Arta contemporană, în multe dintre direcțiile ei, a învățat bine liniile de bază din teoria comunicării: folosirea unor intro-uri „pumnal”, un captatio abrupt, care conturează toate elementele de forță, toate dominantele universului semantic, constituind pentru receptor/privitor/spectator/utilizator/consumator/public un șoc, din energia căruia este stimulată receptarea. O asemenea tehnică a putut fi importată direct în teatru, cinematografie și proză, arte construite pe unidirecționalitatea trecerii timpului. Însă, în artele inerte temporal – pictură, sculptură, fotografie –, decuparea și exploatarea unui intro „catchy” impune tehnici discrete prin care, dacă nu există o dinamică a obiectului artistic, se creează metodic și destul de controlat o dinamică a atenției privitorului, cu puncte de evidență, pe care să „aterizeze” privirea, cu vectori laterali pentru direcționarea acesteia și layer-e succesive de sens, care să fie decodate unul câte unul, ca o călătorie în profunzimile unei opere de artă sau ale unei întregi expoziții. O arhitectură complexă a participării.
Cranii, creiere, figuri cu grimase expresioniste – expoziția „Brain Inside(out)”, de Lidó Rico, la Galeriile Carol în București, are un intro de o mare intensitate. Apoi privirea se extrage din detalii spre cuprinderea integrală a fiecărei opere, care rareori este monolitică, cel mai adesea fiind compusă din alăturarea (uneori pe o geometrie dură, a figurilor primare) a unor elemente sculpturale cvasiidentice sau cu variații minore. Rezultă ritm și progresie, o linie a timpului care poate fi parcursă în oricâte direcții. După care vine rândul elementelor. Variațiile notate la prima privire, „coup d’oeil”, devin din ce în ce mai mari pe măsură ce ochiul focusează asupra lor. Semantica simplă a fiecăruia dintre obiectele sculpturale își intensifică forța și capătă complexitate prin dialogul cu obiectele sculpturale adiacente. Se agregă un întreg discurs despre om și umanitate, despre creier ca obiect poliform, cu proiecții posibile pe oricâte axe existențiale. Tehnologie, religie, animalitate, funcționalitate, utilitarism, comunitate, perisabilitate, psihologism. Material și spiritual deopotrivă, cu un mecanism necunoscut de conectare între cele două dimensiuni.
La geneza lucrărilor din expoziție, la fel ca în toată seria „Genoarqitecturas” a sculptorului spaniol, au luat parte doi neurochirurgi, unul spaniol și unul american. Necunoscuta conectare a informației și a metafizicii cu rețeaua material-neuronală a creierului, marea limită a pozitivismului actual, este ilustrată de Lidó Rico prin integrarea telle-quelle de obiecte în creierele viu colorate pe care le expune: diode, tranzistori, plăci integrate, dar și cuiburi de pasăre, arcuri, bucăți metalice sau alte elemente figurative. Mâna, ca un laitmotiv, prima dintre extensiile naturale ale creierului, potențialitate a trecerii gândului în act, apare și ea cu mare frecvență în operele din expoziția „Brain Inside(out)”. Mâna indică, fixează, susține, oferă. Relevant: un dispozitiv, întins pe un perete întreg, cu mâini care oferă euhuaristii policrome. Oglinda, moștenire a psihanaliticii și a proto-psihologiei, este și ea omniprezentă. Apare ca suport al unora dintre compoziții, alteori este integrată în cranii (fie ca oglindă plată, reflexivă, cu clorură de argint, fie ca oglindă hiperconvexă, glob de sticlă, cu proprietatea de a mări sau deforma percepția realității) sau este alăturată unora dintre compoziții, ca extensie a acestora într-un pseudo-spațiu care poate fi doar intelectual. Cartea, ca acoperiș al creierelor divers colorate și dispuse tabelar pe un întreg perete, devine și ea o formă de oglindă. Reflecția și reflexia se suprapun, iar sensul poate fi citit ca având și o componentă polemică prin închiderea paradoxală pe care o creează aceste cărți deschise – prin uniformitatea lor tiranică și prin integrarea acestora direct în creiere, ca o limitare brută a acestora. Tot oglinzile sunt element central și în compozițiile de tip micromegas în care siluete minione sunt integrate prin chiar reflexia lor în spațiile complexe antropologic pe care îl conturează fiecare dintre lucrări și expoziția în ansamblu.
O serie specială în cadrul expoziției este reprezentată de mulúri cu chipuri umane, mâini și brațe, compoziții montate direct pe perete, creând impresia că erup din albul acestuia. Este o linie tematică pe care Lidó Rico o poartă cu sine de la primele expoziții în care a atras atenția prin arta sa. Tensiune, dramatism, emoție la supraplin, dar, cumva, estompată de extrema desaturare a culorii, de imprecizia unor detalii, de „poza” expresiei, de includerea unor elemente figurative care au rolul explicit de a anonimiza (și generaliza, astfel) chipurile: cagula devine ea însăși o formă de expresie, într-o opoziție tensivă cu emoția afișată.
Pentru un sculptor, Lidó Rico folosește intens culoarea. Obiectele sculpturale gri sau grisaille domină ca frecvență și sunt cele care susțin întreaga arhitectură a receptării pe care a construit-o artistul spaniol. Dar elementele „catchy” ale expoziției sunt intens colorate – lemon, portocaliu, roșu-Coca-Cola, carmin, verde crud. Alte nuanțe de roșu și verde, în tonuri intense. Contrastul cu albul și folosirea atâtor primare aduce cu seriile recente ale lui Damien Hirst – „Pilule”, „Puncte” și „Cornucopia”; la ambii, spațiul cromatic vesel și plin de energie, suprapus pe simboluri grave și macabre, face parte din scenografia elaborată prin care autorii modelează impresia pe care operele lor o provoacă, trasele anume pe care merg gândurile și pulsiunile celor care parcurg expoziția, asocierile pe care ei le fac, sudura indicibilă dintre nous și pathos pe care doar artele vizuale o pot prilejui.
Raluca Băloiu, curatorul expoziției:
„Lidó Rico este un exponent al timpului său, el abordează teme actuale ale societății în care trăim. În sculpturile sale ilustrează, cercetează și chestionează subiecte precum relația dintre artă și studiul creierului, dintre om și tehnologie, dintre natură și om. Istoricul olandez Johan Huizinga, în cartea sa, „Homo Ludens” afirma că arta este parte a culturii și, deopotrivă, oglindă a acesteia. Pentru a înțelege modul în care arta s-a configurat în anumite tipuri de expresie ar trebui studiat contextul în care aceasta s-a dezvoltat, atât din punct de vedere istoric, dar și cultural.
De mai bine de patru ani, Lidó Rico lucrează împreună cu neurocercetători și transpune în sculptură studiile lor. Prin recursul la o bază științifică, care are în vedere aspectele funcționale ale creierului și problemele specifice acestuia, artistul spaniol ilustrează circuitele și regiunile afectate de adicții, dar și consecințele acestora asupra comportamentului și memoriei. În proiectul „Genoarquitecturas”, prin studiile neurologice pe care le pune la dispoziție, știința devine complementară artei, iar arta devine complementară științei, prin reprezentarea intuitivă care vine în completarea celei științifice. Dimensiunea științifică și totodată intuitivă și creativă a obiectelor sale sculpturale deschide numeroase paliere de citire. Inserarea cipurilor și a componentelor electronice în sculpturile care reproduc creierul uman sugerează asaltul tehnologic.
Încă din anii 1960, Marshall McLuhan a anticipat evoluția tehnologică a ultimelor decenii și schimbările radicale pe care noile medii de comunicare le pot produce asupra omului. În cartea sa, „Galaxia Gutenberg”, McLuhan anticipa modalitatea în care tehnologia va determina schimbări radicale, transformând universul spiritual al utilizatorului. Ceva mai târziu, milenariști precum Nick Bostrom vorbesc despre o filosofie transumanistă, conform căreia puterea tehnologiei va accelera evoluția umanității prin apariția unui nou tip de Homo Sapiens. Aici intră în discuție evoluția unei „minți extinse” care se presupune că ar putea trece dincolo de gadgeturile contemporane, până la emularea ei într-un alt mediu. Acest „alt mediu” poate echivala cu trecerea într-un alt stadiu al conștiinței umane. Lidó Rico chestionează această filosofie transumanistă, aducând argumente în favoarea tehnologiei, prin inserarea cipurilor în lucrările sale. Sau, din contră, aduce argumente ale naturalismului, inserând elemente din natură. Nu departe de filosofia naturalistă a lui Henry David Thoreau, alte reprezentări ale corpului uman apar la Lidó Rico la antipodul tehnologiei, acolo unde doar natura este singura sursă la care omul se poate raporta pentru a se reîntoarce la condiția lui primordială. Lidó Rico inserează în lucrările sale elemente din recuzita păsărilor, precum cuiburile, dar și elemente din recuzita albinelor, precum fagurii.
Capetele și busturile lui Lidó Rico sunt autoreferențiale, el își consideră corpul precum un teritoriu creativ. În acest sens, își imersează corpul în ipsos pentru ca mai apoi să și-l dedice studiului și pentru a-l insera în propria creație. După ce au fost turnate în silicon, aceste module sunt reproduse și transpuse în instalații de zeci de piese. Într-un mod ritualic, modulele se succed unele după altele, sub forma unor celule. De la forma întregii instalații până la cel mai mic element care o compune, operele lui Lidó Rico reconstituie celula umană.
Inspirate de argumente științifice, compozițiile sculpturale ale lui Lidó Rico se îndreaptă către o zonă interdisciplinară și deschid noi posibilități ale reprezentării vizuale „outside the brain”, dar și alternative, de cercetare intuitivă a acestuia, „inside the brain”. Materializarea acestui proiect a fost posibilă datorită colaborării cu neurofiziologul Kuey Y Tseng, de la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Rosalind Franklin din Chicago (RFUMS) și cu neurobiologul Jose Luis Ferran, de la Universitatea Murcia din Spania.”
- Clima – agentul secret al istoriei - 25 aprilie 2025
- Ce e în neregulă cu viața la sat? - 19 martie 2025
- Imaginea străinilor în percepția publică - 13 martie 2025