Idei și societate. Despre universitățile medievale și nu numai

Jacques Verger, „Universitățile în Evul Mediu”, Traducere de Simona Ilieș, Polirom, 2019

În ultima vreme, s-a tot discutat despre rolul universității în lumea modernă. De la Nietzsche încoace1 s-a tot scris că universitatea este în criză, funcția critică, specifică lumii universitare, disipându-se. Universitatea actuală se debarasează de umanioare2, dispar multe departamente considerate ineficiente economic, iar politicile neoliberale decid care aspecte ale cunoașterii sunt valoroase și care nu3. S-a scris că „dacă această tendință continuă, națiunile planetei vor produce generații de mașini utile și mai puțin cetățeni ce pot gândi de la sine, critica tradiția și înțelege semnificația suferințelor și realizărilor unei alte persoane”4, o asemenea perspectivă non-critică transformând universitatea într-o industrie a serviciilor în zona academică neoliberală5. Iată de ce, în acest cadru al discuțiilor, un volum precum cel al lui Jacques Verger, excelent istoric, cu o carieră dedicată istoriei intelectuale a universităților medievale, poate aduce anumite clarificări vizavi de ce a fost universitatea în epoca ei de început.
După cum se precizează în prefața la ediția în limba română, dacă Antichitatea ne-a lăsat moștenire Academia și dialogurile filosofice, Evul Mediu european este perioada istorică în care se naște sistemul educației superioare, ceea ce numim și azi universitate. Quasi-totalitatea demersurilor din teologie, din filosofie, drept sau științe, se realiza pe atunci în universități (p. 9). Dar cum se poate scrie istoria universităților?
Gordon Leff a operat o separație; pe de o parte, rolul ideologic, i.e. producerea de idei, pe de altă parte, rolul profesional, cel derivat din nevoia de pregătire a oamenilor pentru diferite sfere de activitate. Volumul lui Verger se ocupă de această din urmă latură a universității. Printre primele universități au fost cele de la Paris și de la Bologna, caracterul internațional fiind una din trăsăturile originale ale universității (p. 35). Atunci, în primele secole al mileniului al II-lea, universitățile îndeplineau o dublă funcție: (i) studium (așezământ de învățământ superior) și (ii) universitas (organizare corporativă care organiza studium-ul și îi garanta autonomia) – p. 59. Dar universitatea nu însemna doar studiu. La pachet veneau și anumite privilegii, unele pe care nu le aveau ceilalți locuitori ai orașelor – scutirea de serviciul militar, anumite avantaje economice, beneficii ecleziastice etc. (pp. 64-65).
În ceea ce privește recrutarea, pe lângă studenții bogați, membri ai castei nobiliare6, exista și o pătură largă de studenți parte a ceea ce astăzi numim clasa de mijloc – mica nobilime, burghezia, țăranii cu stare etc. Vocația intelectuală ce-i mobiliza pe studenți să se înscrie la universitate era dublată de speranța promovării sociale (p. 82). Din perspectivă funcțională, universitatea s-a aflat la întretăierea a două drumuri. Papalitatea susținea ideea conform căreia universitățile trebui să rămână instituții ecleziastice (p. 93), acestea urmând să ofere personal calificat pentru tot felul de funcții – dascăli în școli capitulare, predicatori, episcopi (p. 95). Secundo, începând cu secolul al XIII-lea s-au transformat treptat în birocrații extrem de sofisticate (p. 156). Prin urmare, o pletoră de funcții administrative locale, de la șeneșali (ofițeri ai palatelor regale), baillis (în Franța absolutistă – reprezentanți ai regalității în teritoriu, parțiali asimilabili unui conte, prefect etc.), sheriffs, perceptori, procurori, judecători de pace, a stimulat cererea de juriști calificați și așa au apărut universitățile întemeiate de monarhi (p. 157). Simplu spus, studenții au fost puși în slujba statului (p. 165). Sau cum bine sintetizează Simonne Guenée („Bibliographie de l’histoire des universités françaises des origines à la Révolution”), citată de Verger, studenții s-au constituit într-o castă, un „nou grup social, care servește binele public și se servește de el” (în Verger, op. cit., p. 174).
