Descoperirea de sensuri comune va oferi direcție omogenizării structurale a spațiului securității, într-un înțeles mai larg decât cel al apărării europene.
La sfârșitul anului trecut, Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și fost președinte al Parlamentului European, aducea în spațiul public clarificări conceptuale cu privire la noțiunea de autonomie strategică a Uniunii Europene. Un concept care și-a făcut loc pe agenda politică europeană în ultimii ani, pe fondul mutațiilor sesizabile la nivelul sistemului internațional și, mai ales, al incertitudinilor cu privire la soliditatea construcției transatlantice. În fapt, relația cauză-efect dintre autonomia strategică europeană și apărarea europeană în format aliat este, mai degrabă, biunivocă și încă neclară din perspectiva alăturării diadice. Așa cum se întâmplă de fiecare dată când statu-quo-ul este pus în pericol, establishment-ul și cercurile influente de analiză strategică sunt purtate de curente antagoniste, novatoare și conservatoare, către poziții aparent ireconciliabile, cu potențial distructiv.
De aceea, dezbaterea asupra autonomiei strategice trebuie să avanseze fără patimă și fără false mize naționaliste sau populist-eurosceptice. Finalitatea se va regăsi mult dincolo de semantica limbajului politic, în profunzimea sensului proceselor integrative ale construcției europene. De altfel, aceste procese sunt cele care conferă pragmatism noțiunii de autonomie (strategică), atât timp cât aceasta poate fi atașată funcțional doar de entitățile omogene din punct de vedere politic și structural.
Sensibilitatea dezbaterilor actuale izvorăște din interpretarea semnificației omogenităților europene, cu atât mai mult a celei de securitate și apărare comună. Practicitatea uniunii securității și apărării conduce ineluctabil către nevoia de acomodare a acesteia cu spațiul securităților naționale și la necesitatea integrării sale în organica securității transatlantice, teme mai degrabă controversate decât coagulante. Cu toate acestea, subiectul nu trebuie ocolit, iar tentația procrastinării trebuie evitată. Clarificările conceptuale ale autonomiei strategice venite de la cel mai înalt nivel de responsabilitate al Uniunii Europene sunt esențiale, mai ales în contextul schimbării de administrație americană, dar și al intrării într-un nou cadru financiar european multianual în care, pentru prima dată în istorie, regăsim bugete pentru finanțarea noilor inițiative ale apărării comune.
Înainte de orice, trebuie observat că limbajul teoretic argumentativ folosit în susținerea ideii de autonomie se reduce, de cele mai multe ori, la nevoia de supraviețuire. Un termen profund realist, specific ordinii anarhice a statelor-națiune, o lume în care identitatea și locul Uniunii Europene sunt încă insuficient definite. De fapt, aceasta este prima ambiguitate care însoțește conceptul de autonomie strategică al cărui înțeles comun decurge din atașarea sa de unitățile statale, naționale sau național-statale cu care operează relațiile internaționale în prezent. De regulă, entitățile care luptă pentru autonomie sunt cele care se simt amenințate obiectiv sau subiectiv de pericolul dispariției. Ca entitate a sistemului internațional, „Uniunea Europeană este o uniune economică și politică între 27 de țări europene”, așa cum ne explică „Ghidul despre UE și activitatea sa” publicat de Comisia Europeană în cursul anului trecut. În același ghid descoperim și că „UE este guvernată de principiul democrației reprezentative, cetățenii fiind direct reprezentați la nivelul UE în Parlamentul European, iar statele membre fiind reprezentate în Consiliul European și în Consiliul Uniunii Europene”. Cum pot fi interpretate aceste definiții prin raportare la criteriile statalității? Europeniștii ar putea să explice cu enorm de multe detalii juridice cum funcționează dimensiunile supranaționale ale domeniilor federative, respectiv cele interguvernamentale ale domeniilor confederative ale Uniunii. Dar cine, cum, pentru cine și, mai ales, față de cine poate fi pusă în discuție autonomia strategică a Uniunii rămâne insuficient definit din punct de vedere politic, juridic și administrativ.
Am putea depăși această primă ambiguitate, dacă am reuși să imaginăm o nouă modalitate de interpretare a premiselor de analiză a conceptului de autonomie, luând urma inovațiilor paradigmatice care au permis dezvoltarea proiectului Uniunii Europene în ultimele trei decenii. Dacă acceptăm o asemenea logică, atunci vom putea descoperi că autonomia strategică se adresează, în primul rând, interiorului Uniunii. Descoperirea de sensuri comune va oferi direcție omogenizării structurale a spațiului securității, într-un înțeles mai larg decât cel al apărării europene. Acel spațiu în care europenii și Uniunea Europeană trebuie să facă față unei game extinse de amenințări existențiale. Este spațiul în care se regăsesc valorile, identitatea, interesele și obiectivele majore ale europenilor.
