Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Marian Voicu: „Asta ne-a spus și Jung, că odată cu dispariția miturilor, oamenii vor încerca să le înlocuiască cu altceva.”

Marian Voicu: „Asta ne-a spus și Jung, că odată cu dispariția miturilor, oamenii vor încerca să le înlocuiască cu altceva.”

Subiectele mari, cum sunt cele privind dictatura medicală, statul paralel, medicii asasini, sunt subiecte cu profund impact în societatea românească. Cei care le produc, le propagă și le amplifică sunt, în general, foarte conștienți de efectul acestor mari narațiuni.

|Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu|

Ați scris o carte despre fake news și manipulare, trecând prin toată istoria fenomenului și până în contemporaneitate. Cu ce ați vrea să rămână cititorul dvs. după lectura acestei cărți, referitor la această temă?

Esența este că deși știrile fake par minore, niște glume nevinovate, situația este mult mai gravă, mai profundă, ele ne pot schimba viața noastră, a tuturor. Ele pot submina democrația, pot fragiliza o societate, pot produce radicalizare și dezbinare.
Când vorbim despre fake news, vorbim, de fapt, despre un termen-umbrelă, care acoperă o varietate de informații false sau echivoce.
Eu am încercat să fac distincția care nu operează în limba română, între false news și fake news, între misinformation și disinformation. Dacă false news înseamnă o știre care este produsă din neglijență, din grabă pentru că jurnaliștii nu mai au timp să verifice sursele sau cu bună știință pentru a crește tirajul sau traficul, în cazul fake news lucrurile sunt premeditate, atent construite, atent propagate și amplificate. În spatele lor există întotdeauna o mare narațiune – o poveste, un buget, obiective stabilite clar și o ideologie.

Cum este fabricat un fals și care sunt mecanismele lui de propagare?

Cei care îl produc cunosc foarte bine profilul civilizațional și cel psihometric al persoanei, deci atât ethosul unui popor, cât și profilul unui individ, când ne referim la adresarea țintită pe rețelele sociale. Cu alte cuvinte, cel care produce o mare narațiune știe unde să pună cazmaua. De obicei în falia unei societăți, acolo unde poate produce dezbinare, știe exact care sunt subiectele de tensiune, de dezbatere publică profundă, acele subiecte care pot genera crize sociale. Nu vor exista știri fake despre subiecte banale. Chiar și cele care sunt amuzante și aparent stupide servesc o narațiune și au un public. De obicei, cele care sunt stupide vor fi repostate pe rețelele sociale pentru că sunt amuzante. Dar se vor găsi oameni care să le creadă și pe acestea. În rest, subiectele mari, cum sunt cele privind dictatura medicală, statul paralel, medicii asasini, sunt subiecte cu profund impact în societatea românească. Cei care le produc, le propagă și le amplifică sunt, în general, foarte conștienți de efectul acestor mari narațiuni.

Putem observa un amestec între credibilitate și comercial aproape oriunde. Cum a schimbat dezinformarea arhitectura publicului și a comunicării jurnalistului cu publicul?

Eu mă tem că suntem la începutul unei crize a jurnalismului tradițional. Știrile false și apariția presei alternative – o sintagmă care a făcut carieră în Statele Unite acum zeci de ani – vor face ca presa tradițională să devină încet, încet irelevantă. Știm deja că majoritatea românilor se informează de pe rețelele sociale, în Occident procentul este mult mai mare. În România consumul de televiziune offline este în continuă creștere, la fel și în Estul îndepărtat. Cu toate acestea, cei care se informează singuri de pe rețelele sociale, arată că obiceiurile de consum se schimbă rapid și în România. Cele care generează foarte mult conținut fals sunt tocmai rețelele sociale, unde, în plus față de presa tradițională, fake news și dezinformarea sunt ambalate într-un discurs instigator la ură. Facebook-ul, în special, este alimentat cu foarte multă ură, ceea ce produce un radicalism profund. Nimeni nu are nevoie de informații oficiale, neîncrederea în autorități face ca presa tradițională să aibă din ce în ce mai puțină trecere la public. În România oricum avem înrădăcinată suspiciunea față de autorități, asta și ca urmare a perioadei comuniste, respectiv a experienței dezastruoase din anii `90, când presa era arondată autorităților și dezinformarea era propagată cu ajutorul ei. Deci neîncrederea în autorități este în parte legitimă. Problema este că orice mesaj vine astăzi de la autorități este întâmpinat cu ostilitate, cum e, de exemplu, campania provaccinare. Astfel încât consumatorul de presă, chiar și cel rezonabil, care încearcă să afle informația veritabilă, va ajunge să consulte surse alternative.

