Mihai Ignat, câștigătorul concursului de adaptare scenică după scrierile lui Augustin Buzura: Am căutat un echilibru între povestire și reflecție
S-a întâmplat să lucrez la un studiu despre romanul românesc postbelic. Așadar, majoritatea acestor romane le mai citisem o dată, doar că nu cu ochiul dramaturgului, ca să zic așa, ci cu acela al liceanului și apoi al studentului, respectiv al profesorului de Litere. Prin urmare, de data asta am fost atent la valențele teatrale, mai ales că proza lui Augustin Buzura este extensivă, de o mare densitate, dar expusă pe sute de pagini, într-o manieră mai degrabă aluvionară decât intensiv-dramatică. Totuși, paradoxal, aceeași proză are și o dimensiune teatrală, în măsura în care este construită „pe voci” și de către voci, pe o structură dialogală și problematizantă. Mai greu a fost să mă opresc asupra unei scrieri anume și mai ales să găsesc acele fragmente care să constituie un monolog. De fapt, demersul a fost mai degrabă invers: citeam atent nu la întreg, ci vânând pasaje, fragmente și mai ales anumite fragmente, care să se poată închega într-un discurs coerent pe de o parte și dinamic, pe de alta.
Așa se face că am ajuns la „Recviem pentru nebuni și bestii”, roman pe care l-am preferat și pentru că e scris după 1990 și atinge chestiuni atât ante-decembriste, cât și post-decembriste, dar și pentru că am găsit acolo materialul ce mi s-a părut potrivit, decupat din relatarea protagonistului, Matei Popa. Exceptând titlul, „Neputința”, întreg textul îi aparține lui Buzura, efortul meu rezumându-se la decuparea pasajelor și la reasamblarea lor într-o logică „monologală”, dramaturgică. E adevărat, uneori am mai schimbat câteva cuvinte, am mai reformulat, însă e vorba mai mult de elemente de legătură, am operat tăieturi ale frazelor în propoziții, am comprimat și reașezat anumite fragmente. În general, am extras din textul romanului, foarte rar am adăugat cuvintele „mele”, cum ar fi titlul, al cărui substrat ideatic însă e de regăsit în relatarea personajului Matei Popa.
În fond, adaptarea mea, în afara operațiunii de selectare, reasamblare și (într-o mai mică măsură) reformulare, a însemnat potențarea dramatismului prin direcționarea discursului spre acele situații, reflecții și concluzii care să pună în evidență tema: neputința. Căci bineînțeles, citind romanul, întâi am detectat o temă (nu neapărat a întregii cărți, deși ar putea fi și așa, dar măcar a unei suite de pasaje ce puteau să se coaguleze într-un monolog de zece pagini), iar aceasta a devenit ghidul meu în procesul de identificare a celor mai potrivite fragmente care să o ilustreze.
Prin urmare, în centrul abordării mele a stat ideea de a transmite fapte de viață care să ducă la un mesaj puternic, dar nuanțat, alegând relatarea celor mai urâte și traumatizante experiențe ale protagonistului, relatare al cărei complement îl reprezintă amarele incursiuni introspective și autoreflexive.
Monologul așa cum l-am conceput eu cuprinde în principal evocarea figurilor familiei, precum și a întâmplărilor prin care trece eroul înainte de căderea comunismului. Traumele provocate de mediul închis al regimului politic, respectiv de violarea iubitei sale și de urmările acestui eveniment traumatic (răzbunarea, închisoarea etc.), sunt rememorate din perspectiva vârstei maturității, respectiv a perioadei postdecembriste. Vocea lui Matei Popa scoate din umbra unei epoci cumplite silueta tatălui care și-a pierdut, semnificativ, memoria într-un accident minier, profilul fratelui rebel și dornic să fugă din închisoarea ceaușistă, dar și al bunicului aflat la crepuscul; aceeași voce își clamează damnarea prin prisma nenorocirii unui viol care o distruge (și o face să plece din țară) pe iubită, Elena, astfel încât protagonistul nu poate să recurgă decât la răzbunare. Aceasta, însă, nu e dusă până la capăt, căci, deși eroul îl găsește pe capul făptașilor și e gata să-l ucidă, nu o face în cele din urmă, astfel că neputința apărării Elenei din momentele agresiunii e dublată de neputința găsirii unei satisfacții morale. Devenit, după Revoluție, un gazetar de temut, Matei încearcă să combată din nou imoralitatea, mistificarea, nedreptatea, dar constată cu amărăciune că mizeria umană a devenit parte din ființa sa și îl transformă după chipul și asemănarea celor care au renăscut din cenușa comunismului.