De aceea, spuneam că ne aflăm în fața unui nou moment de inovare strategică, de la care așteptăm soluții pentru facilitarea trecerii Europei peste actualele turbulențe ale sistemului internațional, spre noua ordine globală. Josep Borrell punctează importanța eliminării ambiguităților și pune accent pe nevoia tranziției din planul ideilor, în care suntem captivi astăzi, pe terenul soluțiilor practice. Bineînțeles că de la intenții la soluții este cale lungă, mai ales că drumul trece prin 27 de capitale europene și, încă, nu se poate spune că toate drumurile duc la… Bruxelles. Totuși, „autonomia strategică este mai importantă decât oricând”, după cum afirmă Borrell, pentru că Europa se găsește astăzi în fața unor provocări existențiale determinate de trei-patru mari mutații la nivelul sistemului internațional.
În primul rând, suntem martorii intensificării „competiției dintre marile puteri”, în care ascensiunea economică a Chinei va deveni de neoprit, revizionismul rusesc se va amplifica și diversifica, India va ajunge a treia economie a lumii în următorii zece ani, Statele Unite vor căuta noi modalități de menținere a supremației tehnologice și militare, iar Europa va pierde din relevanța sa politică și economică de care s-a bucurat pe parcursul secolelor lumii westphaliene. În al doilea rând, multilateralismul susținut cu atâta energie de UE va fi subminat de asimetrii și politici conflictuale, în care „știința, tehnologia, comerțul, informația, investițiile vor deveni surse și instrumente de forță”. În al treilea rând, axa geostrategică a lumii se va muta de la Atlantic la Pacific, cel puțin din perspectiva intereselor majore ale Statelor Unite și a redistribuirii celor mai importante capacități de putere hard și soft ale acestora. Pe acest fond, Uniunea Europeană va rămâne principalul actor geopolitic în interiorul arealului euroatlantic, cu interese și responsabilități privind gestionarea problemelor de securitate din vecinătățile sale din Orientul Mijlociu, Nordul Africii și, probabil, din spațiul ex-sovietic, de la Marea Neagră la Marea Baltică. Toate aceste dinamici nu țin de o administrație americană sau alta, ori de implicarea onestă a acestora în asigurarea securității europene. Chiar dacă instalarea în Biroul Oval de la Casa Albă a lui Joseph R. Biden Jr. va însemna o reapropiere a Washingtonului de Bruxelles, macro-evoluțiile globale sunt exogene organismului transatlantic, prea ample pentru a mai fi inhibate și prea contondente pentru a fi evitate.
O altă ambiguitate se naște din faptul că sintagma „autonomie strategică” a pătruns în semantica europeană pe filiera limbajului politic utilizat de mai mulți ani în susținerea dezvoltării unor formate colaborative de lucru din domeniul industriei europene de apărare. De altfel, autonomia strategică a fost utilizată ca principal argument ideologic, izvorât din Strategia globală a UE, și în susținerea celor mai recente inițiative din domeniul apărării, EDF și PESCO, ceea ce a întărit percepția publicului cu privire la limitarea aplicabilității conceptului la domeniul capabilităților europene de apărare. O asemenea restrângere se poate transforma într-o capcană semantică spre care contestatarii continuării proceselor integrative ar vrea să atragă auditoriul mai mult sau mai puțin specializat. Scopul lor este de a insinua la nivelul statelor membre serioase temeri cu privire la „accelerarea dezangajării Statelor Unite” din Europa, care ar fi împinse în afara continentului de dorința europenilor de a-și crea un spațiu politic propriu prin avansarea unor proiecte destinate apărării, cumva, pe la spatele americanilor. Altfel spus, euroscepticii ar vrea să lase de înțeles că nu schimbările geopolitice majore care mută atenția Washingtonului către Asia ar fi cele care recompun noua strategie de securitate a SUA pentru Europa, ci utopiile unor federaliști de la Bruxelles care visează la construirea unui imperiu european pe care se gândesc să îl apere cu o armată proprie. În plus, aceștia din urmă ar dori să scoată Europa din NATO sau nu își dau seama că asta se va întâmpla.