Se poate remedia situația?

Din păcate, nu s-au inventat remedii miraculoase. Demontarea știrilor false, debunking-ul, este o soluție care nu dă roade. Asta facem și noi la Veridica.ro. Constatăm că îți ia 5 minute să construiești o știre falsă virală, dar îți ia o zi sau o săptămână ca să o deconstruiești, implicând resurse importante. Cei care citesc știrile false nu vor fi interesați de demontarea acestora. Valul este din ce în ce mai puternic. În România, propagarea este făcută chiar de stații de televiziune cu acoperire națională, deci suntem puși în fața unei situații aberante: presa tradițională obiectivă sau bine-intenționată, să spunem, ar trebui să se ocupe de demontarea știrilor produse de cealaltă parte a presei. Ceea ce e aberant, deoarece nu mai ai timp să te ocupi de lucrurile cu adevărat importante. Important e cine face agenda publică, până la urmă?! Pentru că dacă oamenii care produc minciuni pe bandă rulantă stabilesc agenda publică, atunci avem o mare problemă. Rezolvarea nu cred că stă în sarcina presei, care nici nu are resursele necesare. Publicul este captivul unor canale de televiziune. El este foarte bine tranșat în acest moment, în România, este ghetoizat, așa cum rețelele sociale sunt ghetoizate digital. Aceste tabere nu comunică între ele, ceea ce este periculos.

Ați realizat documentarul „Breaking Fake News: Războiul de după Războiul Rece?”. Ce se poate întâmplă când tehnicile fake news deservesc o ideologie și urmăresc o anumită strategie de implementare? Cât de departe se poate ajunge?

Exemplul este chiar lângă noi, este cazul Ucrainei, unde are loc un război hibrid – informațional, cibernetic și convențional. În momentul în care vorbim, în Donbas, rușii își mobilizează din nou trupe la frontiera cu Ucraina. Nu este un conflict înghețat pentru că în fiecare zi au loc schimburi de focuri și oamenii mor săptămânal acolo, dar este un conflict cu care lumea s-a obișnuit și nu îi mai acordă atenție. Ucraina este exemplul tragic privind consecințele unui astfel de război informațional. S-a tot spus că în ziua de astăzi războiul nu se mai dă pentru teritoriu, ci pentru mințile oamenilor. Anexarea Crimeii a fost însoțită de un astfel de război informațional și de una dintre primele campanii de fake news extrem de violentă. Asta s-a întâmplat și în Transnistria în 1992, când a fost invocat același pretext al salvării transnistrenilor de șovinii români de la Chișinău. Același pretext a fost folosit de Federația Rusă și în conflictul din Georgia din 2008. Țările Baltice au această frică, acolo minoritatea rusă ajunge până la 40%. De aici și mobilizarea NATO pe frontieră. Deci pericolul unui război în toată regula pe care îl precede un război informațional există. Această anticameră a unui război convențional o putem numi război rece deocamdată, sau război politic, după definiția lui Mark Galeotti.

Vedem – cel mai mult in perioada pandemiei – o tendință de nesupunere, de banalizare a informațiilor oficiale. Obișnuit cu informații deformate, publicul va prefera direcții conspiraționiste?

Teoriile conspiraționiste au succes dintotdeauna. Asta ne-a spus și Jung, că odată cu dispariția miturilor acum un secol, oamenii vor încerca să le înlocuiască cu altceva. Și se pare că le-au înlocuit cu teoriile conspirației. Suntem înclinați înspre teoria conspirației, mai ales într-un mediu dominat de suspiciune, cum e la noi. Nu mai credem în autorități, în presa tradițională, care este vândută – „Să vină presa să-i scoatem lesa!”, „presa mincinoasă”, s-a strigat la protestele recente. Unele explicații alternative sunt aberante, cum sunt cele privind rețelele 5G care vor activa microcipurile și ne vor transforma în zombie, altele sunt extrem de vechi, dar au adepți în continuare, cum este cea privind oculta mondială, un guvern mondial care provine din protocoalele înțelepților Sionului. Deși aceste teorii au fost demontate în mai multe rânduri, tipi rezonabili vor susține mereu că există acolo un sâmbure de adevăr. Așa suntem probabil obișnuiți. Noi traversăm un moment de panică generală similar celui de la Cernobîl, din 1986. Și atunci și acum încercăm să înțelegem ce se întâmplă, de ce nimeni nu reușește să găsească un remediu. Când vin oameni care oferă explicații conspiraționiste, din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai des, ești înclinat să crezi măcar un pic din ceea ce spun.

