Cred cu tărie că nu doar dirigintele sau doar consilierul școlar ar trebui să se ocupe de nevoile emoționale, cognitive și fizice ale copilului, ci fiecare profesor care lucrează cu acesta, pentru că de aici pornește cu adevărat învățarea.

|Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu|

Lucrați cu zeci, sute de profesori anual în cadrul Teach for Romania. Care e profilul lor și ce așteptări au privitor la formare?

În cei 7 ani de intervenție tot mai consistentă în școli din medii dezavantajate ne-am străduit mult să înțelegem atât cauzele profunde ale dezechilibrelor sistemice care afectează dramatic parcursul academic al copiilor și inserția lor socială ulterioară, cât și tendințele inovative din educație. Acum putem spune cu încredere că știm cum arată oamenii de care avem nevoie la catedră în școlile vulnerabile și care este nevoia de sprijin pe care o au aceștia pentru a-și face treaba bine și pentru a nu renunța.
Cred că 3 componente diferențiază acest profil de profesor lider susținut de Teach. Mai întâi vorbim despre oameni cărora le pasă atât de mult de viitorul copiilor din comunitățile vulnerabile, încât aleg să le fie aproape și să le dedice cel puțin 2 ani din viața lor pentru a-i inspira, pentru a le consolida încrederea că prin muncă susținută pot reuși, pentru a-i ajuta să recupereze pas cu pas ce au pierdut la nivel academic și socio-emoțional, pentru a-i conecta la alte modele de succes decât cele știute de ei. Vorbim și despre oameni care aleg să învețe continuu și să susțină creșterea celor din jur (copii, părinți, colegi de cancelarie), pentru că înțeleg foarte bine că provocarea nu e să fii „cel mai bun din lume”, ci „cel mai bun pentru lume”. Ei știu foarte bine că schimbarea începe cu întrebarea „ce pot face eu mai bine” și că misiunea lor nu e despre a repara oameni sau comunități, ci e aceea de a facilita contexte de învățare transformațională relevante pentru toți cei implicați în schimbare. Nu în ultimul rând, vorbim despre oameni care gândesc și acționează eco-sistemic, în termeni de sustenabilitate și impact, pentru că știu foarte bine că e nevoie de un sat întreg pentru a crește bine un copil și de o țară întreagă pentru a rezolva probleme sistemice cu un impact atât de devastator ca cele din educație. Misiunea lor este atât de complexă și de provocatoare, încât, pentru a izbândi, au nevoie de sprijinul nostru constant, dedicat și responsabil. Categoric, trebuie să vorbim atât despre o nouă abordare a procesului de formare inițială și continuă pentru acești oameni, cât și despre o nouă configurare a rolului lor în școală.
Mai concret, cei care aleg să contribuie în astfel de comunități, mai ales cei care vin din afara sistemului (din mediul corporate, din business sau ONG-uri), au nevoie de susținere pentru a nu se rătăci prin labirintul sistemului (înțelegerea metodologiei și a proceselor complexe, gen examen de titularizare sau suplinire și de integrare în școală), susținere pentru a nu pierde direcția și energia (coaching), pentru a-și dezvolta competențele de leadership și de predare strategică (mentorat și training, comunitate de învățare și practică), pentru a gestiona lipsurile majore din viața copiilor (hrană, îmbrăcăminte, asistență medicală, rechizite etc.) și din viața școlii (sistem informatic, dotări minimale de laborator, mobilier etc).

Ce îi motivează pe acești oameni să rămână în sistem și ce i-ar putea motiva să facă performanță în cadrul lui?

