Teatru. „Acest video este un strigăt de ajutor!”

„Hektomeron”. Pulverizarea convenției și spectacolul fluid

Pandemie. Lockdown. Teatrele se închid. Caută o cale de comunicare cu publicul. Totul se mută în online. Vlad Drăgulescu, directorul artistic al Teatrului Național Craiova, își aduce aminte că Boccaccio a scris „Decameronul” la sfârșitul ciumei. Câte povești erau acolo? O sută. Spuse într-o sută de zile. Îi vine ideea să facă un proiect cu cele o sută de povești, în o sută de zile, cu o sută de regizori din o sută de țări. Toți se vor supune acelorași condiții: regizorii nu își aleg textul, au opt zile de repetiții pe zoom cu actorul, iar decorul constă în trei cuburi de diferite dimensiuni. Condițiile pandemiei nu permit nici măcar obiecte de recuzită. Cele o sută de performance-uri rezultate se vor transmite live, zi după zi. Scena este amenajată ca un studio TV, cu lumini și cu o cameră în fața căreia actorul își spune monologul.
În iunie 2021, timp de douăzeci și cinci de ore, Teatrul Național din Craiova a prezentat cele o sută de performance-uri în suită. Ca să fie accesibile tuturor doritorilor, s-au proiectat afară, pe o laterală a clădirii. Dar adevăratul spectacol avea loc înăuntru. Și nu a fost deloc un spectacol ca la carte! Pășind în sală, publicul nu a mai regăsit convenția care îl plasează în orizontul de așteptare binecunoscut. În stânga, oameni în fața monitoarelor. Îmbrăcați în costume medicale, anti-covid, muzicienii asigură intermezzo-urile dintre performance-uri. În mijloc, camera transmite live, pe un ecran mare, actorul care își spune monologul, plus luminile aferente. Dar cea mai spectaculoasă rămâne partea dreaptă. O suită de monitoare cu oameni ce butonează, plus un ecran pe care se vede ce se petrece în cabina de machiaj. Totul pare în mers, proaspăt, neelaborat și neșlefuit, ca și când s-ar naște pe loc. Obișnuita convenție care ia în stăpânire teatrul, de îndată ce se stinge lumina, se pulverizează într-o sută de particule (ca să-i dăm tributul lui Boccaccio), pentru a face loc unui spectacol fluid, cu grade de libertate mai mari pentru public. Acesta intră și iese când dorește, în orice pauză dintre performance-uri.
Lesne de imaginat, o sută de regizori din o sută de țări au presupus aventuri nenumărate. Un regizor dintr-o țară africană dispare complet în timpul repetițiilor. Teatrul n-a mai putut să dea de urma lui nici pe zoom, nici pe mail, nici la telefon. A revenit după două săptămâni, când s-au terminat alegerile, explicând că în perioada electorală guvernul tăiase orice formă de comunicare. Altul, tot din Africa, și-a încheiat proiectul, dar a asistat la o revoluție. Un altul, de pe același continent, s-a văzut nevoit să meargă pe jos în satul vecin, la rude, pentru că numai soacra avea internet.
O sută de regizori din o sută de țări, fiecare cu realitatea lui națională. Pe fundal și pe ecranele laterale, imaginile alese completează, actualizează, contextualizează sau comentează critic situațiile descrise de Boccaccio. O avalanșă de imagini însoțește poveștile cu femei în societatea patriarhală, când simple obiecte sexuale, când cele pe care se deversează autoritatea masculină a soțului sau a tatălui. O explozie de imagini de la concursurile de Miss sau de fotografii la limita pornografiei acompaniază povestea fetei sarazine căreia frumusețea i-a adus multă suferință, dar și multă plăcere. Regizorul completează istoria cu statistici privitoare la violența domestică de azi în mai multe țări.
