| Un material de Rodica Mone |
Şi mi-a spus pâinea:
„Eu nu sunt hrană pentru cei flămânzi, nici ofrandă pentru iertarea păcatelor, nu sunt nimic din toate acestea! Eu sunt limba vie a Vechilor Zei, pe care Omul o vorbea pe vremea când se afla aproape de ei şi când oricine ştia această limbă putea deveni Zeu!”
Şi mi-a mai spus pâinea şi aceasta:
„Ca hrană, nu dăinuiesc decât un moment, dar ca semn, dăinuiesc o veşnicie – cât speranţa în viaţă fără de moarte!”
(Din jurnalul de teren al etnologului:
„Convorbiri cu pâinea timoceană”) 1
Proverbele şi zicătorile fac obiectul de studiu al disciplinei numite paremiologie: „Disciplină care se ocupă cu studiul şi culegerea proverbelor; (colectiv) totalitatea proverbelor dintr-o limbă. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. Parémiologie”2 sau 1) Compartiment al folcloristicii care se ocupă cu studiul şi sistematizarea parimiilor. 2) Totalitate a parimiilor dintr-o limbă. [ Sil. -mi-o-] /<fr. Parémiologie”3. Vasile Breban a elaborat un admirabil „Dicţionar general al limbii române”, în care defineşte şi cuvântul paremiologie: „Disciplina care se ocupă de studiul proverbelor”, precum şi „Totalitatea proverbelor dintr-o limbă.”4
Proverbul a fost definit de mulţi autori, important de reţinut fiind faptul că, aşa cum spune Dumitru Stanciu, „toate opiniile sunt convergente cu privire la ceea ce este esenţial în fiinţa proverbului, anume că el este o specie a literaturii populare, specie care aparţine genului scurt (…). Nimeni nu fixează proverbul în afara creaţiei folclorice.”5 Alţi autori definesc proverbul drept „vorbă înţeleaptă (…), o succesiune de cuvinte pline de înţeles profund, de obicei exprimate într-o formă compactă, chiar minimalistă, sub forma unei expresii, a unei propoziţii sau a unei fraze scurte, sintetice.”6 Austin consideră că proverbele sunt „enunţuri constatative” şi că, prin aceasta, ele descriu cunoaşterea asupra lumii; totodată, Austin le descrie ca fiind „enunţuri performative” şi, din această perspectivă, ele îndeplinesc roluri discursive dintre cele mai diverse. În prefaţă la colecţia sa de expresii paremiologice, George Muntean defineşte proverbul drept „o frază scurtă, de obicei ritmică şi uneori rimată, prin care poporul, exprimând (cel mai adesea metaforic, concis şi sugestiv) rezultatul unei lungi experienţe de viaţă, pronunţă şi o concluzie, un îndemn, o învăţătură, o constatare asupra lumii, ce are de regulă o accentuată nuanţă morală.”7 Pavel Ruxăndoiu este de părere că „proverbul este o formulă concisă, cu o organizare lingvistică relativ stabilă, repartizată în contexte diferite, care exprimă concentrat, un adevăr sau o opinie generală.”8
Indiferent de accepţiunea cuvântului, important este că, în limba română cel puţin, proverbele sunt anonime şi aparţin unui trecut multimilenar de înţelepciune populară, altfel spus, „proverbul marchează o vârstă a răgazului uman şi a întoarcerii spre sine, spre experienţa sa proprie şi spre un efort de a o fixa.”9
Deseori proverbele au şi rimă şi ritm („Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”), alteori sunt construite pe jocuri de cuvinte („E rău cu rău, dar e mai rău fără rău”), pe imagini surprinzătoare („Ţara arde şi baba se piaptănă”) sau paradoxale („Mai binele este duşmanul binelui”), pe simetrii antonimice („Fă bine şi-aşteaptă rău”), însă de fiecare dată sunt concise: toate acestea facilitează memorarea şi mai apoi transmiterea lor.
