Fiecare are, în lungul şir al mamelor din spatele generaţiilor vechi, de sute de ani, o Reghină. O femeie-mamă, care a născut mulţi copii, unii au trăit, unii au murit, o femeie care a alăptat şi a fost însărcinată jumătate de viaţă, care nu a trăit decât să hrănească, să crească, să îmbrace şapte, opt, zece, doisprezece copii. O femeie-mamă care a îndurat violenţa, spaimele, foamea, durerea, lipsurile de tot felul, munca grea, nesiguranţa, bolile ei şi ale celor crescuţi din ea, frigul, conştiinţa grea, accidentele, compătimirea celorlalţi, bărbatul beţiv şi rău, visul de iubire din tinereţe îngropat cu o vorbă a tatălui, nefericirea, nefericirea… „Cartea Reghinei”, noul roman al Ioanei Nicolaie, este o carte a suferinţei, a expierii unor autoînvinuiri fără suport, a pătimirii femeii, în ipostaza ei tradiţională. Reghina este imaginea pe care trebuie să o păstrăm ca să înţelegem feminitatea şi maternitatea grea, aşa cum a fost atâta amar de ani şi cum încă mai este. Grea din pricina condiţiilor sociale, a prejudecăţilor, a fatalităţii care apasă asupra unei fete de cioban măritate la şaisprezece ani cu fiul răzvrătit al unui pastor, dar grea şi din pricina unei magme sufleteşti peste care apasă vina că în copilărie nu a putut împiedica moartea surorii mai mici, în timpul unei întoarceri cu caii de la păscut.
Vocea emoţionantă a Reghinei străbate „dintr-un trup de-o mie de kilograme”, findcă ea nu are identitate decât laolaltă cu toate făpturile cărora le-a dat viaţă. Este o femeie care a renunţat, fără să ştie, la propria existenţă, pentru a trăi doar pentru ceilalţi, pentru a pătimi de fapt: romanul este construit pe moto-uri biblice şi protagonista devine un „Iov feminin”. Reghina trăieşte ca tânără femeie doar „o vară lungă, de trei ani” în grădina mare în care o aduce soţul şi unde o părăseşte o perioadă până se face ceferist. Odată cu prima naştere şi până la a treisprezecea sarcină pe care o pierde şi apoi până la final, va fi doar un trup. Unul chinuit, din ce în ce mai dureros, mai mare şi mai firav, un receptacul al altor vieţi, în care pâpâie un suflet ramificat în tot atâtea destine. Femeia străveche, Urmuther, este doar un trup: „Un trup ca ăsta se alăptează, la două, trei, ceasuri o dată, fără noapte întreagă, fără zi, îl hrăneşti pe primul întâi, apoi şi pe-al doilea, tot aşa, până la al zecelea când, la cezariană, laptele se închide de tot, noroc cu vacile. Un trup aşa de mare se spală încontinuu, un braţ de scutece mai întâi, apoi tot mai multe, de nu mi-ar ajunge un dulap întreg să le îndes pe rafturi. (…) Pentru un trup atât de mare n-ai de ales, îţi închiriezi casa unui miros tot mai greu. Până şi verile, deşi aduci un pic de iasomie înăuntru, nu mai duhneşte decât a copil şi a mâncare. Mamele ca mine sunt din straturi mari de prăjeală, peiel arsă, spaimă şi fugă.”
Ioana Nicolaie reuşeşte să dezvăluie toată această suferinţă, tot acest aisberg al durerii materne într-o formă emoţionantă şi poetică, în care duritatea aproape naturalistă a unor secvenţe se acoperă de imagini de un reuşit estetism, simboluri şi vocea acceptării şi a iertării. Cele mai importante sunt: grădina în care locuiesc cu toţii, la marginea orăşelului-staţiune din nordul ţării, calea ferată, lada de zestre pe care nu o deschide decât târziu, când se mută în casa nouă, alături de cea veche distrusă, pomii şi fânul, vulturiţa, câinele care îi salvase viaţa în pădure, furtuna cu grindină, fantasma fetei în alb care cuterieră ţinutul ca o zână stranie a unui alt tip de feminitate.
De asemenea, romanul readuce fundalul unei epoci: perioada comunistă, mai cu seamă cu ultimul deceniu, când se raţionalizase mâncarea şi aproape că nu se mai găsea nimic în magazine. Familia numeroasă creşte însă animale, porci, vaci, oi, cultivă cartofi şi strânge prune pentru gem. Copiii strâng mure şi zmeură pe munţi ca să îşi poată lua caiete şi ghiozdane, mama împleteşte, coase, potriveşte hăinuţe. Primăvara, când e cel mai greu, mama aduce raţia de alimente, le taie pâine pe care o acoperă cu zahăr frecat cu apă. Se ajută între ei, se revoltă, se accidentează, plâng, suferă tirania tatălui care este violent din pricina alcoolului.
„Cartea Reghinei” este romanul identităţii materne a femeii tradiţionale, al dramei şi a suferinţei ei, aşa cum doar o fiică ar fi putut scrie.
