Vizuina de Aur

În plină pandemie, editura Polirom a publicat primul roman al filosofului Cătălin Partenie. Citind acest roman am trăit senzația că sunt în fața unor paradoxuri. Mai întâi, romanul este o traducere, de fapt o versiune în limba română a unui roman scris de Cătălin Partenie în engleză. Paradoxal, nu? Apoi, romanul ne vorbește despre mirajul și blestemul de a sta izolat de lumea exterioară care nu te înțelege, sau pe care tu nu o înțelegi, și tocmai în timpul pandemiei este „condamnat” să iasă de la tipar. Nu în ultimul rând, romanul ne vorbește despre tarele unei lumi trecute, cu umor și cu amărăciune uneori, o lume ce oferă personajului principal secretele descoperirii de sine, ale emoțiilor autentice și în final, de ce nu?, ale unui tip personal de fericire.
Povestea are ceea ce aș numi puterea simplității, dată de frumusețea picturală a unei lumi apuse, zugrăvită în culori vii, nu în cenușiul cu care ne-au obișnuit literatura și filmele care descriu perioada de dinainte de 1989. Ne întâlnim în paginile cărții cu o lume care ni se destăinuie și ne vorbește despre descoperirea sensului existenței. Suntem încet, încet transformați în prietenii unui tânăr obișnuit, care se hrănește cu muzică, așa cum fac tinerii dintotdeauna, și care se simte extraordinar, paradoxal din nou, într-un univers închis cum era cel din ultimii ani de comunism, dar în care el, la rândul său, se închide. În acest paradox al deschiderii prin închidere, al libertății căpătate prin izolarea de lume, un puștan de liceu și un tânăr student exmatriculat devin cei mai buni prieteni, care se simt prizonieri fără voie în România comunistă, dar care voit se închid într-o altă cochilie, cea în care se pot simți cu adevărat liberi, rupți cu totul de lumea exterioară. Vizuina lor este de Aur, iar metafora metalului prețios, cu o puternică încărcătură emoțională, plină de parfumul nostalgiei, nu atât una a vremurilor tinereții, cât a amintirii marilor prietenii. Ceea ce îi unește pe cei doi este liantul universal al unei comunicări ce nu a avut niciodată frontiere. Dincolo de orice granițe, de orice constrângeri, dincolo de zidurile care te fac prizonier, sau pur și simplu străin față de alții, se află un limbaj universal: cel al muzicii. Pentru personajele din roman, muzica este pământul roditor al prieteniei, care trece dincolo de timp și de amintiri.
Vizuina de Aur este un roman despre aventura unui tânăr, despre aventura muzicii, despre căutarea libertății și a destinului. Este o scriitură care prinde și te prinde aidoma unui serial de televiziune, cu episoade construite din scurtele povestiri ale existenței personajelor, de care nu te poți desprinde, deși afară zorii zilei îți amintesc că nu ai dormit deloc. Ai nevoie să vezi ce urmează, ai nevoie să speri, ai nevoie să capeți răspunsuri la întrebările pe care ți le pui despre fiecare personaj în parte. Și nu în ultimul rând ai nevoie de o perspectivă la întrebările pe care romanul te face să ți le pui despre tine.
Romanul are un final neașteptat, așa cum îi stă bine unui roman. Merită cu prisosință să îl citiți, să vă delectați cu atmosfera vibrantă, cu scenele pline de emoție, deseori de un rafinat umor, cu tâlcurile multe ce se ascund în spatele cuvintelor simple.
Îl cunosc pe Cătălin Partenie de aproape 40 de ani și știu că a lucrat la acest roman mai mulți ani. Am avut șansa să îl citesc doar după ce a apărut. Pentru că așa este Cătălin: vrea să ofere doar o lucrare finală, șlefuită până la limita perfecțiunii. L-am întrebat de multe ori de ce a scris în limba engleză și nu în română. Ar fi putut ulterior tot el să îl traducă în engleză, dacă voia, sau în oricare din multele limbi în care este fluent. Nu a putut să îmi explice niciodată și nici acum nu poate oferi un răspuns deplin. Sau poate n-am înțeles eu. Citind romanul am descoperit un tâlc în acest paradox, așa cum l-am numit la început. Probabil adevăratul personaj principal din carte este de fapt muzica, una din formele ancestrale ale libertății. Să scrii un roman cu un astfel de personaj principal este în sine o provocare. Cumva știind sau intuind, Cătălin a ales calea cea mai bună de a reliefa splendoarea muzicii prin constrângerea impusă cuvintelor. Atenția față de alegerea cuvintelor, dar mai ales ținerea lor în frâu, are menirea să ofere muzicii spațiu de expresivitate. Utilizarea limbii engleze, pe care o simte dincolo de a o vorbi, nu este un exercițiu de bravură, ci propria sa vizuină în care nevoia uluitoare de atenție la propriile cuvinte vine din grija ca acestea să nu eclipseze acordurile muzicii care se naște în mintea fiecărui cititor.