Zicătoarea este o „1. Frază scurtă, uneori rimată, asemănătoare maximei, prin care creatorul popular exprimă o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită etc.; zicătură, zicală, proverb. 2. (Reg.) Bucată muzicală; p. ext. instrument muzical. – Zice + suf. -ătoare”10 sau ”Expresie concisă, deseori figurată, care conţine o povaţă sau un gând înţelept; zicală; zicere. / a zice + suf. ~ătoare.”11
După cum putem observa şi din definiţii, uneori zicătoarea este considerată sinonimă pentru proverb. Anton Pann însuşi, „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” (Mihai Eminescu, „Epigonii”), şi-a intitulat culegerea „Proverburi adică zicale sau Povestea vorbii”, mergând tot pe ideea de sinonimie. Însă cercetările ulterioare arată că diferenţele dintre ele, oricât de delicate ar fi, trebuie luate în seamă şi, prin urmare, nu putem pune semnul egal între un proverb şi o zicătoare. Diferenţa majoră între proverb şi zicătoare este aceea dintre general şi particular. I.C. Chiţimia şi Ovidiu Bîrlea12 consideră că zicătoarea, spre deosebire de proverb, nu are nicio concluzie. De cele mai multe ori, zicătoarea este o propoziţie eliptică. Ilustrăm cu un exemplu. Proverb: „Nu strica orzul pe gâşte când e iarba până la genunchi”. Zicătoare: „Strică orzul pe gâşte”.
În esenţă, proverbul implică şi un nucleu alegoric („Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”), pe când zicătoarea este un enunţ universal şi concis ( „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”). Bogdan Petriceicu Haşdeu afirma că numai zicătoarea este specifică poporului român, pentru că proverbele se regăsesc, în formulări diferite şi cu trimiteri la realităţi şi valori specifice, desigur, mai peste tot în lume.
În studiul de faţă ne vom opri atenţia asupra proverbelor şi zicătorilor care fac referire la pâine. Şi vom încerca să depăşim nivelul analizei şi al comentariilor, în tentativa de a ajunge la un demers de natură hermeneutică, acela care propune, prin interpretare şi comprehensiune, căutarea sensului. Să ne amintim că, în procesul hermeneutic, se petrece necontenit decodificarea şi mesajul principal este că interpretarea există doar acolo unde există un sens, un înţeles ascuns. Două sunt conceptele-cheie ale hermeneuticii: interpretarea şi înţelegerea. Dacă interpretarea este înţeleasă drept etapă sau demers superior explicaţiei, exegezei, înseamnă că ea presupune formularea de puncte de vedere personale şi, prin aceasta, originale. Înţelegerea, la rândul ei, sau comprehensiunea, reprezintă finalitatea oricărui demers hermeneutic şi conduce spre sens. Citim şi analizăm cărţi şi vise, citim în zaţul de cafea şi-n stele, analizăm lumea întreagă şi viaţa însăşi, dar, dacă am schimba abordarea, cheia de lectură, am putea interpreta în loc să analizăm, deschizându-ne astfel drumul spre înţelegerea care, în cele din urmă, să ne ducă la sensul profund.
Proverbele „sintetizează un tip de situare în lume tradiţional”13 şi beneficiază de o amplă circulaţie – la început orală, apoi şi scrisă –, ceea ce face ca proverbele să transmită cu multă uşurinţă diverse aspecte ale vieţii sociale, dar şi individuale, structuri mentale şi comportamentale, pe care le şi consolidează. Sensul lor nu este niciodată definitiv, dimpotrivă, se îmbogăţeşte cu fiecare context în care proverbul este utilizat, reinventându-se de fiecare dată, precum nota şi André Jolles: „recursul la proverb se face ori de câte ori clasăm o experienţă, o arhivăm fără să o abolim în ea însăşi”.14 Din toate aceste motive, proverbul a fost comparat de unii autori cu textul, văzut ca „ansamblu finit şi structurat de semne care propune un sens”15, şi denumit microtext. În acest sens, Delia Suiogan este de părere că statutul de microtext dă proverbului valoare de document, ceea ce ne obligă, în interpretarea lui, să reconstituim „contextul genetic prezumtiv” şi să observăm folosirea lui, a proverbului, în diferitele împrejurări de viaţă: „Copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea, moartea, etica, familia, biserica, şcoala – toate îşi găsesc expresia clară şi concentrată în proverbe ca o esenţă a lor, deoarece înţelepciunea ce provine din ele este structurată în funcţie de om şi de relaţiile sale. Adevărurile generale, experienţele şi cugetările seculare nu reprezintă, însă, simple sensuri ale proverbelor, ci entităţi care se situează în afara lor şi la care ele se raportează.”16. Dumitru Stanciu conchide: „Paremia intră în categoria macrosemnelor, la un loc cu comportamentele, modelele, riturile, miturile, ideologiile.”
