care, crede istoricul, comentatorii l-au citit gresit/nedrept din doua puncte de vedere: ca autor de jurnal si ca personalitate care sufera o metamorfoza spectaculoasa în calatoriile europene. Investigatiile lui Mircea Anghelescu rastoarna, într-adevar, imaginea asupra „Însemnarii calatoriei mele“ si, de ce nu, asupra primelor încercari fictionale românesti. Departe de a fi un diarist modest, care îsi înregistreaza cu fidelitate amanuntele calatoriilor, Dinicu Golescu e un artificier ce modifica datele realitatii conform ordinii simbolice a fictiunii. Tactul de Colombo al istoricului literar da roade, caci investigatia la locul faptelor e dublata de expertiza psihologica a suspectului: „Ca într-un roman politist, în care detectivul trebuie sa cerceteze înainte de orice profilul psihologic al persoanelor aflate la locul crimei, si noi ar trebui sa vedem daca documentele confirma datele pe care autorul cartii le ofera despre el însusi, despre perioada de orbire anterioara calatoriei în Europa si despre atât de spectaculoasa cainta care îi urmeaza“ (p. 53). Si, stupoare totala, suspectul e prins, într-adevar, cu minciuna: Golescu nu numai ca a modificat, pentru jurnal, ordinea întâmplarilor reale, dar si-a confectionat si o identitate nou-nouta: metamorfozarea spectaculoasa dintr-un boier asupritor într-un personaj democratic, cu responsabilitate sociala, tine de constructia retorica a unui autor profesionist. Transformarea nu putea avea loc în realitate, demonstreaza Anghelescu, pentru ca Dinicu Golescu fusese un personaj cu vederi progresiste înca dinainte de pelerinajul european. Daca reuseste sa claseze cu succes cazul Golescu, sentinta detectivului literar redeschide, în schimb, întregul dosar al începuturilor fictiunii românesti: avem în boierul muntean, probabil, întâiul mincinos cu metoda din istoria literaturii române, primul care intuieste aspectul fictional al jurnalului. Observatia e importanta si da seama de capacitatea lui Mircea Anghelescu de a rasturna inertii de interpretare pornind de la evenimente nesemnificative. Cu singura obiectie ca descoperirea neconcordantei dintre realitate si relatarea lui Golescu nu transforma automat textul din jurnal în „roman utopic“ – pactul de lectura ramâne în fond acelasi –, ci probeaza mai degraba constiinta diaristului ca se transpune fictional. Ceea ce nu-i deloc putin lucru.

Ca expertizele filologice nu suspenda discutia asupra unor cazuri de falsificare auctoriala, reiese din capitolul despre „panegiricul“ lui Stefan cel Mare. Prea drastic condamnat în 1909 de procurorul Densusianu drept un fals, textul n-a mai suscitat nici atentia istoricilor literari. Într-o istorie a formelor si curentelor românesti, demonstreaza cu probe stilistice avocatul preromantismului românesc, textul unui calugar cultivat de secol XVIII „preceda cu ani buni retorica unor autori romantici ca N. Balcescu sau Alecu Russo“ (p. 67) si se înscrie pe aceeasi orbita cu scriitura lui Budai-Deleanu.

Nu ma pot abtine sa nu atrag atentia, în fine, cu privire la rezolvarea plina de tâlc a misterului din jurul „Cântarii României“. Nerevendicarea directa a paternitatii textului e, în interpretarea lui Mircea Anghelescu, un mic târg încheiat între Alecu Russo si N. Balcescu pentru a-i spori efectul asupra contemporanilor si a-l proiecta într-o aura legendara, ca „viziunea întregii generatii“. Din nou, remarcabilul specialist în ideile secolului XIX, ajutat de subtilul poetician, stabileste mobilul complicitatii celor doi: „Autorul – sau autorii – recurg la fictiunea textului gasit nu pentru a-l mistifica pe cititor sau pentru a-si ascunde identitatea, ci pentru a împlini constructia romantica a pateticei cântari, pentru a fundamenta lirismul evocativ, tonul profetic si vaticinar, mai potrivit unei compuneri vechi si anonime prin gnomismul sau cvasireligios, prin aspiratia sa la generalitate, decât unui tânar autor contemporan“ (p. 86). De unde si concluzia, pe deplin îndreptatita, ca „precuvântarea“ lui Balcescu din 1850, data publicarii în „România Viitoare“, face corp comun cu „Cântarea“ însasi: „Ea n-a fost niciodata reprodusa asa cum a aparut în 1850, ca o rama în care se asaza armonios si organic Cântarea României, ca un preambul necesar nu doar la o piesa literara incompleta fara deschiderea ei ideologica, ci si la întelegerea poemului în proza destinat sa puna temelia poetica a liberalismului românesc.“ (p. 89)

În general, focalizarile lui Anghelescu sunt atât de pline de semnificatie – istoricul literar are placerea de a identifica numai falsuri care spun adevarul despre evolutia noastra culturala -, încât ramâi cu regretul ca autorul nu si-a propus o istorie a literaturii române din unghiul „mistifictiunilor“. Pacat ca se opreste, adica, la complexele periferice ale „românului“ Adrien le Corbeau si la libertinajul auctorial de tip Aderca, ezitând sa treaca pragul celui mai mare fals cultural românesc, istoria celor cinci decenii de totalitarism. Ce-i drept, problematica „mistifictiunii“ ar fi avut nevoie de redefiniri care i-ar fi schimbat, probabil, natura.

Cartea lui Mircea Anghelescu are marele defect de a fi o prea scurta mostra de istorie literara tensionata si vie, în care pasiunea documentului exotic e întrecuta doar de ingeniozitatea elucidarii si de regia politista a naratiunii.