Se vorbește pe de-o parte de era post-adevăr, plecând de la peisajul american sub Trump, pe de altă parte se vorbește despre polarizarea Brexit sau despre modelul rusesc. Credeți într-un specific național al fake news? Putem vorbi de centri ai fenomenului sau e o tendință difuză?

Putem vorbi de surse majore, cum este Federația Rusă, care are antecedentele și expertiza din timpul Imperiului Țarist și, mai ales, din timpul Uniunii Sovietice. Între timp, China a devenit o surpriză majoră în ceea ce privește generarea de fake news, dar e o sursă mai grosolană, nu are rafinamentul rușilor. China a apărut de un an de zile pe scena dezinformării, mesajul principal fiind acela că virusul nu este made in China, ci că el a fost realizat într-un laborator militar din Statele Unite și a fost exportat în China fie la jocurile sportive ale veteranilor, fie prin intermediul unor produse congelate. Dar, spun chinezii, primele cazuri au fost depistate în Europa, în Italia și Spania. Asta este narațiunea extrem de violentă a Chinei de un an de zile. Statele Unite au fost și ele puternic marcate în ultimii patru ani de fake news, s-au produs clivaje serioase, s-au văzut efectele cele mai recente în asaltul Capitoliului din 6 ianuarie. Nu putem să îi acuzăm integral pe ruși de ceea ce se întâmplă în Statele Unite, dar există deja bine documentată acțiunea hackerilor ruși, a fabricii de troli de la Sankt Petersburg, a serviciilor de informații atunci când vorbim de implicarea lor în momente importante din Statele Unite. Cum spuneam, cei care manipulează știu când să bage cazmaua în falia socială, ei cunosc foarte bine clientul, e ca o campanie publicitară dacă vreți, de-asta au și succes inițiativele lor. Fiecare mare narațiune poate fi declinată în narațiuni regionale, cum sunt cele comune România-Moldova, sau cele din Balcani sau din fostele state comuniste din Est. În cele din urmă, aceste narațiuni pot produce unele autohtone… acesta este marele rafinament!

Cam care ar fi narațiunile specifice României?

Una dintre temele puternic invocate chiar de PSD din 2016, de când au câștigat în noiembrie alegerile, este cea că România va deveni o colonie europeană. În alte state foste comuniste nu a avut un mare succes această temă. Apoi a apărut tema suveranismului, s-a invocat permanent interesul național. Destul de vag. E ca și cum strigi „Jos, pandemia!” sau „Jos, cutremurele!” Dar lideri importanți PSD-ALDE spuneau că nu vor să devenim o colonie. România nu a avut niciodată colonii și nu a fost niciodată o colonie, dar a fost arondată unor imperii – Austro-Ungar, Otoman. România nu a fost niciodată în relații de vasalitate cu Imperiul Rus, aici este șmecheria. Deci, de colonialism este vinovat întotdeauna Vestul, care ne folosește resursele. Românii cred că lor li se ia tot, li se ia și pământul și este vândut străinilor, în special arabilor. Au apărut nenumărate articole de presă care vor să ne demonstreze că, de când am intrat în Uniunea Europeană, trăim tot mai prost, deși statisticile arată cu totul altceva. Se spune că Ceaușescu ne-a lăsat fără datorie externă, că era mai bine „înainte” și că acum trăim mult mai prost pentru că 3 milioane de români au plecat. Prin urmare, străinii ne-au luat forța de muncă, resursele, femeile, care sunt în tot felul de stabilimente, iar noi avem mândria la pământ. Visul milenar, valabil și înainte de 1989, este acela de a fi suverani la noi acasă. La protestele antivacciniștilor, cei de pe scenă au spus că noi nu suntem urmașii lui Traian. Asta spunea și Ceaușescu, s-au făcut și filme, care au contrafăcut istoria și au susținut că romanii erau niște invadatori. Ele sunt apreciate și astăzi. Această narațiune nu a prins în alte state care au devenit membre UE în 2004 sau 2007. În România s-a grefat pe mesajele care erau folosite înainte de 1989. Miza acestei narațiuni este cultivarea euroscepticismului. Conform Eurobarometrului publicat în ianuarie, suntem în vârful clasamentului la capitolul euroscepticism, ceea ce era de neimaginat, deoarece România era prin definiție poporul euro-optimist după aderare.

 

Marian Voicu lucrează de peste 20 de ani în televiziune şi radio, ca moderator şi producător.
Timp de zece ani a realizat documentare pentru TVR despre comunităţile româneşti –
de la istroromâni şi aromâni până la românii de peste Bug şi cei din Federaţia Rusă.
În 2018 a publicat la Editura Humanitas volumul „Matrioşka mincinoşilor: Fake news, manipulare, populism”.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.