Versuri metropolitane


Autor: Daniel Cristea-Enache
Cultura nr.:79 / 2007-07-05 / Sectiunea: Cultura literara : remake

O nostalgie vizibila impregneaza evocarile actuale ale vechiului Bucuresti: orasul interbelic, dinaintea sistematizarilor ceausiste, metropola cu trupul adancit in trecut si cu capsorul, aranjat chic, privind catre luminile Parisului. Multi dintre contemporanii acelui Bucuresti s-au stins, astfel ca „rememorarea“ este mai mult un exercitiu de imaginatie. Lipsiti de o legatura directa, biografica, personala cu „micul Paris“, asa cum a fost, cautam sa-l descoperim din arhive, documente, marturii istorice si literare; si il reconstituim, pe baza lor, intr-o tonalitate sentimentala, iar nu cu realismul nud al reportajului. Ne e greu sa intelegem cum putea aparea, in amiaza literaturii samanatoriste, ca o terifianta Sodoma, malaxor al constiintelor, loc de pierzanie. Cum ar fi putut sa ingrozeasca pe cineva acest oras astazi defunct, daramat de buldozere, ingropat in pamant si in amintiri tremuratoare?


Noi il privim si il judecam, preponderent, pe baza a ceea ce i-a urmat, raportandu-l involuntar la contramodelul urbanismului comunist. Pe langa o monstruozitate arhitectonica precum Casa Poporului, Sodoma si Gomora devin niste cetati aproape simpatice. Dar pentru predecesorii nostri, acel Bucuresti idealizat de stranepoti constituia un mediu firesc de viata, un oras cu lumini si umbre, culori calde ori tipatoare, arome imbatatoare si miasme de hazna. A le percepe – fie si prin intermediar – si pe unele, si pe celelalte mi se pare mai important decat a suspina la nesfarsit langa catafalcul micului Paris: un oras fictiv, in ultima instanta, daca il privim in mod schematic si univoc, fara abundenta detaliilor care-i faceau farmecul.

Ceea ce insufleteste versurile din „Cetatea lui Bucur“, placheta lui Stefan Baciu reeditata dupa 66 de ani, este tocmai aceasta profuziune a amanuntelor urban-existentiale. Poetul, precoce artistic si editorial, era suficient de matur pentru ca picturile lui impresioniste sa fie realizate nu numai cu gratie lirica, dar si cu exactitate documentara. impartit pe cicluri cu titluri relevante („Peisagi“, „Vin, frisca si tutun“, „Ziduri, Oameni“, „Duh“), sumarul apare ca o asamblare de harti tematice. Privirea proaspata a autorului e sprijinita pe o metoda si o ambitie de topograf. La sfarsitul lecturii, dupa ce am vazut orasul de aproape si i-am simtit pulsul, avem senzatia contrara: ca se indeparteaza in spatiu si il putem contempla de sus. Efectul de perspectiva se datoreaza unui joc subtil al poetului, care alterneaza descrierea cu interpretarea. Nu avem in fata ochilor simple fotografii, ci tablouri veritabile: in tusele realizate cu indemanare sunt introduse ingredientele atitudinii si filozofiei autorului. Stefan Baciu nu e un receptor pasiv al farmecului bucurestean, distribuit in seturi de ilustrate colorate, ci un peisagist cu personalitate, manifesta in unele versuri si discreta in altele. Volumul incepe cu o invocatie/ dedicatie facuta urbei, iubita si urata in egala masura, ca in orice dragoste cu nabadai: „Cat te urasc, orasul meu iubit,/ Cat te ravnesc, cand nu sunt langa tine,/ Caci cu o alba lama de cutit/ Otrava ta mi-ai incrustat-o-n vine.// (...) Te simt alaturi, ca pe-un frate,/ Te rasfoiesc in gand ca pe-un album,/ Prin tine m-am facut eternitate,/ Ca pasarea ce s-a nascut din scrum.// O, Bucuresti, sunt robul tau de-a pururi,/ Caci bucuria ta amara m-a durut!/ Tii cumpana-ntre pietre si azururi,/ Cu buza arsa fruntea ti-o sarut.“ („Bucuresti!“). Dincolo de taietura argheziana a versului, observam aici o dedublare lirica si o surprinzatoare anticipare. Poetul evoca metropola ca pe o iubita pierduta, intr-un ton de jale si cu sentimentul ireversibilitatii, de parca s-ar afla la mii de kilometri distanta. Or, aceasta experienta a exilului Stefan Baciu avea s-o cunoasca destul de curand si s-o prelungeasca pana la sfarsitul vietii. Cel ce-si va petrece batranetile in Honolulu se desparte, in avans, de Bucurestii tineretii lui, accentul cu care se deschide „Cetatea lui Bucur“ fiind premonitoriu.