Romanul o să vă placă indiferent de cât de mult iubiți muzica sau ce gen de muzică preferați, iar pentru cei dintre dumneavoastră care au fost sau sunt aproape de muzică el va fi o relevație, un exercițiu în care veți intra în transa muzicii, pe fondul scenografic al picturilor nostalgice ale unei lumi pe care ați trăit-o, sau pe care vi-o imaginați.
Cătălin Partenie s-a dedicat în special filosofiei lui Platon, este foarte cunoscut celor cu preocupări intelectuale în această direcție, a editat volume de filosofie atât la Cambridge, cât și la Oxford. Desigur, a publicat filosofie și în țară. Acesta este primul său roman, iar pentru cei care îl cunosc va exista cu siguranță întrebarea: care este legătura, dacă există vreuna, dintre lumea romanului său și lumea filosofiei? Dacă citiți romanul veți afla și singuri, pot însă vă spun că pentru el, ca și pentru prietenul său, Platon, granița dintre filosofie, mit, dialog și cunoaștere prin poveste nu există. Muzica este parte a unei astfel de ecuații, nu degeaba în vechea filosofie aceste discipline nu erau atât de radical rupte una de alta. Muzica, filosofia și ficțiunea nu sunt radical diferite, ci sunt doar fațete ale cunoașterii lumii și a sinelui deopotrivă.
Nu vă așteptați însă să întâlniți în roman o forțare a reflexivității în dauna poveștii. Nu e vorba nicidecum de ceea ce poți întâlni deseori la intelectualii care fac exerciții de filosofare prin propriile personaje și care uită că esența este povestea, nu tâlcul ei filosofic. Sensul profund trebuie să fie prezent pentru a vorbi de o operă majoră, dar el trebuie să fie al poveștii, nu al povestitorului, el trebuie să fie descoperit de cititor ca și cum ar descoperi un continent nou, nicidecum ca și când ar asista la o lecție pe băncile școlii.
Romanul lui Cătălin Partenie are tâlc din plin, dar povestea tronează dincolo de orice, o poveste simplă, plină de emoție, tandră aș spune, având la bază o temă universală pentru vremea lui Platon, pentru cea de azi și cea de mâine: prietenia care formează caractere și oameni.
Cunoașterea de sine și descoperirea lumii, legarea marilor prietenii și revelația iubirii s-au făcut și se vor face întotdeauna într-o Vizuină de Aur, într-un loc în care te izolezi pentru a putea să te deschizi către lume. Un loc în care doar zidurile te fac să poți depăși obstacolele vieții. În fond, este nevoie de experiența izolării eului pentru a deveni conștient de sine și de ceilalți, pentru a deveni parte a relațiilor deschise cu lumea. Gustul adevărat al libertății cred că nu poate exista fără experiența privării, a izolării, fără să fi avut cel puțin odată în viață sentimentul că această libertate ți-a lipsit. Vizuina este un loc în care animalul din noi, cu pulsiunile, cu dorințele, cu instinctele lui, simte nevoia să se ascundă sau este obligat să o facă. Dar este și locul unde se naște un alt univers, este locul care îți dă puterea de a te descoperi și de unde poți ieși mai puternic pentru a cunoaște lumea așa cum este ea.


Cătălin Partenie predă filosofie la Facultatea de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. A studiat filosofia la universităţile din Bucureşti, Oxford, Heidelberg şi Glasgow. În anii 1980 a cântat la chitară în formațiile Sonophon, Krypton și Graffiti. A editat mai multe volume, printre care: „Plato: Selected Myths” (Oxford’s World Classics, 2004), „Plato’s Myths” (Cambridge University Press, 2009) şi „In Fiction We Trust” (Polirom, 2016). Povestirea sa „Gudrun” (scrisă în engleză) a obţinut Honorable Mention la ediţia din 2019 a Concursului Literar Frank McCourt şi a fost publicată în The Southampton Review (New York). „The Golden Burrow” este primul său roman (scris în engleză); „Vizuina de Aur” (Polirom, 2020) este versiunea acestuia în română. Peter Kerek a regizat la Unteatru o adaptare scenică a romanului scrisă de autor.
Citind acest roman veți descoperi, sper, propria dumneavoastră Vizuină de Aur.

Lasă un răspuns