Astfel, NATO a devenit cartea dezbinării în jocul integrării securității și apărării europene, în pofida evidenței rolului său stabilizator și motivațional pentru consolidarea securității UE în cadrul unei Alianțe mai puternice. În fapt, consolidarea pilonului european al NATO reprezintă chiar prima prioritate a acestei perioade. De ce nu ar fi valorificat acest moment pentru ca imperativul creșterii semnificative a bugetelor alocate de europeni pentru apărare să fie însoțit de măsuri de coordonare „transfrontalieră” pentru evitarea redundanțelor și duplicării unor cheltuieli sau pentru realizarea unor obiective comune, mult mai generoase decât suma posibilelor realizări individuale?
Borrell sesizează pericolul narațiunilor care exploatează presupusa opoziție dintre autonomia strategică europeană și NATO și propune extinderea conceptului dincolo de asocierea sa intuitivă cu securitatea. Un prim pas ar fi înglobarea pe fondul dezbaterii a „unor noi subiecte de natură economică și tehnologică, pe care le-a relevat pandemia Covid-19”. În acest context, ar trebui ca definiția autonomiei strategice oferită de Consiliul Europei în noiembrie 2016: „capacitatea [UE] de a acționa autonom atunci și acolo unde este necesar și împreună cu partenerii ori de câte ori este posibil”, să capete un înțeles mai larg decât cel al delimitării capacităților europene de apărare de cele americane și al limitelor finanțării din fonduri europene a parteneriatelor dintre cele două părți pentru cercetarea și dezvoltarea industrială în domeniul apărării.
În final, probabil că cea mai mare ambiguitate a conceptului de autonomie strategică este creată de percepția diferită a amenințărilor în interiorul Uniunii. Și aici statalitatea joacă un rol central în relevarea amenințării prin juxtapunerea unor repere identitare naționale, așa cum sunt istoria, tradiția și geografia, cu existența, distribuția și intensitatea pericolelor. Dacă în ceea ce privește originile amenințărilor există consens, așa cum reiese din documentele CSDP, percepția intensității acestora este cea care diferă semnificativ de la vest la est și de la nord la sud. Pentru armonizarea acestor percepții, Comisia a lansat în cursul anului trecut Busola Strategică. Un instrument nou, care va asigura „consolidarea culturii europene de securitate și apărare” și va permite „stabilirea de obiective concrete pentru politicile de profil ale UE”. Instrumentul va deveni funcțional în primăvara anului 2022 pe timpul președinției franceze a Consiliului UE. O sincronizare mai bună nici că se putea, având în vedere interesul Parisului, exprimat vocal în ultimii ani de președintele Macron, pentru construirea unui pilon european de apărare solid. Ca de fiecare dată, timpul va demonstra viabilitatea unor astfel de instrumente. Ceea ce știm este că în spatele inițiativelor de orice fel se găsesc inițiatori și promotori, interese și mercantilism. Însă tema autonomiei strategice și, în particular, tema apărării comune europene vor trebui să se bucure de un consens incontestabil și de susținerea neechivocă din partea tuturor statelor membre. Este interesant că noua administrație de la Washington ar putea să devină un factor favorizant pentru asemenea dezvoltări, atât timp cât Bruxellesul așteaptă din partea lui Biden un semnal clar de sprijin al multilateralismului, punct de la care va putea începe reconstruirea încrederii dintre părți pusă la grea încercare de politicile tranzacționale bilaterale promovate de administrația Trump.
Indiferent de evoluții, importanța relației transatlantice pentru securitatea Europei nu trebuie pusă la îndoială. Consolidarea securității și apărării europene va conduce la întărirea securității euroatlantice și a rolului democrației în lume. O Uniune Europeană mai puternică va menține echilibrele de putere în spațiul vital al intereselor strategice europene, în condițiile creșterii tensiunilor în zona pacifică și intensificării competiției economice și comerciale dintre marile puteri. Pandemia a demonstrat că europenii mai au încă multe de făcut pentru a lucra mai bine împreună în situații de criză. În astfel de momente slăbiciunile ies la suprafață, iar conceptele trebuie să își dovedească viabilitatea practică. Comunitățile fac față mai bine pericolele decât individualitățile, indiferent dacă vorbim despre oameni sau state. Comunitățile au nevoie de omogenități, iar omogenitățile solicită autonomii de viziune și acțiune pentru a izbândi. Sau pentru a supraviețui. Depinde de perspectivă. De aceea, perspectivele sunt cele care vor construi sau demola rațiunea autonomiei strategice a Uniunii Europene.
Niculae Iancu este expert în securitate și apărare,
cu experienţă în domeniul cercetării ştiinţifice
militare și de intelligence.