Recurgem deseori şi constant la proverbe, ele devenind chiar automatisme verbale, şi aceasta pentru că ele sunt adevărate instrumente de comunicare care încifrează mesaje, de cele mai multe ori din sfera moralului; de asemenea, ele sintetizează naraţiuni întregi, argumentează concis, impun teze şi reflectă judecăţi de valoare, dovedind cunoaşterea lumii. În plus, „paremiologia urmează şi învăţămintele dobândite de ţăranul român din perioada satului de tip clasic prin cărţile de cult şi prin predicile rostite în amvonul bisericii.”17
Propunem în anexe o selecţie de proverbe, zicători, dar şi ghicitori şi aforisme (pentru că de multe ori „intertextualitatea pune în relaţie proverbul şi zicătorile cu alte forme de manifestare a folclorului literar”18), toate având ca miez pâinea. Din lista destul de lungă, am selectat câteva proverbe care par a se deschide exerciţiului hermeneutic.
Aplicaţie
În multe expresii din limba română (dar nu numai) observăm că pâinea este metaforă pentru meserie sau pentru mijloc de subzistenţă („a-ţi câştiga pâinea”, „a-şi pierde pâinea”, idee cuprinsă şi în proverbul „Cel ce la seceriş nu se leneveşte pâinea din gură nu-i lipseşte”); alteori e expresie a unui superlativ absolut („e pâinea lui Dumnezeu”, „a trece ca pâinea caldă”, „e bun ca pâinea caldă”, şi cu trimiteri la proverbul „Omul bun e ca pâinea caldă”, cu varianta „Omul bun e ca pâinea cea de grâu”); alteori semnifică puterea deplină („are pâinea şi cuţitul”, corespunzîndu-i proverbul „Şi pâinea şi cuţitul în mâna lui”). Chiar scenariul biblic al izgonirii din Rai prezice că „ne vom câştiga pâinea cu sudoarea frunţii”, idee preluată de un număr însemnat de proverbe: „Pâinea nu vine singură la tine”, „Din pământ negru mănânci pâinea albă”, „Dumnezeu îţi dă grâul, dar nu-ţi coace şi pâinea” etc. În treacăt, amintim că, în vremurile de sărăcie, grâul a fost înlocuit cu porumbul, deci locul pâinii – considerată, în acel context, produs de lux – a fost luat de turta de mălai. Din această „ierarhie” ne-au rămas unele proverbe şi zicători: „Bună e şi mămăliga când ne lipseşte pâinea”.
Acceptând că pâinea este un simbol major în mentalul colectiv românesc, nu putem vorbi despre pâine fără să vorbim despre bobul de grâu; or, „istoria bobului de grâu este istoria morţii şi a renaşterii.”19 Marianne Mesnil, antropolog şi cercetător la Institutul de Sociologie a Universităţii Libere din Bruxelles, e de părere că „le blé et le pain nous fournissent les plus belles métaphores de la vie et de la mort (…), la symbolique du cycle de la vie: gestation, naissance, vie, mort”20 [grâul şi pâinea ne oferă cele mai frumoase metafore ale vieţii şi ale morţii (…), simbolistica ciclului vieţii: gestaţia, naşterea, viaţa şi moartea]. Pâinea este asimilată bobului de grâu, care moare în pământ pentru a renaşte; astfel, pâinea devine „oglinda concepţiei populare privind existenţa omului, înţeleasă prin prisma a trei momente esenţiale: naşterea, moartea şi renaşterea”21, şi dobândeşte trei mari forţe: forţa vieţii asupra morţii (prin bobul de grâu care moare în pământ pentru a renaşte), forţa omului în lupta cu natura adesea ostilă (cu referire la muncile ogorului: semănat, seceriş, sens în care Braudel vorbeşte despre „esclavage du pain”, adică „sclavia pâinii”) şi forţa omului în lupta pentru existenţă, dar şi împotriva morţii (bobul de grâu încolţeşte şi, după un lung şir de metamorfoze, devine pâine). Din toate aceste motive, dar şi din asocierile pâinii (de fapt, a făinii) cu dospirea şi cu cuptorul, credem că suntem îndreptăţiţi să afirmăm că pâinea este, şi în paremii, semnul unei deveniri.