După cum se vede, am păstrat „osatura” unei dimensiuni narative, care să dea un sens de urmărit cititorului/spectatorului, iar pentru asta am realizat un colaj din fragmente ce pot fi regăsite în roman pe întinderea a multor zeci de pagini (monologul meu fiind, evident, mult mai redus). Pe de altă parte, am alternat această parte de expunere a unor evenimente, cu descripția (concentrată la câte un portret sau câte o situație) și mai ales cu reflecția, nu doar din considerentul că aceasta e specifică lui Buzura, obsedat de problematizare, ci și din rațiunea de a da monologului consistență ideatică. Altfel spus, am căutat un echilibru între povestire și reflecție, astfel încât viitorul spectator să-și păstreze interesul și în același timp să nu rămână în sfera abstractă a ideilor, zonă evident preferată de scriitor, dată fiind finalitatea etică a operelor sale.
Claudia Mărgărit, câștigătoarea concursului de scenarii după scrierile lui Augustin Buzura: Pentru a spune povestea trebuie să găsești un echivalent în imagini
Întreaga experiență a semănat foarte mult cu o înscriere într-o cursă de maraton. Am citit și recitit cartea, mi-am făcut însemnări și am scris scenariul printre picături, într-o perioadă destul de aglomerată a vieții mele. Umblam tot timpul cu cartea și agenda după mine, notam o idee, reciteam un pasaj în drum spre serviciu, le-am luat și în vacanță, chiar și la Cluj, la TIFF, le-am purtat în geantă. Cum prindeam un moment de pauză, mă mutam cu gândul în orașul fără nume descris de Augustin Buzura și mă apucam de lucru.
Romanul „Vocile nopții” poate fi privit și ca o frescă a unei epoci de tristă amintire, populată cu tot felul de personaje, de caractere, cu iluziile și deziluziile aferente. Firul narativ se concentrează în jurul tânărului Ștefan Pintea, aflat într-un moment de răscruce al vieții sale, dar acest fir este parte integrantă a unei țesături alcătuite din poveștile celorlalte personaje, povești ce uneori intersectează acest fir, alteori se desfășoară în paralel cu acesta.
Scenariul, ca de altfel și romanul, spune povestea lui Ștefan Pintea, cu accent pe zbuciumul său interior, iar pentru asta am ales să păstrez în scenariu acele întâmplări ce nu doar recreează atmosfera acelei perioade din istoria noastră, contextul socio-politic al vremii, ci duc mai departe povestea lui Ștefan spre un deznodământ inevitabil. O altă provocare a fost reprezentată de găsirea unei modalități de transpunere în imagini și de construire a firului epic care să redea balansul între starea de vis și cea de trezie ce caracterizează perioada din viața lui Ștefan cuprinsă în roman.
Rigorile cărora trebuie să li se supună un scenariu sunt mult mai drastice în comparație cu celelalte specii literare. Pentru că, da, chiar dacă scopul final al unui scenariu este construcția unui film, în această fază, când totul reprezintă litere și cuvinte pe hârtie, putem vorbi de o construcție literară. Libertatea pe care o oferă un roman autorului său, atât în ceea ce privește întinderea, cât și modul de redare a întâmplărilor povestite, a gândurilor și sentimentelor personajelor se restrânge considerabil când vorbim de scenariu. În cele aproximativ 90 de minute cât durează un film, trebuie să oferi privitorului o poveste închegată, cursivă și, totodată, incitantă. De asemenea, filmul este un mediu eminamente vizual și pentru a spune povestea trebuie să găsești un echivalent în imagini, o cheie vizuală, prin care să transmiți o stare, un gând, elemente ce pot fi descrise în fraze lungi într-o lucrare scrisă. Așa că, în cazul adaptării, alegerea a ceea ce păstrezi, ce dezvolți, ce lași deoparte nu este deloc ușoară. Și pentru că romanul domnului Buzura oferă cititorilor săi un material foarte bogat și interesant, alegerea este cu atât mai dificilă, dar, în același timp, provocatoare.
Este firesc și obligatoriu să îți imaginezi cadru cu cadru povestea atunci când o scrii, dar filmul este o muncă de echipă, este un produs ce rezultă în urma combinării și completării poveștii cu viziunea regizorală, jocul actorilor, scenografia, montajul, coloana sonoră etc. și doar toate acestea împreună dau dimensiune finală a acestei creații.