Amfiteatrul Colegiului Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare va purta numele scriitorului Augustin Buzura

Evenimentul prin care amfiteatrul Colegiului Naţional „Gheorghe Şincai” din Baia Mare a căpătat numele academicianului Augustin Buzura a avut loc marţi 15 octombrie, în prezenţa unui mare număr de invitaţi, cadre didactice şi elevi ai colegiului. Festivitatea face parte din şirul manifestărilor dedicate Centenarului Colegiului „Naţional Gheorghe Şincai” şi a fost organizată în parteneriat cu Fundaţia Culturală Augustin Buzura. Viaţa, personalitatea şi opera lui Augustin Buzura au fost evocate de academicianul Mircea Flonta, fost elev al Colegiului Naţional „Gheorghe Şincai”, profesor universitar doctor Gheorghe Glodeanu, profesor Terezia Filip şi Dana Buzura-Gagniuc, purtătorul de cuvânt al Fundaţiei Culturale Augustin Buzura.

Dana Buzura-Gagniuc:

Am câteva lucruri de spus şi sper să le pot cuprinde pe toate în cât mai puţine cuvinte.
Mai întâi, să vă transmit mesajul preşedintelui FCAB – Anamaria Maior-Buzura, fiica academicianului Augustin Buzura care, dacă ar fi fost în ţară, cu siguranţă ar fi fost acum, aici. Apoi, să mulţumesc iniţiatoarelor, celor două doamne profesoare, Anca Popan şi Cristina Milian care au venit cu ideea, dar şi domnului director prof. Leonard Mardar care a achiesat la ea.
Mă bucur că sunt aici atât de mulţi tineri dintre care, poate, va veni momentul să-mi recrutez subiecţi pentru interviurile mele de la rubrica „Generaţia Z” a revistei Cultura. De altfel, o mare parte din beneficiarii proiectelor Fundaţiei Culturale Augustin Buzura sunt tinerii şi, sunt convinsă, ca va veni momentul în care – graţie parteneriatului care se va semna cu Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” – vor urma proiecte comune.
Generaţia mea şi o mare parte dintre dascălii de aici ne amintim de perioada de dinainte de 1989, când romanele lui Augustin Buzura – scriitorul-conştiinţă al epocii – se găseau cu greu şi se citeau cu discreţie. L-am citit apoi cu toţii în Tribuna şi Cultura ca jurnalist de-un curaj aproape sinucigaş, mai ales în raport cu autorităţile, fapt care l-a costat enorm. Deşi, în realitate, era de-o timiditate extremă. Însă ştiu că generaţia de elevi din faţa mea îl cunoaşte mai puţin şi e… oarecum de-nţeles, atâta timp cât Buzura nu se mai studiază la limba şi literatura română, nu mai este în manuale. Sigur, sunt alte personalităţi considerate dezirabile în acest sens şi aici nu-mi permit să comentez. Prea aş fi subiectivă.
De aceea, mă simt oarecum datoare cu o explicaţie, cu o detaliere, cu o… justificare dacă doriţi, mai ales în faţa tinerilor din sală, dar şi a celor care, probabil, în viitor, văzând placa de la intrare, se vor întreba de ce Augustin Buzura și cine este Augustin Buzura.
Augustin Buzura a fost unul din elevii iluştri ai acestui liceu de elită. Unul din oamenii care a făcut să se vorbească mult despre Liceul „Gheorghe Şincai”, despre Baia Mare şi despre Maramureş, despre modelele umane de aici. Despre dascălul absolut, despre profesorul-concept am auzit vorbindu-se la noi în casă. Și mi-au rămas în minte nume precum Olimpia Dragoş, diriginta sa, sau Zoe Achim sau… Dumitru Silaghi, care i-a fost profesor şi mamei mele şi, mult mai târziu, şi mie.
Însă eu n-o să-l pot niciodată evoca pe Augustin Buzura în dimensiunea aceea academică, literară, culturală. Da, sunt un cititor fidel al operei şi al publicisticii sale, sunt un cunoscător – oarecum de pe tuşă – al tuturor acestora. Dar, pentru acestea, sunt oameni pregătiţi şi au fost aici ante-vorbitorii mei. Însă, sunt un privilegiat depozitar al unor amintiri comune, al unui spaţiu pe care l-am trăit, pe care l-am respirat şi adulmecat împreună. Şi acel spaţiu e legat oarecum de mica şi de marea familie a Berinţei şi a Maramureşului, este vremea şi spaţiul poveştilor cu care am crescut firesc, pe multe dintre ele simţindu-le şi regăsindu-le sublimate în cărţile lui. Sunt oameni din dat şi locuri din sat pe care le-am identificat în cărţile lui.
Eu o să vă spun doar câteva cuvinte despre zbaterile unui om pe care, înainte de a-l cunoaşte ca scriitor, eu îl ştiam ca fiind „unchiu’ Augustin”, fratele mamei mele, cel care venea adesea în vacanţele de vară la Berinţa, însoţit de scriitori şi oameni de cultură extrem de importanţi. Înainte de a-l putea înţelege ca scriitor – foarte mică fiind – ştiam şi simţeam din poveştile mai mult şoptite ale celor mari din jurul meu că el scrie ceva important, ceva greu, ceva grav, motiv pentru care nu era deloc iubit de regim.
Vedeţi, în acest prezent tulbure şi alert, în care ne putem exprima oricând, oricât, aproape oriunde şi, adesea…, oricum, este greu de imaginat ce-nsemna cenzura. Azi, când, din păcate scriem mai mult decât citim… este greu de imaginat cum un cuvânt care nu era pe placul regimului te putea trimite după gratii sau te putea interzice, scriitor fiind.