Adăugăm la această primă concluzie încă una pe care considerăm că înţelepciunea populară a strecurat-o în paremii, aceea că omul este făuritorul propriului destin şi nicidecum pionul orb al destinului: „Dumnezeu îţi dă grâul, dar nu-ţi coace şi pâinea.”
O altă idee vehiculată de multe proverbe ţesute în jurul pâinii este aceea de muncă, de trudă: „Roată rotită, / De om muncită / Şi de lume-nghiţită”, pâinea este finalul unui lung şir de „munci şi zile” (cum spune titlul primului poem didactic despre agricultură, aparţinând lui Hesiod) şi de meserii care fac posibilă existenţa sa: agricultura cerealieră, cu tot ce cuprinde ea. Pentru Nicolae Panea, pâinea este „memoria familiei, suferinţa muncii depuse pentru semănat, cules, dar şi bucuria măcinatului, duritatea ţarinei şi moliciunea făinei, bărbatul şi femeia, familia şi dumnezeirea.”22 Folclorul românesc este bogat în dovezi de profund respect faţă de muncă, dusă uneori până la jertfă, înţeleasă, de fapt, ca dăruire: „Cel ce la seceriş nu se leneveşte pâinea din gură nu-i lipseşte”, „De vrei să mănânci pâine, nu-ţi bate joc de tărâţe”, „Din pământ negru mănânci pâinea albă” etc., cu variante mai explicite, precum: „Omul harnic, muncitor, de pâine nu duce dor” sau „Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”.
Să nu uităm nici faptul că pâinea este un străvechi simbol al vieţii şi se referă la viaţa activă, iar miracolul pâinii este de ordin cantitativ. Trecerea timpului a schimbat mult „faţa” pâinii; curioasă este şi schimbarea opticii cu care a fost privită pâinea în drumul devenirii ei. Vreme de secole, pâinea albă a fost considerată apanajul celor avuţi, iar pâinea neagră aparţinea exclusiv săracilor; nu întâmplător circulă expresii precum: „pâine albă boierească” sau „a mânca o pâine albă” (a-şi câştiga uşor mijloacele de existenţă, a o duce bine). Francezii spun: „Les mains noires font manger le pain blanc” (în traducere – „Mâinile negre ne dau pâinea albă”, dar ca echivalent – „Cel ce la seceriş nu se leneveşte pâinea din gură nu-i lipseşte.”). Făcând referire tot la culoare, francezii spun: „Vin à la saveur, pain à la couleur”, adică vinul se cunoaşte după savoare, iar pâinea după culoare. Rămânând în acest registru cromatic, să amintim şi proverbul românesc conform căruia „Din pământ negru mănânci pâine albă.”