Un criteriu-cheie în selectarea profesorilor Teach este chiar motivația, pentru că schimbările profunde se produc cu oameni care au o misiune clară, asumată conștient și responsabil. Din acest motiv pot spune cu încredere că, în cazul nostru, vorbim despre oameni care sunt interesați să facă o diferență, să contribuie direct, nu doar la schimbarea unor destine individuale, ci la schimbarea de mentalități, de politici publice, de discurs și de abordare în educație.
Mulți dintre ei intră în program pentru doi ani, pentru a înțelege dezechilibrele sistemice și pentru a acționa direct, la firul ierbii, pentru un spor de bine pentru copii, iar apoi aleg să facă reconversie profesională (dacă nu au încă tipul de calificare cerut) și să rămână în educație, pentru că înțeleg valoarea contribuției lor la schimbarea pe care ne-o dorim cu toții. Cea mai mare provocare pe care o au acești oameni este legată de metodologia anacronică, complet disfuncțională și deloc adaptată vremurilor în care trăim, de intrare în sistem. Competențele dezvoltate prin studiile extrem de riguroase, făcute în universități de prestigiu (masterate, doctorate), experiența foarte bogată de lucru cu copiii sau cu gestionarea unor procese de management al schimbării, pregătirea pedagogică intensivă, cu mentorat și supervizare, oferită de Teach, nu contează deloc în accesarea unui post în sistemul educational din România. Practic, te afli în situația paradoxală de a fi perfect echipat pentru o intervenție cu impact în școli vulnerabile, dar nu poți avea acces, pentru că sistemul te consideră „necalificat”.
Soluția oferită de Teach for Romania pentru a le susține încrederea, progresul și performanța este un program integrat de sprijin pentru 2 ani, program care pune împreună workshop-uri cu învățare experiențială, mentorat și coaching, granturi mici pentru proiecte de învățare remedială și de intervenție comunitară, o comunitate de învățare, acces și expunere la modele de bună practică din rețeaua Teach for All și din programele partenerilor noștri educaționali: Fundația Noi Orizonturi, Fundația Verita, Montessori School of Bucharest etc. Pentru alumnii programului, în funcție de direcțiile noastre de impact și de interesul lor, oferim formare și contexte de practică cu supervizare pe componente relevante: formare pentru cadrele didactice din școli vulnerabile, management școlar, comunicare despre educație, politici publice.
Cred că aceste soluții sunt ușor scalabile dacă Ministerul Educației își dorește o folosire mai eficientă a resurselor pentru formare pe care le gestionează. E multă competență irosită în școlile noastre și o abordare mai descentralizată, mai puțin birocratică, bazată pe un mod de lucru agil, ancorat într-o strategie cu direcții clare și cu indicatori de performanță ușor de monitorizat și evaluat, cu o recunoaștere clară a meritelor, ar face cu adevărat o diferență atât în viața copiilor cu care lucrăm, cât și în aceea a profesorilor dedicați.

De ce nu vorbim mai des despre programe de consiliere a profesorilor sau coaching în școli?

Iată o întrebare foarte bună, care ar trebui adresată constant Ministerului Educației. Un profesor bun, capabil să gestioneze învățare relevantă în sala de clasă, lucrează în primul rând cu sine. Practică reflecția, metacogniția și co-reglarea, își cunoaște zonele de putere și pe cele de vulnerabilitate, își identifică blocajele și credințele păguboase, cere constant feedback și integrează ceea ce este relevant pentru creșterea sa, este aliniat cu sistemul său de valori și congruent cu misiunea sa, învață continuu nu doar din cursuri și cărți, ci și din experiențele colegilor, este colaborativ și este capabil să acceseze compasiunea, pentru că știe că elevii săi învață mai ales din ceea ce este el, ca om, din modelul de leadership pe care îl oferă.
Această așezare sănătoasă a propriei ființe nu se poate face fără un partener de creștere capabil să mentoreze și să supervizeze, când e o problemă de skill-uri, sau să provoace gândirea și simțirea, când e o chestiune de mindset și credințe. Este exact ceea ce practicăm în Teach, iar rezultatele sunt vizibile. Am început să transferăm aceste practici și spre sistem, prin programele de formare oferite profesorilor din comunități vulnerabile și printr-un nou proiect Erasmus prin care ne propunem să pregătim mentori/metodiști și să oferim un model de bună practică validat internaţional de un evaluator extern cu reputație ireproșabilă.

Dar consilierea în rândul elevilor? Ora de dirigenție are mai mult caracter administrativ. Consilierul școlii este insuficient pentru nevoile elevilor, iar aceștia nu au fost învățați să ceară măcar ajutor.