În fine, politica i-a făcut și ea cu ochiul universității, deseori posesorii de diplome universitare participând la guvernările municipale sau chiar ocupau poziții mai înalte (pp. 174-176). Iată de ce, și asta o spune foarte clar Verger, „nu trebuie să aștepți din partea universitarilor medievali, chiar și când sunt cei mai sensibili în fața problemelor politice, o atitudine propriu-zis revoluționară; ei nu contestă legitimitatea ordinii stabilite, ei cred, dimpotrivă, că vocația lor este de a ajuta guvernările să ducă această ordine la cel mai înalt grad de perfecțiune.” (p. 176)
Simplu și clar. Iată de ce universitatea, cu studenții ei, a depins în permanență de o dublă putere: (i) Biserica și (ii) monarhia absolutistă cu nevoile sale (mereu crescânde) în zona administrativă. În aceste cadre, nivelul supunerii față de aceste instituții protectoare a fost unul mare. Într-un paragraf concluziv, Verger scrie că intelectualul universitar, preocupat inițial de practicarea dezinteresată a cunoașterii, s-a transformat încetul cu încetul, iar pentru cei „ajunși în rândul claselor conducătoare, în serviciul puterilor religioase și politice, idealul sigerian al magnanimității s-a degradat în orgoliu de castă și îndoielnice pretenții «tehnocrate» de a guverna Biserica și Statul.” (p. 89)
Mutând lentila pe perioada actuală, putem spune că
(i) Universitățile de azi sunt finanțate public sau sunt instituții private ce funcționează în logica profitului.
(ii) Statele și corporațiile se uită către universități cu ochiul administratorului ce-și dorește personal eficient în diferitele sfere ale activității timpului lumii de azi.
(iii) Curricula se transformă în concordanță cu aceste dezvoltări economico-birocratice.
(iv) Logica eficienței și a profitului specifice neoliberalismului contemporan diminuează până la disoluție programele universitare considerate ineficiente în primul rând din punct de vedere economic.
(v) Universitarii sunt simpli slujbași în această lume segmentată în logica lui homo economicus, elemente pasive în acest mare angrenaj instituțional sau chiar se raliază, se pun în slujba puternicilor zilei.
În logica volumului lui Verger despre universitățile medievale, până aici nimic nou sub soare. Ce este a mai fost, iar universitatea a stat mai mereu sub lupa puterii politice, iar în secolele trecute, și a Bisericii.

Note:
1 John Gray (2016). Anti-Education by Friedrich Nietzsche review – why mainstream culture, not the universities, is doing our best thinking. The Guardian, January 8. Disponibil online la https://www.theguardian.com/books/2016/jan/08/anti-education-on-the-future-of-our-educational-institutions-friedrich-nietzsche-review.
2 Jeffrey R. Di Leo (2019). What is Critique without Pessimism? Postcritique, Neoliberalism, and the Future of the Humanities. The Comparatist, 43, pp. 6-25.
3 Vezi Kuntala Lahiri-Dutt (2019). “Academic War” over Geography? Death of Human Geography at the Australian National University. Antipode, 51 (3), pp. 858-877.
4 Martha Nussbaum (2010). Not for Profit: Why Democracy Needs the Humanities. Princeton and Oxford: Princeton University Press, p. 2.
5 Jeffrey R. Di Leo, op. cit., p. 22
6 „Înconjurați de servitori, instalați în locuințe confortabile, având adesea acces la posturi universitare (rectorat) pentru că averea lor putea susține cheltuiala, nobilii ocupau un loc important în universități.” (pp. 81-82).

Lasă un răspuns