Observăm, aşadar, în câteva proverbe jocul aparent antagonic, antonimic, între alb şi negru, culori cu conotaţii sociale pregnante, pe de o parte, dar bogate şi din perspectiva hermeneuticii simbolice. Negrul pământului este deschidere, cunoaştere, în vreme ce albul închide. Romulus Antonescu identifică negrul cu pământul, „care este «cimitirul», ca şi locul cu putere de a renaşte viaţa”, dar şi „culoarea lumii celeilalte”. În demersul nostru, mai important ni se pare să reţinem următoarele detalii notate de Antonescu: „În opoziţie cu albul, negrul este propriul său egal în valoare absolută; asemenea albului, se poate situa între polii extremi ai gamei cromatice, ca limită a culorilor calde, ca şi a celor reci; după aspectul mat sau luminos, el devine absenţa ori suma culorilor, negaţie ori sinteza lor; simbolic, negrul este cel mai adesea înţeles sub aspectul său rece, negativ; contraculoare a oricărei culori, el este asociat tenebrelor primordiale, indiferenţei originare; în acest sens, el aminteşte semnificaţia albului neutru, a albului-vid, şi serveşte ca suport reprezentării lor simbolice anoaloage (…). Este simbolul divinităţilor şi duhurilor care trăiesc sub pământ. Simbolizează vârsta senectuţii şi a văduviei.”23
Despre alb, Romulus Antonescu notează: „Albul este culoarea privilegiată a riturilor de trecere, care marchează mutaţiile fiinţei, după schema clasică a oricărei iniţieri: moarte şi renaştere (…). Albul este semn al virginităţii şi al veseliei (…). Simbolizează puritatea, inocenţa, naşterea (…).”24 Chevalier și Gheerbrant25 notează că albul, „întocmai culorii sale opuse, negrul, se poate situa la cele două extremități ale gamei cromatice. Fiind absolut, și neavând alte variații decât cele care merg de la mat la strălucitor, el semnifică fie absența, fie suma culorilor. Astfel, el se situează fie la începutul, fie la capătul vieții diurne și al lumii manifeste. (…) Sfârșitul vieții – momentul morții – este, însă, și un moment de tranziție, la granița dintre vizibil și invizibil, și reprezintă, deci, o altă obârșie. Albul este culoarea candidatului (…), a celui care își va schimba condiția (…), care se ridică, care renaște, care a izbândit într-o încercare. (…) este simbol al afirmării, al responsabilităților asumate, al puterilor câștigate și recunoscute, al renașterii împlinite, al consacrării.”
Din această perspectivă, pâinea albă este, credem, semnul izbânzii asumate a celui care a trudit în negrul pământului și, totodată, ar putea reprezenta trecerea unui prag în drumul spre devenire, accederea la un alt nivel, superior. Iată deci că limbajul proverbelor este un limbaj elaborat, „gândit”, cum spune Dumitru Stanciu, care reușește să vehiculeze elemente de cultură decupate din moduri de viață apuse, „elemente care, de fapt, constituie semnificația simbolică.”26
În mai toate proverbele supuse atenţiei în prezentul studiu, avem un sens pozitiv sau, dacă nu, unul negativ, dar deturnat spre pozitiv, reuşind astfel să impună o normă morală („Cel ce la seceriş nu se leneveşte, / Pâinea din gură nu-i lipseşte”), care ne îndreptăţeşte, credem, să afirmăm că faptul folcloric prezent în aceste paremii este verticalitatea.
Remarcăm în toate aceste proverbe puterea cuvântului rostit. El este sentinţă, lege, regulă nescrisă. Cuvântul rostit devine realitate şi se întâmplă.
Anexa 1:
Proverbe şi zicători româneşti
A mâncat pâine din mai multe cuptoare.
Cel ce la seceriş nu se leneveşte, pâinea din gură nu-i lipseşte.
Cine ţine pâinea în sânul altuia de multe ori rabdă de foame.
Când mi-e foame, să-mi dai pâine, / Iar nu-mi zice: vino mâine!
Când îţi zvârle-o piatră, tu zvârle-i o pâine.
Când la strâns e vreme bună, pâine multă se adună.
Cu vorbe dulci mai multă pâine mănânci.
Dacă nu e colac, e bună şi pâinea.
Dacă se taie hrinca la pâine, înapoi n-o mai lipeşti.
De am avea brânză după cum n-avem pâine, bună apă de papară.
Decât mămăligă cu unt şi să mă uit în pământ, mai bine pâine cu sare şi să mă uit la soare.
Decât două pâini la soare, mai bine o pâine la umbră.
De la pâine – putere, de la spirt – durere.
De ruşine, aş mai mânca o pâine.