Cel mai tulburător moment pe această temă i-a aparținut actriței Ramona Drăgulescu. Personajul își deșartă repede mulțimea de fapte din poveste și încheie: „Dar nu despre asta vreau să vorbim acum”. Urmează aproximativ paisprezece minute răvășitoare de tăcere cu actrița la prim-plan. Pe ecranul din spate, doar norii și luna. Se aude vântul. Privirea Ramonei Drăgulescu este magnetică. Amintirile mocnesc dureros pe chipul ei. Apoi, silueta ei devine un contur negru. Personajul se apropie de cameră, revine la prim-plan, închide ochii. Monologul interior mut imprimă pe fața actriței mai întâi dezgust, apoi resemnare, apoi un zâmbet fugar. Performance-ul ei are o forță electrizantă.
Întreaga trupă a teatrului a fost implicată în proiectul „Hektomeron”. În picioare, cu fața la cameră, fiecare actor găsește modalități diferite de a-și spune povestea. Unii preferă mijloace minimale, unii optează pentru un tempo rapid și natural, alții, sub îndrumarea regizorilor, își elaborează minuțios personajele. Fiind vorba de poveștile lui Boccaccio, nu putea să lipsească umorul, ca în momentul lui George Albert Costea, în rolul grădinarului de la mănăstire asediat de călugărițe. „Acest video este un strigăt de ajutor”, clamează personajul. Actorul râde, plânge, dansează. Depresia și epuizarea se imprimă în expresii nenumărate pe fața personajului copleșit de libidoul insațiabil al măicuțelor de toate vârstele (tinzând spre cea matusalemică).
Pe scenă actorii interpretează live. Spectatorii îi văd în mărime naturală, dar privirea fuge și pe imaginea amplificată de ecranul din mijloc. În același timp, în dreapta, publicul asistă la ce se întâmplă în cu totul alt univers, cabina de machiaj, unde se fac coafuri sau se desenează tatuaje complicate, cum este cel de pe spatele lui Sorin Leoveanu. Sau se pregătesc machiaje spectaculoase, ca acela al lui Cătălin Vieru, pregătit pentru una dintre mostrele licențioase ale scrierilor lui Boccaccio. Peruca de un roșu aprins, machiajul, costumul de femeie, toate contrastează cu vocea groasă a actorului și cu limba de drac, vopsită în negru, pe care o va dezvălui spre final. Interpretarea lucrată la milimetru are ca rezultat unul dintre cele mai spectaculoase momente. La polul opus, Anca Dinu, preocupată să redea faptele, rostește, simplu și rapid, povestea femeii măritate. Aceeași actriță, îndrumată de un regizor nigerian, într-o apariție pitorească, va purta o coroană confecționată din linguri.
„Hektomeron” s-a încheiat cu povestea regizată de țara gazdă, cu ecuația de succes Radu Afrim – Marius Manole. Personajul este un bărbat bogat care dispune cum dorește de soția lui cu origine modestă. Sfârșitul va aduce și aici schimbarea perspectivei. Marius Manole se transformă la vedere, cu ajutorul machieuzei, cu care și interacționează. Devine soția, apoi fata și băiatul cuplului, fiecare aducând punctul său de vedere asupra celor istorisite. Spumos, Marius Manole, cu balansul permanent între complicitate și detașarea ironică de personaj, cu efect garantat în delectarea publicului. Intrările și ieșirile frecvente din personaj, apoi inserturile video cu indicațiile din off ale regizorului în timpul repetiției, culminând cu cerința „Cinic, dar senzual!”, ca și variantele succesive ale actorului în a le urma nu fac decât să amplifice exponențial umorul.
Pandemia a adus volens-nolens o diversificare a mijloacelor teatrale care s-au văzut, odată în plus, obligate să fraternizeze cu cele ale filmului. Multe producții au fost concepute pentru online, uzând de efecte video sofisticate. „Hektomeron”, cu aerul său proaspăt, cu actorii care stau în fața camerei ca într-un studio TV, înconjurați de o parte și de alta de monitoare unde echipa reglează sunetul, luminile, imaginea, este și teatru, și film, și televiziune, și making of în același timp. De aici și aerul său proaspăt. Nu mijloacele folosite aduc noutatea, ci angrenajul, sincronizarea la vedere a planului dinainte construit cu procesarea în timp real, amintind de experimentele intelectualiste semnate de Wooster Group. Doar că aici răceala tehnologiei este compensată din belșug de căldura poveștilor lui Boccaccio.