Acesta este cu adevărat un punct extrem de sensibil. Deși vorbim continuu despre învățarea centrată pe elev și despre faptul că elevul este beneficiarul nostru direct, practicile curente nu iau în calcul nevoile reale ale acestuia. Adesea ne limităm la a livra cunoștințe unor protipuri abstracte, uitând de misiunea noastră de a deschide pentru copiii noștri oportunități noi de viață prin educație relevantă.
Cred cu tărie că nu doar dirigintele sau doar consilierul școlar ar trebui să se ocupe de nevoile emoționale, cognitive și fizice ale copilului, ci fiecare profesor care lucrează cu acesta, pentru că de aici pornește cu adevărat învățarea. Când ne plângem de lipsa de motivație a elevului ar trebui să ne întrebăm și ce știm despre motivațiile lui, pentru că nu există om viu care să nu fie motivat de ceva. Ar trebui să ne întrebăm dacă știm cu adevărat care sunt temerile lui, care sunt pasiunile și interesele lui, cum ar putea folosi mai bine ceea ce vrem să-l învățăm la școală pentru a-și crește calitatea vieții.
Profesorul Teach pornește întotdeauna de la construirea relației cu elevii săi. Le înțelege atât contextul de viață, prin contactul direct cu comunitatea și cu familiile lor, cât și nevoile individuale. Apoi, împreună, construiesc în sala de clasă o cultură a reușitei bazată pe o viziune și pe obiective comune, pe un sistem de valori tradus în comportamente clare, pe reguli și consecințe asumate de toți. Se creează astfel un cadru care oferă siguranță și apartenență. Un cadru în care ne susținem unul pe celălalt pentru a ne atinge obiectivele. Un cadru în care învățăm din greșeli, în care colaborăm, în care celebrăm micile succese. Astfel construim baza emoțională și motivațională pentru performanța academică și pentru adresarea unor decalaje cognitive și emoționale.
Știu că mulți profesori dedicați fac asta intuitiv. Și o fac pentru că le pasă de copii și pentru că sunt atenți la procesul de învățare, nu la livrarea de informații. Tind să cred că ajută să ne înțelegem și să ne delimităm mai clar rolurile: dirigintele poate avea un rol pur administrativ, consilierul se poate ocupa de aspectele mai complexe legate de tulburările emoționale și cognitive ale copilului, iar profesorul trebuie să adreseze corect toate nevoile de învățare ale copilului și să se asigure că a creat cadrul necesar ca învățarea autentică să se producă cu adevărat.

De ce statul nu reușește să implementeze modelul Teach atunci când vorbim despre atragerea forței de muncă în comunitățile defavorizate?

Cred că explicațiile sunt multiple. Paralizia statului pierdut în propriul hățiș legislativ și într-o birocratizare monstruoasă a proceselor mari pe care le gestionează este doar vârful icebergului. La nivel profund există tipare și tendințe păguboase (centralizare și control excesiv; conservarea status quo-ului și satisfacerea intereselor mai mult sau mai puțin legitime); structuri sistemice anacronice, care nu iau în calcul toți actorii relevanți din eco-sistemul copilului și nu-i așază împreună, care practică un egalitarism de fațadă, ce agravează inechitatea și segregarea, cu procese și proceduri osificate, care nu permit o abordare agilă, diferențiată; modele mentale păguboase (profesorii cei mai buni trebuie să fie în școlile cele mai bune, „cu ăștia nu se poate face nimic”/„n-are rost, pentru că e ca o groapă fără fund”, eficientizăm tăind resursele celor care au cea mai mică putere).
Evident, problemele sistemice au nevoie de soluții sistemice. E nevoie de un act de curaj, de multă determinare și de coerență strategică pentru a schimba abordarea când vorbim despre atragerea, integrarea, pregătirea și susținerea forței de muncă pentru comunitățile vulnerabile. E nevoie și de o alocare diferită a resurselor, care să pornească de la premisa creării unui sistem educational echitabil. Teach a creat și a rafinat vreme de 7 ani un model viabil, cu impact măsurabil, spulberând mitul că oamenii bine pregătiți nu vor să meargă în astfel de comunități. Mai mult, e pregătit să susțină orice efort guvernamental în direcția adresării sistemice a inechității.

Care este numărul celor care părăsesc sistemul după programul Teach care durează 2 ani? Și care e motivul principal pentru care fac asta?

