Trebuie să existe un motiv pentru care o fotografie este realizată. Această putere, această energie, acest mesaj, nu trebuie neapărat forțate. E vorba despre momente care merită să fie înregistrate și documentate cu ajutorul aparatului de fotografiat.
Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu
(Alex Gâlmeanu, proiect fotografic Ana Ularu)
Ai făcut fotografie publicitară și de artă, fotografie politică și civică. Care tip de proiect este preferatul tău?
Cred că voi rămâne mereu un visător. Încă din copilăria mea fotografică îmi doream să schimb lumea cu ajutorul fotografiei, să reușesc să concep un astfel de proiect încât el să contribuie la construirea unei lumi mai bune. Nu cred că am ajuns încă acolo, nu am schimbat lumea prin fotografie, dar nici nu am abandonat această idee. Ca proiect, cred că asta mi-ar plăcea, acela în urma căruia rezultă că fotografia poate fi un instrument al binelui, că poate bucura și încânta, că poate ajuta și alina. Nici nu contează dacă acest lucru s-ar întâmpla în cadrul unui proiect comercial, social, experimental sau personal.
Într-un interviu recent spuneai că ai ales fotografia portret pentru a putea relaționa cu oamenii. Fotografia este, deci, un mijloc de comunicare? Între cine și cine?
Fotografia este cu siguranță un limbaj universal, poate cel mai puternic dintre cele existente. Spun că este puternic deoarece, în cele mai multe cazuri, limbajul fotografic nu necesită traducere, fiind de cele mai multe ori înțeles, indiferent de cultură sau teritoriu. Firesc, există și situații particulare când o fotografie poate fi înțeleasă doar în contextul unui cadru social sau cultural aparte, dar, în majoritatea cazurilor, fotografia se poate adresa unei varietăți de culturi sau oameni. Desigur că putem vorbi despre artă, despre valoare de document sau despre alte valențe, dar această calitate de a fi un mijloc de comunicare este poate cea mai utilă dintre formele în care se poate manifesta fotografia. Există în primul rând o comunicare între autor și public, între consumatorul de imagini și creatorul lor. Dar uneori se întâmplă o formă de comunicare și între doi consumatori, bazată pe o fotografie la realizarea căreia aceștia nici măcar nu au participat.
(Alex Gâlmeanu, seria „People I know” – Dragos Bucur)
Le ceri oamenilor pe care îi fotografiezi să fie spontani. Există cu adevărat naturalețe în fața unui aparat de filmat sau fotografia este, în sine, o convenție?
Evident că vorbim despre o convenție. O ședință foto este o situație înscenată, organizarea în sine este artificială. Avem un loc în care ne întâlnim, știm că vom face fotografii, există un singur punct în încăpere unde lumina este „ideală” și un obiectiv foto îndreptat mereu spre subiect. Nu îmi dau seama câtă naturalețe poate livra cineva în aceste condiții. Cred că, de fapt este vorba despre o „interpretare” a naturaleții, ca un rol de jucat. Principalul lucru pe care îl solicit este ca subiectul să „uite” cât mai repede de existența aparatului foto, să nu mai conteze, să nu mai apară în limbajul corporal al lui. Mi-ar plăcea să pot surprinde momente „reale” și autentice, chiar și atunci când contextul și cadrul sunt „înscenate”, iar uneori chiar reușesc să realizez asta.
Așadar, subiecții trebuie să se destindă. Ai un ritual pentru ședințele foto?
Nu am o formulă de aplicat, variază de la caz la caz, nici măcar nu îmi iese de fiecare dată. Ironia este că nu depinde doar de mine, este o întâlnire la mijloc, chiar și eu am nevoie de sprijin din partea celor pe care îi fotografiez. E ca o întâlnire la o cafea în care ambii participanți vor să aibă parte de momente plăcute și să valorizeze timpul petrecut împreună. Nici măcar nu ține de fotografie, ci de uman și social. E exact ca în viață, când la o întâlnire încerci să creezi contextul unor momente memorabile.
În media și pe rețelele de socializare, imaginea care se remarcă e cea care îți ia ochii. Dar ce se întâmplă cu ce nu e glamour? Poate să „dea bine” pe cameră? În ce condiții?