 

„Hai, să vorbim despre viață!”.
Teatrul care pune întrebări

Am mai avut o dată senzația aceasta la TNB, la „UFO”, al lui Vîrîpaev. Și anume că spectacolele unui teatru național au datoria să răspundă nu numai actualității sociale sau politice, ci mai ales celei intelectuale. Sau să vorbească despre cocktailul de credințe și de spiritualitate de azi. Teoretic, publicul care alege să meargă la teatru este și cel ce se preocupă de modul în care se coagulează și se reprezintă lumea în creierul lui. Sigur e flămând să afle cum are loc această experiență mentală și în cazul semenilor.
Iată că în ultimul an cel puțin două montări de la TNB răspund acestei nevoi, ambele în regia Zsuzsánnei Kovács, „Incognito” de Nick Payne, care punea în discuție teoriile asupra inteligenței și a creierului sau a degradării lui, ca și cea mai recentă premieră, „Hai, să vorbim despre viață!” de Ana Sorina Corneanu, piesă câștigătoare a Premiului UNITER în 2019, realizată sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”. Teatrul Național București își face o datorie de onoare din a pune în scenă textele premiate.
Un demers teribil pentru creatorul de teatru, montarea celui din urmă text, câtă vreme discursul nu are vreo legătură nici cu dramaticul, nici cu post-dramaticul. Nici măcar cu ceva care ar aduce cu ele! Pur și simplu, este non-dramatic. Poveste nu are, dramă nu are, situație nu are, emoție nici atât. Nici măcar urme vagi de biografie. Singurul pe care îl are din belșug este fluxul ideatic. Și arătați-mi-l pe ipocritul care ar pretinde că teatrul de idei a fost vreodată preferatul publicului. În condițiile acestea, cu atât mai remarcabilă este performanța echipei de la „Hai, să vorbim despre viață!”. Jumătate de monolog (textul este o monodramă) se învârte în jurul unor idei abstracte, fizică cuantică, adevăr individual – adevăr general, dreptate personală – dreptate colectivă, spiritualitate, acum și aici, reîncarnare etc. Dar dacă reîncarnarea nu există? Dacă, de fapt, nimic din toate acestea nu există?, se va întreba personajul. Dacă ele sunt doar ancore de care să se agațe mintea pentru a-și croi un sistem confortabil, o grilă accesibilă de judecată, iar mai apoi un modus vivendi?
„Fără copil până la treizeci și cinci de ani? De neconceput!” Jumătatea cealaltă a monologului vorbește despre rezistența personajului feminin în a-și croi existența după clișeele sociale: maternitate până la treizeci de ani, apoi, repede al doilea copil, ca să nu fie diferență mare de vârstă, casă și mașină în rate pentru toată viața și, evident, paisprezece ore de muncă pe zi într-o corporație. Pentru Greta, ca și pentru orice om al zilelor noastre, dilema opțiunii se pune între variante deloc spectaculoase: artist sau agent în imobiliare? Visător sau angajat care funcționează conform rețetelor acreditate al succesului? Care este rețeta de aur, drumul acela de mijloc între a fi specimenul reușit din punct de vedere social și a rămâne un om liber? „Hai, să vorbim despre viață!” nu ne spune. Teatrul trebuie doar să pună întrebări, în niciun caz să dea răspunsuri. Altfel, dacă avansează soluția, ar fi un teatru mort, conform creatorului de azi și… clișeelor lui.
Interesant în „Hai, să vorbim despre viață!” este cum se încrucișează ideile în monologul interior, cât de rapid un gând îl împinge la margine pe altul care ocupase prim-planul pentru o fracțiune de secundă, canalizând întreaga atenție și energie mentală. Tocmai cu această energie mentală derulată pe viu captează spectacolul. Pentru că, deși fără narațiune și fără emoție, montarea reușește să te țină atent. Care să fie soluția magică prin care injectezi viață într-un monolog ce vehiculează preponderent cu abstracțiuni sau cu frânturi de gânduri ce intră și ies din minte, traversând-o în mare viteză? Inteligența actriței Florentina Țilea. Sau poate a regizoarei Zsuzsánna Kovács. De fapt, un cumul între cele două. Cu o tehnică impecabilă, actrița, ce pare să aibă la degetul mic o mulțime de rețete, le păstrează doar pe cele simple, acelea care slujesc sensul. Cum înțelege să pună accentele pe cuvintele cu încărcătură semantică, cum vorbește rar și clar, cum frazează departe de recitarea de la teatru care sună bine, dar aduce deservicii ideii, cum ridică o sprânceană a complicitate, cum corpul său devine plastic, toate sunt ingrediente prin care Florentina Țilea își aproprie un monolog rațional, unde cuvântul cheie este luciditatea, pentru a-l livra publicului cu aparența efervescenței intelectuale. Interpretarea sa se concretizează într-o performanță care merge atât la inimă, cât și la minte. Iar regizoarea găsește modalități simple și eficiente în a îmbogăți și dinamiza discursul scenic: frânturi de monolog interior se aud uneori din off pentru a accentua impresia de solilocviu. Zsuzsánna Kovács rupe ritmul, alternează partea vorbită cu momentele de extra-text, folosește mișcarea corpului, ingenios concepută de Florin Fieroiu, pentru a sublinia căutările identitare contorsionate sau momentele dificile ale opțiunii. Sau decupează o simplă folie de plastic pentru ca dansul fetei să amintească de cel al unui derviș (de altfel, Greta se și visează balerină la Balshoi). Cu mijloace minimale, regizoarea reușește un spectacol percutant. Decorul semnat de Gabi Albu constă în două panouri albe care, în anumite momente, rețin spectaculos imaginea flurorescentă a interpretei, un scaun de un gri neutru, în același ton cu rochia de vară a actriței, o cameră de supraveghere în spate și un sac de pietriș fin pe care Florentina Țilea îl va vărsa în mijlocul scenei, pentru ca, în genunchi, să-și înmoaie mâinile, apoi părul în el. Soluții simple – efecte spectaculoase!