Credința că același om trebuie să stea în aceeași școală toată viața este extrem de păguboasă în sistemul nostru educațional. Mai ales în comunitățile vulnerabile, e nevoie de energie proaspătă și de motoare puternice, care să țină un ritm susținut, pentru a restrânge cât mai rapid și mai consistent decalajele. Ar ajuta să ne dorim mai mult o abordare unitară, o coerență a practicilor didactice, o eficiență crescută a învățării, generată de oameni care gândesc în termeni de sustenabilitate și impact.
E chiar contraproductiv să legi mereu performanța de un om anume, un om care poate obosi, care se poate plafona, care poate fi absorbit de energia nesănătoasă a unui mediu ostil. Teach propune un program în care participanții au un stagiu de 2 ani în astfel de școli. În perioada acestui stagiu ei primesc susținerea necesară pentru a performa. Mulți aleg să rămână alături de copii până când aceștia încheie un ciclu școlar (mai ales învățătorii). Mulți dintre ei fac reconversie profesională, pentru a rămâne cu drepturi depline în sistem.
Atunci când sistemul nu ne blochează prea mult, locul unui profesor Teach este luat de alt profesor Teach, care are o abordare similară: construiește o cultură a reușitei în clasă și în școală; coagulează „satul” în jurul copiilor, asigurând acces și continuitate; atrage resurse și lucrează colaborativ.
Dacă e să ne referim la cifre, cam 70% dintre alumnii noștri aleg să rămână în educație, deși doar jumătate dintre ei au avut inițial calificare de profesor.

Care sunt furcile caudine prin care trec profesorii in rural?

Realmente, provocările sunt mari și foarte diferite, de aceea doar un om cu solide competențe de leadership le poate gestiona sănătos și eficient. Cele mai dureroase sunt cele legate de copii, de la asigurarea nevoilor primare care facilitează accesul la școală (îmbrăcăminte și încălțăminte adecvată sezonului, hrană și rechizite), până la cele care asigură învățarea și continuarea studiilor (schelărie cognitivă și socio-emoțională deficitară din cauza unor ferestre de oportunitate ratate, absența unor rutine elementare de igienă, de relaționare și de învățare, interes scăzut pentru învățare și lipsa de încredere în rolul educației pentru creșterea calității propriei vieți.
O mare provocare este legată și de lipsa de încredere a părinților în rolul școlii și în performanța profesorilor. În multe familii vorbim despre analfabetism, despre violență și segregare, despre folosirea copiilor ca forță de muncă. În parteneriatul copil – părinte – profesor construirea încrederii este critică. De acolo începe cu adevărat magia, iar liantul este de fiecare dată „îmi pasă”. Îmi pasă atât de mult, încât aleg să fiu aici pentru tine. Îmi pasă atât de mult, încât nu renunț la tine. Îmi pasă atât de mult, încât sunt absolut convins că împreună avem resursele pentru a reuși. Astfel se explică faptul că într-o comunitate izolată din Brașov, în care niciun copil nu continua studiile după clasa a VIII-a, într-un singur an, de la un singur profesor, 22 de copii au ales să meargă mai departe. Astfel se explică și faptul că, la unii învățători Teach, numărul copiilor care termină clasa a IV-a e mai mare decât numărul celor care au început clasa I. Mai este, desigur, cultura școlii. Acel „Las’ că-ți trece. O să vezi tu că n-are rost”. Acel „cu ăștia nu se poate”. Acele priviri ostile când intri la oră la timp, când mergi în comunitate să vorbești cu părinții, când faci programe remediale sau când aduci resurse. Acele sarcini birocratice absolut inutile. Acel „așa se face aici treaba”. Evident, completăm tabloul cu niște condiții uneori imposibile de navetă cu transportul în comun, de felul absolut arbitrar în care se face de către primării decontarea transportului, de lipsa de igienă și de siguranță din școli. Dacă peste toate mai așezăm și dificultatea de a ajunge pe un astfel de post și incertitudinea privind păstrarea lui cel puțin pentru doi ani, cred că avem deja un tablou sumar al vieții de profesor în comunități dezavantajate.

Este pregătit profesorul român să primească feedback-ul elevului și să facă ceva pentru a-l îmbunătăți?