Mi-a fost greu să înţeleg acum foarte-foarte mulţi ani discuţia dintre „unchiu’ Augustin”, cum îi spuneam eu, şi tata. Tatăl meu l-a întrebat „De ce nu scrii ce vor să audă?” – referindu-se la lungile sale războaie cu cenzura şi, implicit la şicanele, ameninţările, restricţiile, dificultăţile financiare cauzate de acea atitudine a sa. „M-aş compromite pentru următorii 2000 de ani!” – a spus Buzura. Am înţeles semnificaţiile acestui mesaj mult mai târziu, când am realizat că Buzura a fost într-un permanent şi istovitor război cu regimul comunist, care îl urmărea zi şi noapte. Un scriitor lucid şi curajos. O conştiinţă ca a lui era un pericol pentru un regim care dorea să ţină un popor într-o noapte a conştiinţei.
Poveştile cu şi despre el o aveau în centru pe mama-bună, cea care i-a fost model, sprijin şi… bici – atunci când a fost nevoie. E dificil de înţeles pentru generaţiile tinere ce-nsemna atunci – în anii 1940-1950 – să îţi porţi copiii la şcoală. În Berinţa, doar copiii şi nepoţii preotului Gheţie – adesea evocat în interviurile lui Buzura – şi-au permis să facă şcoală. Pentru copiii de ţăran, lucrurile erau în general stabilite şi de nenegociat. Ei trebuia să rămână inevitabil acasă, să-şi lucreze pământul. Însă, mama-bună – o femeie mărunţică, aprigă cu o privire de foc – a preţuit mai mult şcoala decât pământul şi a visat să-şi facă toţi copiii domni. Cred că, dacă un om ar fi putut muta munţii cu privirea, ea ar fi schimbat relieful. Şi-ar fi făcut şes din Dealul Mănânţuşului pe care-l urca zilnic cu felinarul în mână, ca să-l conducă iarna prin pădure pe Buzura spre şcoala care era la 6 kilometri. Iernile erau crunte şi-ngheţate, Buzura avea 10 ani şi, nu o dată, în cumplita lor navetă, au fost înconjuraţi de mistreţi şi lupi în mijlocul pădurii. Şi ar mai fi apropiat, poate, mama-bună, cu privirea şi cu voinţa ei, şi cei 17 km dintre Berinţa şi Baia Mare, pe care adesea-i făcea pe jos cu coşul cu merinde în spate. Atunci, Buzura – elev al acestui liceu fiind – stătea în gazdă aici, în Centrul Vechi, iar mâncarea i-o aducea mama-bună cu coşul de-acasă pentru câte o săptămână. Sacrificiile pe care le-au făcut bunicii mei – ţărani simpli – sunt greu de imaginat. Spun toate acestea ca pe nişte lucruri care, în urmă cu 40 de ani, când le povestea bunica, mi se păreau fireşti, dar care acum, pe măsură ce trece timpul, mi se par tot mai teribile. Pentru noi, trăitori ai erei digitale, e greu de imaginat cum puteai face şcoală, cum puteai ține legătura cu familia, cum puteai circula într-o perioadă în care nu exista nimic. Cred că e bine ca tinerii să ştie, să afle, să nu uite. Performanţă s-a făcut şi atunci.
Deşi viaţa l-a dus departe de Maramureş, Augustin Buzura s-a întors permanent aici, dintr-un teribil şi dureros sentiment al apartenenţei, dintr-o dorinţă de a face ceva pentru locurile sale. Nu întâmplător, Şcoala de Vară, respectiv cursurile de cultură şi civilizaţie română ale Fundaţiei Culturale Române s-au desfăşurat în Baia Mare în perioada în care el încă mai conducea această instituţie pe care o crease, înainte de a fi dat afară de la instituţia gândită, construită şi ridicată de el. Prin tot ce a făcut cu Fundaţia Culturală Română a oferit poate cel mai relevant model de diplomaţie culturală românească. Viaţa sa, până la urmă, a fost un model de rezistenţă prin cultură, ştiut fiind că mereu spunea că doar cultura ne face liberi.
Recunoaşterea e fiica nobilă a cunoaşterii. Orice gest de recunoaştere ştiu că e dublat de un gest de cunoaştere, este o dovadă că aceia care au reuşit să-i pătrundă opera, suferinţa, universul, i-au înţeles sacrificiul. Poate, nu întâmplător, preşedintele Academiei Române spunea că Augustin Buzura s-a sacrificat pentru cultura română, că a îmbogăţit definiţia poporului român. Sacrificiul a însemnat puterea de a-şi asuma consecinţele refuzului de a face pact cu diavolul, de a face compromisurile sugerate de securitate, de cenzură, de a-şi asuma libertatea de a scrie ce simte. Şi s-a vorbit aici despre războaiele lui cu cenzura. Noi, familia, le-am resimţit ani la rând ca pe nişte lovituri… aproape fizice.
Profit de faptul că sunt aici reprezentanţii unor instituţii care, la momentul potrivit, i-au acordat recunoaşterea: Primăria Municipiului Baia Mare, care l-a făcut cetăţean de onoare, şi Universitatea de Nord care, în 2010, i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Vă mulţumesc!
Iar dumneavoastră, celor de la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”, vă mulţumesc încă o dată în numele familiei Buzura. Ne-aţi făcut o mare onoare!