Desi bucurestean prin adoptie si pe termen relativ scurt (intre 1937, cand, venit de la Brasov, descinde in Capitala, si 1946, cand pleaca din tara ca atasat la Legatia din Berna), poetul dovedeste fineturi de connaisseur. Secventele citadine sunt cristalizate cu arta, elementul definitoriu si amanuntul semnificativ regasindu-se in acelasi desen. Tematizarea e subliniata. Initial, orasul este observat la ceas de odihna (duminicala) si in acele arii pe care locuitorii rasufla de stresul vietii cotidiene. Parcuri, lacuri, stranduri sunt tot atatea locuri de agrement; li se adauga... cimitirul Bellu, unde odihna e totala si „Femei in negru, ca morminte,/ Plutesc pe-alee ca lumini,/ Cand timpul spala oseminte,/ Cantand din albe violini“. Peisagiile sunt diversificate, apoi, prin captarea trepidatiei sociale: pe Lipscani e „zgomot si tortura“, „viata-n uliti sforaie si rage“, Calea Victoriei apare, bineinteles, ca Sodoma si Gomora capitalismului autohton (e greu sa scapam de cliseele epocii), iar periferia se infatiseaza in toata splendoarea mizeriei sale, intr-unele din cele mai plastice versuri ale volumului: „Cum pot sa laud oare-n rime/ Puroiul gros ce colcaie in tine?/ Ai cer patat de oftica si crime,/ Pamant brazdat de sutele de sine.// Maidanul ca un hoit sta-n soare:/ Rahitici prunci, conserve desfundate,/ in case-i fum, tacere si stramtoare,/ Femei in usi, privind desfigurate.// Prin curti sunt sute de drapele:/ Camasi, batiste, largi tricouri,/ Sudoarea acra suie catre stele,/ Trecu un tren, raman ecouri.// Din fabrici ies tendoane salariate,/ Duhnind a benzolina si bitum,/ Ca inima din veac, motorul bate,/ Furnale scuipa zgomote si fum.// (...) Iar ei privesc. Departe fuge viata,/ E-o bariera-n drum, sau poate-o mare./ Tac umbrele si curge dimineata,/ Ca-ntr-un canal de unde nu-i scapare.“ („Periferie“).

Urmeaza incursiuni mai placute in interioare de cofetarii cu staif si cu „toata goma-nmanusata“, cafenele si gradini de vara; dupa care autorul se agata precum iedera de zidurile caselor boieresti, respirand cu nesat aerul altor timpuri, sau se arata oripilat de blocul cu multe si impersonale apartamente, „moloh urias de zgura si ivoriu“. Fara sa fie un traditionalist pur si dur, Stefan Baciu are o evidenta repulsie fata de uniformizarea pe care progresul ar putea-o aduce. in dantelaria impresionista a poemelor lui apare si acest fir, subtire dar rezistent, tras din ghemul expresionist al epocii. in „Cetatea lui Bucur“ se agita florarese si telali, vanzatori de covrigi si de raci, flasnetari, lustragii, cersetori: o umanitate pestrita, o suma de indivizi care isi indeplinesc menirea cu maxima dexteritate profesionala. Din faptul ca poetul nu-i judeca – desi, cum spuneam, interpretarea nu lipseste din aceste versuri metropolitane – deducem ca buba (rana) e in alta parte. Si intr-adevar, in ultima sectiune a plachetei, Duh, accentul moral devine explicit: „Biserici mari, cu scumpe policandre,/ in voi se-ascund atatea necredinti,/ Doar pruncii vin, cu gesturi tandre/ Si ingenunche-n rugaciuni fierbinti.// Puhavul domn, cucoana colorata,/ Se-opresc aici grabiti, mirati;/ Biserici ai destule, urbe desfranata,/ Dar sfintii tai cu totii-s cocosati.// (...) Caci piatra sutelor de-altare,/ Pe temelii gaunoase sta aici,/ Iisus, de-ar rasari de-odat’ in zare,/ S-ar mania si-ar suiera din bici.“ („Bisericile“).

O ultima observatie se leaga de tehnica poetului de a ecrana descriptiile facute, in priza directa cu intamplarile, printr-o reflectie mai generala pusa pe o nota muzicala. „La Mosi“, „Capsa“, „Floraresele“, din cicluri tematice diferite, sunt construite in acelasi mod. E descrisa mai intai scena plina de forfot, surprinsa in febra divertismentului sau a comertului ambulant; iar apoi culorile se intuneca, zgomotul diurn se stinge, o liniste vag-eminesciana se lasa ca o ceata peste peisajul citadin. Iata o mostra de final melancolizant: „O lavaliera neagra se agita,/ Varsand pe mese svart si dinamita,/ in timp ce seara urca bulevardul.// Apoi perdele cad pe toata strada,/ Acoperind pecinginea cu fardul./ Pe geamuri, noaptea isi ascute spada.“ („Capsa“).

Altfel spus, oamenii mai si casca, obositi, somnolenti, precum calcatoresele lui Degas. E o alta nota de subtilitate creativa a unui poet care ar trebui recitit.