 

„Va urma. Pe Planeta Oglindă”
O meditație asupra teatrului

Pandemia și restricțiile dureroase pe care le-a impus creatorilor le-au dat răgazul necesar să reflecteze la condiția teatrului în secolul XXI, la rostul lui, la modalitățile diferite de a se adresa publicului, la relația cu propria sa istorie și cu feluritele sale perioade stilistice. Sunt temele pe care le dezvoltă Gianina Cărbunariu în spectacolul „Va urma. Pe Planeta Oglindă”, alături de preocuparea constantă, aceea de a se adresa publicului din orașul său, de a-l cultiva și de a-i educa spiritul critic. De data aceasta, Gianina Cărbunariu gândește un spectacol cât un teatru, de vreme ce publicul stă afară, în fața clădirii, iar actorii ocupă balcoanele, sala rondă, fațada clădirii, ba chiar și mica piațetă în care se află edificiul. „Va urma. Pe Planeta Oglindă” vine în continuarea unui alt spectacol conceput de regizoare în timpul pandemiei, „Va urma. Ghid performativ pentru spectator”, o pledoarie pentru teatru pe cât de caldă, pe atât de emoționantă, mai ales prin coperta de final, cu mărturiile emoționante ale spectatorilor dornici să revină în sală.
Dacă prima parte a dipticului pleca de la istoria recentă a spectacolelor produse de Teatrul Tineretului, ultima pornește de la marea istorie a teatrului universal. În rochie lungă, cu plete verzi, Lucreția Mandric interpretează, cu gesturi grandilocvente, celebrul monolog al Ninei din „Pescărușul”, pentru a prefața o distopie SF. O civilizație extraterestră superioară, gunoieri intergalactici, recuperează speciile dispărute, mările, oceanele, practicile și ideile de pe pământ. Preia memoria și inima speciei, în care un loc important îl ocupă arhiva emoțională a teatrului. Scopul este de a oferi o viață-oglindă după moartea terestră. Evident, noua planetă va fi interesată și de recuperarea Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Planificată pentru următorii 624 de ani, strategia este anunțată de președintele noii planete schimbat, conform Constituției, odată la șase minute. Tot conform Constituției, un roboțel simpatic, cu vocea copilului de zece ani, care tronează peste tot și toate de la ultimul etaj al teatrului, are datoria să corecteze derapajele din discursul fiecărui președinte. Iar președinții noi planete îi oferă des acest prilej. Cu o structură repetitivă, povestea se spune din off pentru a da suficientă libertate de mișcare actorilor (coregrafia Ferenc Sinko) care, angrenați într-o demonstrație de plastică corporală, funcționează ceas.
Meditația asupra teatrului, cu periplul prin personajele cehoviene și gesturile ample ale vechii școli de actorie, se conjugă cu reflecția asupra problemelor actuale, ca lipsa strategiilor culturale, convingerea politicienilor că arta este non-esențială, falimentul teatrului sau preocuparea pentru mediu. „Este teatrul pe moarte?” Iată întrebarea adresată Ministerului Culturii, Președinției, Consiliului Europei, ba chiar și lui Putin. Dacă spectacolul itinerant „Va urma. Ghid performativ pentru spectator” infirma moartea acestei arte, cu argumentele puternice, emoționale ale publicului, ultima premieră demonstrează în câte zeci de forme se poate transforma teatrul grație noilor tehnologii și a texturilor care cuceresc ochiul. Costumele mulate sau din latex, cu sclipici și leduri (scenografia Dorothee Curio), măștile purtate de actori, animaliere sau populare, perucile în culori aprinse, luminile spectaculoase (light design Cristian Niculescu), laserele colorate, în mișcare, pe fațada teatrului și înăuntrul său, video mapping-ul (Andrei Cozlac), tavanul de la intrare acoperit de o vegetație luxuriantă fac un ansamblu vizual deosebit de spectaculos, amintind de imagistica circului atât de iubit de Fellini. Cu o asemenea bogăție de imagini care iau ochiul, cu mișcare multă, incursiunea Gianinei Cărbunariu în trecutul și viitorul teatrului, croită pe orizontul de așteptare al tinerilor, se dovedește deopotrivă angajată în actualitate și relaxantă.

Lasă un răspuns