Michel Houellebecq, Supunere

Citind Supunere dupa zeci de cronici dedicate lui am avut un puternic sentiment de déjà lu. Cam tot ce era de spus s-a spus deja, asa ca reflexele mele de cititor nu puteau decât sa maimutareasca – adica sa repete – observatiile celor care au scris deja despre Supunere. Cu atât mai mult cu cât nu este un roman covârsitor de complex cum fusese Particulele elementare. Totusi, Houellebecq nu se afla in punctul cel mai de jos al mediocritatii in care a intrat dupa acea timpurie capodopera. Romanul cuprinde câteva pagini agreabile despre viata universitara franceza, desi MH, fara studii superioare, sustine ca nu o cunoaste decât indirect, din povestile altora. Apoi, Houellebecq e un eseist ascutit pe teme precum consumerismul (Platforma), cultura populara (Posibilitatea unei insule), arta contemporana (Harta si teritoriul) si politica (acest Supunere); remarcile lui sunt mai usor de inghitit decât editorialele si eseurile care se scriu ici si acolo.

In ce priveste tema cartii – declansatorul intregului scandal si a hype-ului mediatic –, ce i se poate reprosa lui Houllebecq nu e anti-islamismul. Scriitorul a evoluat de la diatribele din Platforma la o pozitie mult mai intelegatoare – cel putin in limitele cinismului sau fundamental. I se poate reprosa insa, sau doar constata, ca distopia in care islamistii pun mâna pe putere in Franta lui 2022 si chiureteaza in scurt timp toata laicitatea, toata modernitatea, toata Revolutia Franceza, inlocuindu-le cu o societate patriarhala – toate acestea au un aspect de cosmar fluent, dar nu mai putin infantil. Distopia politica a lui Houellebecq e un joc cu caluti de lemn, in care toate lungimile realitatii au fost simplificate, reduse la versiuni caricaturizate.

Unul dintre meritele care nu trebuie trecute sub tacere este redescoperirea lui Huysmans. Poate ca editorii seriei La Pléiade vor lua sugestia lui Houellebecq in serios si vor reedita acest scriitor in colectia care se balaceste in ultimii ani intre literatori mediocri precum Drieu La Rochelle si alegeri pur si simplu scandaloase precum Jean d’Ormesson.

 

Michel Houellebecq, Supunere, traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2015