Un creator de mari publicatii


Autor: Constantin Coroiu
Cultura nr.:30 / 2006-07-13 / Sectiunea: Cultura literara : texte si contexte

In numarul 7 al „Jurnalului literar“, aparut la Iasi, in 1939,


Format in climatul de emulatie al perioadei interbelice, intr-un Iasi de care isi legasera pentru totdeauna numele si renumele cele mai importante reviste din cultura noastra – „Dacia literara“, „Convorbiri literare“, „Contemporanul“, „Viata Romaneasca“ –, George Ivascu avea sa devina unul dintre cei mai mari gazetari si creatori de publicatii. Decisive in formarea sa au fost cele trei intalniri ale tineretii lui petrecute la Iasi – cu G. Ibraileanu, Lucretiu Patrascanu, G. Calinescu. La numai 23 de ani, conducea aici revista „Manifest“, un periodic al studentilor de stanga, iar la 28 era „secundul“ lui Calinescu la „Jurnalul literar“.
George Ivascu va ilustra stralucit conceptia, care era si a lui Calinescu, conform careia o revista trebuie sa fie o constructie in spirit, un teren de confluenta a valorilor reprezentative ale istoriei si culturii nationale si universale. „Contemporanul“, seria 1946-1971, serie care ii poarta numele a constituit puntea de legatura (se poate citi si de salvare ) intre epoca interbelica si cea contemporana. in paginile ei s-au intalnit scriitori consacrati inainte de razboi, unii intrati in randul clasicilor, dar si tineri aflati la inceputuri: de la G. Calinescu la Nicolae Manolescu, de la Arghezi, Lucian Blaga, Alexandru Al. Philippide si Mihail Sadoveanu la Nichita Stanescu si Ana Blandiana. Ca si maestrul sau, G. Calinescu, care postula in 1939 ca „...o revista chiar saptamanala trebuie sa infrunte cu onoare judecata urmasilor in biblioteca“, George Ivascu a avut convingerea nestramutata ca un astfel de deziderat presupune o conectare ferma la actualitate, la ideile noi. in fond, pentru el, marii scriitori afirmati intre cele doua razboaie mondiale, aidoma marilor clasici dintotdeauna de altfel, reprezentau actualitatea cea mai profunda. Or, „Contemporanul“, seria Ivascu, revista de incontestabila tinuta europeana, a constituit o prestigioasa tribuna de la care s-au auzit vocile de aur ale literaturii si culturii romanesti si universale. Ce tristete si ce imensa paguba, sa fi ramas, cei care ne aflam in deceniile 6 si 7 pe bancile scolii, cu imaginea si gustul searbad ale unei literaturi de nivelul celei a „clasicilor“ momentului de nivelul unui A. Toma! Ce sansa sa ne intalnim in fiecare vineri cu verbul lui Arghezi si cu spiritul lui G. Calinescu! Corespondenta dintre George Ivascu si G. Calinescu, acesta avand el insusi gazetaria in sange, se constituie intr-o marturie a insusirilor de ziarist total ale directorului celei mai impozante publicatii culturale postbelice. Stapanind autoritar tainele nobilei meserii („meseria tutelara“, cu propria-i formula), George Ivascu avea luciditatea, echilibrul si pragmatismul constructorilor temerari si temeinici, avea tact, cultul cuvantului tiparit, intuitie, dar, mai ales, intelepciunea de a actiona, atunci cand interesele majore ale revistei si ale culturii o cereau, asazicand din planul al doilea. Scrisorile ce privesc colaborarea lui G. Calinescu la „Contemporanul“ sunt mai mult decat elocvente. Ele atesta pasiunea si daruirea, puterea de adecvare si stiinta amortizarii socurilor in conditii social-politice neprielnice si contradictorii. Punand cu precizie accentele, nuantand, George Ivascu inlatura indispozitiile, rezolva conflictele, risipea norii. intre altele, daca cititorul roman s-a putut intalni saptamanal, in „obsedantul deceniu“, cu spiritul calinescian, aceasta se datoreste lui George Ivascu – „umbra sufletului meu fara de care m-as simti stingher“ –, cum ii marturisea marele critic intr-o tulburatoare dedicatie din 7 ianuarie 1961: „Mult Stimate si Iubite Maestre! Consternata, redactia imi semnaleaza ca ati refuzat cronica pentru acest numar punand un veto colaborarii Dv. pana la publicarea poeziei pe care ati transmis-o pentru numarul din 30 decembrie 1960. De n-as fi grav bolnav, v-as fi cerut ingaduinta de a ma primi si a va expune pe larg dificultatile pe care redactia le intampina in publicarea acestor versuri; ele sunt considerate cu totul inaccesibile, daca nu de-a dreptul ermetice, unele nume proprii evocate parand atat de stranii, incat insereaza un „mesaj criptic“. Enormitate!, veti exclama si, din punctul Dv. de vedere, pe buna dreptate. La o lectura mai putin superficiala, facuta de un cititor avizat, poezia nu este ermetica, si nici macar „dificultoasa“.Va rog, insa, sa va situati cat de cat in locul (si locurile) Opiniei Publice care va asteapta si va urmareste saptamanal, in paginile noastre, si din care o parte, cel putin, va ia drept calauza in ale artei si literaturii, si atunci veti realiza exact dificultatea – reala pentru redactia noastra – de a publica o poezie intr-adevar originala, valoroasa, insa doar pentru un cerc restrans, inaccesibila, deci, marii mase de cititori“. Inspirata in retorica ei simpatica, dar si relevanta in ceea ce priveste iubirea neclintita fata de Maestru si abilitatea cu care George Ivascu stia, reusea sa-l tina pe un Calinescu „lipit“ de revista ce o conducea, este aceasta incheiere a unei epistole in care autorului „Cronicii optimistului“ i se solicita anumite colaborari si i se da, totodata, deplina libertate de a decide asupra temelor si formei textelor: „Nu e nimeni mai tare ca Dv. la «Contemporanul», nici chiar umilul Dv. supus, G. Ivascu“. („Confruntari literare“, vol II, Bucuresti).
Profesor universitar, critic si istoric literar, dar, in primul rand, diriguitor si arhitect de mari publicatii care au marcat puternic si decisiv cultura si jurnalistica postbelica (a fost directorul „Romaniei literare“ timp de 17 ani, pana in clipa mortii, a intemeiat si a condus o vreme saptamanalul de politica externa „Lumea“), George Ivascu era si un magistru la scoala severa a gazetariei. in redactiile in fruntea carora s-a aflat de-a lungul multor decenii, cei inzestrati cu adevarat si care au rezistat intemperiilor istoriei si rigorilor impuse de experimentatul „capitan de vas“ au devenit jurnalisti din stirpea cea mai aleasa.
Opera cea mai importanta a lui George Ivascu ramane, cred, „Contemporanul“, seria 1946 – 1971. Precum odinioara Iacob Negruzzi, cu faimoasa „Convorbiri literare“, George Ivascu ar fi putut intra triumfator numai cu colectia revistei „Contemporanul“, pe care a condus-o timp de un sfert de veac, sub cupola celei mai selecte Academii de Litere. intr-un portret pe care il schitam la moartea sa, in 1988, nu ezitam sa afirm ca George Ivascu este cel mai mare jurnalist roman din epoca postbelica si imi exprimam speranta ca in Campiile Elizee va fi existand o asemenea Academie. Astazi, la 95 de ani de la nasterea sa, n-am nici un motiv sa-mi revizuiesc opinia si sa nu-mi reinnoiesc speranta.