De te latră vreun câine, astupă-i gura cu pâine.
De vrei să mănânci pâine, nu-ţi bate joc de tărâţe.
Din pământ negru mănânci pâinea albă.
Duşmanul cel mai rău cu pâine ţi-l câştigi.
Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea.
Fiecare pâine are firimiturile ei.
Fiecare pentru sine, croitor de pâine.
Gura de om şi gura de câine caută aceeaşi pâine.
I-ar aduce şi pâine de la iepuri.
Îi dai pâine şi el te blesteamă.
O jumătate de pâine e mai bună decât niciuna.
Pâine peste pâine nu strică.
Flămândului i se pare miere codrul cel de pâine / cel uscat. Mai multă pâine mănânci cu miere decât cu oţet.
Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă.
Nu da pâine câinilor altuia, că te latră ai tăi.
Nu sumuţa câinele cui ai mâncat pâinile.
Omul bun e ca pâinea caldă.
Omul bun e ca pâinea cea de grâu.
Omul harnic, muncitor, de pâine nu duce dor.
Pâinea şi sarea – toată mâncarea. / Pâine cu sare e gata mâncare.
Pe ciobanul fără câine, lupii-l lasă fără pâine.
Pâinea coaptă buni oaspeţi aşteaptă.
Pâinea nu vine singură la tine.
Pâine peste pâine nu strică.
Pâine şi sare şi să te uiţi la soare.
Şi pâinea şi cuţitul în mâna lui.
Unde nu-i bărbat în casă, nu-i nici pâine pe masă.
Vai de acela ce are pâine şi n-are dinţi s-o mănânce.
Viaţă bună când ai pâine-n gură.
Anexa 2:
Ghicitori româneşti
Din pământ în soare,/ Din sac în dogoare.
Cu ciomege m-au lovit,/ Între pietre m-au strivit,/ Chiar în jar am fost băgată,/ Cu cuţitul spintecată;/ Dar, deşi mă chinuieşte,/ Lumea-ntreagă mă iubeşte,/ Toată lumea mă doreşte.
Chinuită/ Şi muncită,/ Peste tot locul bortită;/ Cine-o are îi bogat,/ Cine nu, îi om sărac.
Roată rotită,/ De om muncită/ Şi de lume-nghiţită.
Anexa 3:
Proverbe, zicători, epigrame
şi aforisme din lumea largă
Mai bună este o bucată de pâine goală, în pace, decât o casă plină de bunătăţi, cu ceartă. (Biblia, Pilde 17:1)
Nu mânca pâine când aproapele suferă de foame, decât dacă întinzi mâna şi îi dai şi lui pâine. (proverb egiptean)
Pâine caldă – pâine împrumutată. (proverb armenesc)
Cititul e pâine caldă la sânul omului. (proverb armenesc)
Hoţul începe de la o pâine. (proverb turcesc)
În cel ce dă cu piatra în tine, tu dă cu pâine. (proverb arab)
Cine nu dă câinelui pâine, îi dă lupului oaia. (proverb armenesc)
Gândeşte-te întâi la pâine şi apoi la logodnică. (proverb scandinav)
Mai multă pâine mănânci cu miere decât cu oţet. (proverb franţuzesc)
(Leneşul stă) aproape de pâine (şi) departe de muncă. (proverb armenesc)
Flămândul visează pâine, setosul – apă. (proverb armenesc)
Nu mânca pâine din mâna altuia. (proverb armenesc)
Untul e bun, dar pe pâine, nu pe degete. (proverb olandez)
Nu mânca pâine cu stânga, că nu ţi se satură burta. (proverb armenesc)
Zahărul e dulce, dar nu ţine loc de pâine. (proverb armenesc)
Săracul duce dorul de pâine, bogatul – de toate. (proverb armenesc)
De vrei să mănânci pâine, nu-ţi bate joc de tărâţe. (proverb franţuzesc)
Cine mănâncă pâine veche înoată mai uşor. (proverb rusesc)
Săracul, când are pâine şi brânză nu are somn noaptea. (proverb armenesc)
Când doarme vara la umbră, iarna are pâine neagră. (proverb turcesc)
Cine ară noaptea, pierde o pâine pe fiecare brazdă. (proverb scandinav)
Cine dărâmă casa altuia, mănâncă pâine goală. (proverb armenesc)
Mai bine pâine cu dragoste, decât un clapon cu suferinţă. (proverb italienesc)
Cuvintele trebuie mestecate mai mult decât o bucată de pâine. (proverb georgian)
Să nu muşti până nu-ţi dai seama de e piatră ori pâine. (proverb italienesc)