Anamaria Maior Buzura:

Stimați prieteni,
Suntem onorați că un punct important al festivităților dedicate Centenarului Colegiului Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare este consacrat memoriei tatălui meu. Pentru gestul dumneavoastră, de a da amfiteatrului Colegiului Național „Gheorghe Șincai” denumirea „Augustin Buzura” vă suntem profund recunoscători.
Tatăl meu a fost elev al acestui liceu între anii 1951 și 1955 și știu cât de mult au însemnat acești ani în traseul său profesional, pentru că aici s-au pus bazele pregătirii sale ca viitor student al Facultății de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca. Fără dascălii de aici, despre care ne vorbea cu respect și nemăsurată dragoste, fără modelele și valorile care i-au fost cultivate și inoculate aici, în acei ani ai adolescenței și tinereții, cred că nici drumul său literar n-ar fi fost la fel.
Suntem, de asemenea, onorați de fapul că am reușit să punem bazele unei colaborări pe termen lung, prin semnarea Protocolului de Colaborare dintre Colegiul Național „Gheorghe Șincai” și Fundația Culturală Augustin Buzura.
Am aflat în timp real toți paşii pe care i-aţi făcut, fiecare emoţie, fiecare zbatere pe care le-aţi avut, pentru ca acest moment să se întâmple. Pentru toate acestea, trebuie să le mulțumesc doamnelor profesoare Anca Popan și Cristina Milian și domnului director, profesor Leonard Mardar.
Regret că distanța mult prea mare nu-mi permite să particip la festivitate, dar vă asigur că voi veni să vă cunosc și să vă mulțumesc personal.
Cu aleasă considerație,
Anamaria Maior-Buzura
Președintele Fundației Culturale Augustin Buzura