Aici avem o altă disfuncționalitate majoră a sistemului de educație. Logic, orice buclă de învățare pe care o gestionăm are nevoie de feedback, pentru că altfel nu putem regla procesul. Nu știm dacă am răspuns tuturor nevoilor de învățare, nu știm dacă am obținut rezultatele pe care ni le-am propus, nu știm nici măcar dacă ceva din ce am făcut a atins mintea și sufletul unor elevi. Feedback-ul este chiar motorul învățării eficiente, adevăr demonstrat clar de John Hattie. Elevul are nevoie de feedback. Profesorul are nevoie de feedback. Avem la îndemână cea mai bună și cea mai ieftină unealtă pentru a ne spori impactul, dar ne e teamă de ea și încă nu știm s-o folosim.
Mai mult, elevul este beneficiarul nostru direct. Pentru el mergem la școală. Pentru creșterea lui suntem plătiți. E absolut firesc și extrem de sănătos ca elevul să dea feedback despre cadrul de învățare creat de profesor, iar când spun cadru de învățare mă gândesc la calitatea relațiilor construite în clasă, la verificarea înțelegerii și a internalizării învățării, la menținerea unor așteptări ridicate și a unor standarde academice înalte, la claritatea privind criteriile de performanță, la dimensiunea colaborativă a învățării etc. Este evident că nu vorbim despre o evaluare a pregătirii academice a profesorului, ci despre felul în care elevul se simte și despre cum percepe el procesul de învățare prin care trece. Noi solicităm feedback-ul elevilor în fiecare an, iar rezultatele din student survey sunt folosite atât pentru a regla învățarea în sala de clasă, cât și pentru a oferi un sprijin mai adaptat nevoilor fiecărui profesor în parte (training, mentorat, coaching).
Probabil că unul dintre primele semne că ne facem bine treaba este chiar diminuarea fricii de feedback. Chiar îndrăznesc să visez la o școală în care există o cultură a feedback-ului care îi ajută pe oameni să crească sănătos și asumat.

Ce ar trebui sa știe să facă elevul la finalul celor 12 clase?

Avem un profil al absolventului pentru fiecare ciclu de învățământ, agreat la nivel de sistem, corelat cu un profil de competențe și cu un curriculum adecvat. Conform acestuia, elevul de clasa a XII-a are competențe înalte de comunicare în limba maternă și într-o limbă străină, are competențe matematice și competențe de bază în științe și tehnologii, are competențe digitale și știe să învețe eficient, are competențe sociale și civice, spirit de inițiativă și antreprenoriat și este atașat de valorile culturale ale umanității. Ce-ți poți dori mai mult?
Problema este că nimeni nu l-a învățat pe profesor cum să dezvolte toate aceste competențe într-o manieră sistemică, integrată, care să aibă sens și pentru elev. Lucrăm nișat, pe propria disciplină, cu terminologie academică excesiv de aridă, de teoretică, încurajăm mult reproducerea de informație, nu suntem atenți la nevoile emoționale ale elevilor, nu aducem curiozitatea și gândirea critică în sala de clasă, evităm încă învățarea pe bază de proiecte, experimentarea, lucrul în echipă. Mi-a rămas dureros în minte răspunsul unui elev la întrebarea cum e pentru tine școala: „lumea noastră și lumea profesorilor sunt complet paralele. E drept, uneori se intersectează, dar atunci e doar întâmplător și extrem de frustrant pentru ambele părți”.
Cred că stăm prea mult, prea des în ce ar trebui să știe sau să facă elevul și aproape deloc în cum ar trebui să fie acesta. Magia în învățare începe când elevul se simte văzut, auzit, înțeles, acceptat cu toate vulnerabilitățile sale, când nu are nicio umbră de îndoială că tu, ca profesor, chiar ai încrederea că își poate dezvolta toate acele competențe care îl vor ajuta să fie un om mai bun pentru lume și să mai împlinit personal și profesional.

Reforma sistemului din interior, bazată pe nevoile concrete ale elevilor. Cât de idealist sună acest scop pentru un expert în educație?

Pentru mine, pentru Teach, sigur nu sună idealist. Pentru asta suntem aici. Pentru asta am ales calea cea mai grea: să acționăm din interiorul sistemului, nu criticând sau negând ceea ce există, ci construind un model viabil, sănătos, de așezare a învățării pe făgașul ei firesc. Iar făgașul firesc înseamnă să co-creezi cu elevii tăi un parcurs educațional credibil, pornind de la înțelegerea profundă a nevoilor specifice ale fiecăruia, având însă mereu în minte o viziune ambițioasă și rezultate pe care să le măsurăm constant, împreună. E timpul ca profesorul să-și asume rolul de a gândi strategic învățarea și de a facilita un proces de învățare și creștere pentru fiecare dintre elevii săi. Sigur că nu e deloc ușor, dar nimic din ceea ce a avut vreodată sens pentru omenire nu a fost ușor. Ar fi absolut inacceptabil ca tocmai profesorii să fie cea mai mare piedică în învățare pentru copiii din școlile noastre.

Mulți profesori sunt condescendenți în relație cu elevii lor. Aceștia din urma sunt beneficiari ai proceselor educaționale coordonate de profesori. Unde se pierde această conexiune logică?

Eu aș privi cu mai multă compasiune situația, pentru că e mult mai complexă decât pare. Și e tare ușor să spui ce nu merge stând pe margine.
Ce este clar e că școala nu te pregătește să fii profesor, practica pedagogică fiind aproape inexistentă. În școlile noastre nu există onboarding. Managerul direct nu te ajută să-ți înțelegi cu adevărat rolul: să înțelegi cum arată un profesor bun, care-i sunt competențele și cum poate crește, care sunt responsabilitățile tale de bază și cum vei fi susținut pentru a le îndeplini, care sunt criteriile de performanță și cum vei fi evaluat. Aproape inevitabil preiei comportamentul colegilor. Și adesea acesta a fost modelat de o viziune specifică epocii trecute, care forma muncitori pentru a lucra la bandă. Profesorul era singurul care avea acces la informație și o livra, elevul trebuia să asculte și să facă ce i se cerea. Profesorul avea autoritatea supremă și își exercita controlul și puterea, inclusiv prin corecții fizice.
Așa este așezat deocamdată sistemul nostru de educație. Și din acest motiv este complet disfuncțional. Nu este deloc racordat la nevoile prezentului și ale viitorului. Nu ține cont că informația e la un click distanță, că oamenii au învățat să-și ceară drepturile și că elevii noștri se pregătesc pentru meserii care n-au fost inventate încă. Nu ține cont nici de faptul că profesorul e un angajat al statului, plătit din banii contribuabililor, care are ca atribuție principală dezvoltarea holistică a copilului. Profesorul ajunge să nu mai știe că este direct responsabil pentru cât de bine învață sau se comportă elevul său. Mai mult, ajunge să creadă că elevii sunt defecți și că ar trebui reparați, că ar fi bine dacă le-am instala un buton care să le pornească motivația, și că, în general, noi ne facem treaba bine, iar ceilalți sunt de vină.
Evident, tușele acestea groase sunt menite doar să facă vizibile anomalii sistemice ce țin de mentalitate și de tipare comportamentale ușor de preluat. Departe de mine intenția de a generaliza. Am întâlnit profesori absolut remarcabili, care au știut din prima clipă că rolul lor este acela de a crește oameni și că e responsabilitatea lor să stimuleze interesul, să activeze curiozitatea, să adrese nevoile individuale. Și am deplină încredere în capacitatea acestor oameni de a se coagula și de a schimba radical felul în care ne raportăm la elevii noștri.

Dacă ar fi să concluzionez, aș spune că șansa noastră de a face o schimbare sustenabilă în educație este dată de puterea leadershipului colectiv. Vedem deja mulți oameni din sistem și din afara lui, din mediul ONG și cel de business, care acționează congruent, entuziast, adesea strategic, pentru a prototipa și testa soluții viabile, ușor de scalat și de integrat în sistemul formal. De fapt, construim viitorul acum, în sălile noastre de clasă, prin oameni și organizații care aleg să colaboreze și să contribuie împreună la un bine mai mare.

Mirela Ștețco este profesor, metodist, trainer, coordonator de proiecte educaționale.
În prezent, coordonează echipa care susține profesorii Teach for Romania,
printr-un program inovativ de învățare, care îmbină training-ul, mentoratul și coaching-ul.

 

 

Un comentariu la „Mirela Ștețco: „Cred că stăm prea mult, prea des, în ce ar trebui să știe sau să facă elevul și aproape deloc în cum ar trebui să fie el.””

  1. Felicitari doamnei Mirela Stetco pentru tot ce face!Este un exemplu de urmat!Impreuna am descoperit ca se poate!Eram ca un fluture care nu stia ca are aripi pentru zbor!Ii multumesc doamnei Mirela Stetco pt.ca m a ajutat!Mult success in continuare!!! MULTUMESC!

Lasă un răspuns