Mai bine o bucată de pâine cu fericire decât bogăţie cu amărăciune. (proverb egiptean)
Cine este obişnuit cu pâine de la tine îi va fi foame numai cât te vede. (proverb arab)
Omului sărac n-are cine-i da pâine, dar sfaturi se găsesc mulţi să-i dea. (proverb armenesc)
Când nu mai ai în buzunar decât doi bănuţi, cumpără-ţi cu unul o bucată de pâine, iar cu celălalt, un crin. (proverb chinezesc)
Pentru drumeţie de o zi bună, ia pâine cât pentru o lună. (proverb rusesc)
Fără pâine şi fără caşă, în zadar este şi munca noastră. (proverb rusesc)
Dragostea este asemeni untului: este mai bună împreună cu pâine. (proverb idiş)
La aşa pâine, aşa ciorbă. (proverb italienesc)
Al cui e pământul e şi pâinea. (proverb rusesc)
Dumnezeu îţi dă grâul, dar nu-ţi coace şi pâinea. (proverb austriac)
Nu tăia pâinea pe care poţi să o rupi. (Pitagora, „Legile morale şi politice”)
Pâinea deschide orice gură. (Stanislaw Jerzy Lec, poet şi autor de aforisme polonez)
Pâinea este regele mesei şi toate celelalte sunt doar curtea regală care îl înconjoară pe rege. (Louis Bromfield, romancier şi dramaturg american)
Pâinea-i rumenă-n cuptor,/Fruntea ta-n sudori se scaldă,/Meriţi stima tuturor,/Meşter bun ca pâinea caldă. (Ioan Mărgineanu, „Studii sociologice 2004-2014”, din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi)
Dacă pâinea e din ce mai scumpă, circul e gratis. (Octavian Paler, „Vremea întrebărilor”, Polirom, Iaşi, 2011)
Amară e pâinea la străini şi grele sunt treptele scării altuia! (Dante Alighieri)
Credinţa poate să facă pâine din cuvântul lui Dumnezeu. (Părintele Justin)
Note
1 Paun Es Durlič, Limba sfântă a colacilor rumâneşti, Album în patruzeci de imagini cu dicţionar, Editura Etnologică, Bucureşti, 2013, p. 1
2 Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX 1998
3 Noul dicţionar al limbii române, NODEX, 2002
4 Vasile Breban, Dicţionar general al limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 731
5 Dumitru Stanciu, Paremiologia în optica cercetărilor şi ideilor contemporane, p. 201, http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1438/pdf
6 https://ro.wikipedia.org/wiki/Proverb
7 Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti, Ediţie îngrijită, prefaţă, glosar şi indice de George Muntean, 1966, Bucureşti, Editura pentru Literatură, p. 5
8 Pavel Ruxăndoiu, Aspectul metaforic al proverbelor în Studii de poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 105
9 Dumitru Stanciu, idem, p. 203
10 Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX 2009
11 Noul dicţionar al limbii române, NODEX, 2002
12 Ovidiu Bîrlea, Proverbe şi zicători româneşti, Bucureşti, 1966, şi Ion C. Chiţimia, Folclor românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971, pp. 241-242
13 Otilia Ursache, Comparaţia şi proverbul. Încercări de poetică folclorică, Memoria etnologică, nr. 50-51, ianuarie-iunie 2014, p. 44
14 André Jolles, Formes simples, Paris, Seuil, 1972, p. 127
15 Val. Panaitescu, coord., Terminologie poetică şi retorică, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1994, apud Otilia Ursache, op.cit., p. 36
16 Delia Suiogan, Hermeneutica simbolurilor proverbului în mentalitatea tradiţională, 2010, p. 2, https://graduo.ro/seminarii/filosofie/hermeneutica-simbolurilor-proverbului-in-mentalitatea-traditionala-412871
17 Ibidem, p. 6
18 Ofelia Văduva, op.cit., p. 38
19 Delia Suiogan, Petru Dunca, Ştefan Mariş, Mâncarea între ritual şi simbol, Editura Ethnologica, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007, p. 59