Cred că orice imagine trebuie să transmită o anumită energie, să transmită o formă de mesaj, să fie puternică într-un fel sau altul. Cu alte cuvinte, trebuie să existe un motiv pentru care o fotografie este realizată. Acum, această putere, energie, mesaj, nu trebuie neapărat forțate. E vorba despre momente care merită să fie înregistrate și documentate cu ajutorul aparatului de fotografiat. Până și ideea de „glamour” poate căpăta multe nuanțe și forme. Îmi place să cred că una dintre condițiile minime pentru ca o imagine să fie puternică este credibilitatea. Nu contează neapărat cât de fantastică este scena. Contează dacă o poți crede. Sau dacă te poți identifica cu ea.
Există fotografie bună fără o tehnică pe măsură?
Cred că tehnica în fotografie începe să conteze din ce în ce mai puțin. Dacă la începuturile mele în fotografie, tehnica avea un rol determinant, iar uneori fotografii se ascundeau în spatele unor bariere tehnice mai greu de depășit de către „concurență”, astăzi tehnica pare să devină din ce în ce mai puțin relevantă. Cred totuși că este bine așa, cred că în viitor fotografia poate fi o formă de talent „pur”, un concurs de idei și filozofii, nu unul de tehnică. Probabil că nu a existat vreun moment în istorie în care fotografia să fie mai „democratică” decât acum, iar acest trend de democratizare va continua cu siguranță.
Modelul tău de frumusețe în fotografie care este?
Cred foarte mult în armonie. Cred atât în armonia compoziției, cât și în cea a mesajului. Cred că undeva în această zonă trebuie să se afle și frumusețea în fotografie.
Am citit despre tine că ești foarte disciplinat. Ce tabieturi profesionale ai?
Ah, dar nu sunt disciplinat. Mă bucur dacă cineva a observat asta la mine, dar cred că realitatea este alta. Cred că există o formă de „haos” creativ în ceea ce mă privește, dar știu să fac diferența între proiectele mele și cele profesionale, în care cred că sunt foarte concentrat, pentru că sunt mai mulți oameni care depind de concentrarea mea. Când vine vorba despre mine și proiectele mele, sunt, de exemplu, mereu întârziat. Sigur, am o scuză, îmi propun mereu foarte multe sarcini de îndeplinit și țin mereu să le fac pe toate. Cred despre mine că muncesc foarte mult și că încă îmi place, adică munca nu o simt ca pe un efort. Nu îmi dau seama dacă am tabieturi profesionale, poate că ele nu îmi sunt vizibile neapărat mie, ci celor din jurul meu.
(Alex Gâlmeanu, campania „Proiect 112”)
Ai militat vreodată pentru ceva anume prin imagine?
Să fiu sincer, nu cred că am făcut-o suficient de des, de intens și de bine. Sigur că fotografia, ca orice formă de artă, ar fi bine să fie angajată într-o cauză, de preferat una nobilă, pozitivă, cu impact social major. Chiar dacă gândul meu se află pe direcția asta, așa cum îți spuneam la prima ta întrebare, nu îmi dau seama dacă pot să mă laud cu o astfel de performanță. În altă ordine de idei, poate că nu există fotografie care să nu fie angajată într-o cauză, doar că nu toate cauzele sunt din categoria celor cu relevanță majoră. Până la urmă, chiar și zâmbetul credibil și autentic, al unei persoane oarecare, fotografiat într-o lumină moale de apus de soare, poate fi o cauză în sine. Poate că zâmbetul acesta surprins într-o fotografie, într-un context pozitiv, poate schimba ziua, sau chiar viața cuiva.
Alex Gâlmeanu este fotograf, artist vizual, director de imagine. Este specializat în fotografie editorială, publicitară, de modă și experimentală. A realizat portrete fotografice pentru mai mulți artiști români și campanii publicitare naționale și internaționale pentru mărci cunoscute. A colaborat la realizarea filmului documentar „Spioni de ocazie”. A creat componenta foto și video a campaniei „Atingeri Nedorite”, un demers de combatere a abuzului sexual asupra minorilor, cu care a câștigat mai multe premii, naționale și europene. Lucrează și la mai multe proiecte personale, printre care proiectul „Muzeul Fotografiei” și seria fotografică „Oamenii pe care îi cunosc”.