Film. #newTogether. O interpretare artistică a realității

În 1985, Melina Mercouri, ministrul grec al culturii de la acel moment, şi omologul ei francez, Jack Lang, demarau proiectul Capitalelor Europene ale Culturii. Iniţial au fost selecţionate oraşe din vestul şi centrul Europei, câte unul pe an, o excepţie notabilă fiind anul 2000, când 9 oraşe şi-au împărţit titlul. Ulterior, însă, ochii Parlamentului European au început să se întoarcă şi spre răsărit, şi în 2007 Sibiul devenea primul oraş est-european căruia îi era conferită această onoare. În 2021 România urma să găzduiască pentru a doua oară o Capitală Europeană a Culturii, însă Timişoara va trebui să aştepte până în 2023 pentru aceasta, „mulţumită”, încă o dată, darului acestei pandemii de a ne reaminti, în mod repetat, că Robert Burns avea dreptate: „the best laid schemes o’ mice an’ men gang aft agley”. Prelungirea cu doi ani a termenului stabilit încă din 2016 a fost neaşteptată dar nu neapărat nefericită, timişorenii având astfel ocazia de a se bucura de încă doi ani de proiecte culturale deosebite.
Cultură europeană, incertitudine, CoVid, izolare, cooperare, schimbare, adaptare la nou, nostalgie după vechi… toate acestea şi indubitabil multe altele au coagulat în mintea artistei şi activistei pentru drepturile fundamentale ale omului Beate Winkler în proiectul #newTogether lansat de Forumul Cultural Austriac. Purtând subtitlul Viziuni despre un nou Împreună, acesta a demarat în 2020, în timpul izolării, oferind artiştilor austrieci şi români o platformă unde se puteau reuni şi îşi puteau exprima îngrijorările, speranţele, opiniile şi planurile legate de domeniul lor în aceste condiţii atipice. Gândit să aibă loc până în 2023, susţinând pregătirile Timişoarei, scopul declarat al programului este de a intensifica dialogul cultural între România şi Austria, de a strânge şi încuraja propuneri artistice concrete – expoziţii, ateliere, conferinţe, proiecţii, performance-uri – pentru această perioadă (ce se vor prelungi în mod ideal şi în viitor), şi de a crea portretul artistului european în pandemie.
Un efect poate mai puţin scontat a fost acela personal, asupra celor direct implicaţi, care au găsit susţinere unii în alţii în aceste timpuri dificile şi s-au simţit, poate din nou, poate pentru prima dată, împreună. Together. Exact această dimensiune umană a fost vizată de documentarul realizat de regizoarea Carmen Lidia Vidu. Totodată o capsulă a timpului (amintiri din vremea izolării) şi un soi de studiu de caz, filmul prezintă extrase din testimonialele a 57 dintre artiştii români şi austrieci care şi-au trimis mesajele personale în primăvara lui 2020. Tema centrală este modul în care schimbarea paradigmei care devenea evidentă de pe atunci – migrarea spre online – afectează lumea artei în general, şi artiştii în particular.
Cum, pentru un artist, trăirea și emoţia primează în fața coerenţei şi a analizei raţionale a realităţii obiective, idei ca „sper la o schimbare a noastră şi a paradigmei” şi „îmi doresc ca lucrurile să revină la normal” – care te-ai aştepta să genereze tensiuni de tip disonanţă cognitivă – au reușit să coexiste în economia discursului. Rețin dintre testimoniale pe cele două cu care am rezonat cel mai mult. Frieda Paris a ilustrat perfect ideea că orice restricţie, orice îngrădire a unor libertăţi nu este decât o ocazie pentru a descoperi şi a profita de alte noi grade de libertate, şi că adaptarea la nou este ceva ce putem face cu toţii dacă suntem dispuşi să facem efortul. Cealaltă idee vine de la Dan Pleşa, care observa că încercarea de a face predicţii despre efectele pandemiei asupra societăţii este un exerciţiu futil, propunând o paralelă cu anii 1970 când, după ce primii oameni aselenizaseră, aşteptările generale erau ca până la sfârşitul mileniului să vorbim la telefon cu oamenii din avanposturile de pe Marte.

Lasă un răspuns