20 Marianne Mesnil, Ce que nous dit le pain, studiu prezentat cu ocazia ediţiei VI a seminarului european de etno-botanică, „Les céréales, de Déméter aux OGM”, iunie 2006 (http://www.culturecommunication.gouv.fr)
21 Ofelia Văduva, op.cit, p. 51
22 Nicolae Panea, Folclor literar românesc. Pâinea, vinul şi sarea. Ospitalitate şi moarte, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005, p. 17
23 Romulus Antonescu, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, p.445, http://cimec.ro
24 Romulus Antonescu, op.cit., p. 4
25 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1993, pp. 75-78
26 Dumitru Stanciu, op. cit., p. 204
Bibliografie
1. Antonescu, Romulus, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, http://cimec.ro
2. Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti, Ediţie îngrijită, prefaţă, glosar şi indice de George Muntean, 1966, Bucureşti, Editura pentru Literatură
3. Bîrlea, Ovidiu, Proverbe şi zicători româneşti, Bucureşti, 1966
4. Breban, Vasile, Dicţionar general al limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987
5. Cartojan, Nicolae, Cărțile populare în literatura românească, Editura Enciclopedică românească, București, 1974
6. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1993
7. Ion C. Chiţimia, Folclor românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971
8. Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX 1998
9. Paun Es Durlič, Limba sfântă a colacilor rumâneşti, Album în patruzeci de imagini cu dicţionar, Editura Etnologică, Bucureşti, 2013
10. Gheorghe, Gabriel, Proverbele românești și proverbele lumii romane, Editura Albatros, București, 1986
11. André Jolles, Formes simples, Paris, Seuil, 1972
12. Mesnil, Marianne, Ce que nous dit le pain, studiu prezentat cu ocazia ediţiei VI a seminarului european de etno-botanică, „Les céréales, de Déméter aux OGM”, iunie 2006
13. Noul dicţionar al limbii române, NODEX, 2002
14. Panaitescu, Val., coord., Terminologie poetică şi retorică, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1994, apud Otilia Ursache, op. cit.
15. Panea, Nicolae, Folclor literar românesc. Pâinea, vinul şi sarea. Ospitalitate şi moarte, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005
16. Ruxăndoiu, Pavel, Aspectul metaforic al proverbelor în Studii de poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966
17. Schleiermacher, Friedrich, Hermeneutica, Polirom, Iași, Colecția Collegium, 2001
18. Dumitru Stanciu, Paremiologia în optica cercetărilor şi ideilor contemporane, http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1438/pdf
19. Suiogan, Delia, Hermeneutica simbolurilor proverbului în mentalitatea tradiţională, 2010, https://graduo.ro/seminarii/filosofie/hermeneutica-simbolurilor-proverbului-in-mentalitatea-traditionala-412871
20. Suiogan, Delia, Dunca, Petru, Mariş, Ștefan, Mâncarea între ritual şi simbol, Editura Ethnologica, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007
21. Otilia Ursache, Comparaţia şi proverbul. Încercări de poetică folclorică, Memoria etnologică, nr. 50-51, ianuarie-iunie 2014
Sitografie
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Proverb
https://graduo.ro/seminarii/filosofie/hermeneutica-simbolurilor-proverbului-in-mentalitatea-traditionala-412871
http://www.culturecommunication.gouv.fr
https://www.memoria-ethnologica.ro/wp-content/uploads/me_vol_50_51/me_vol_50_51_p_034_045_articole_si_studii_otilia_ursache.pdf
Foto: Rodica Mone, Emanuel Luca
VEZI ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS