| Un material de Felicia Hodoroabă Simion |
Una dintre descoperirile recente importante în materie de arhive fotografice în spațiul românesc este arhiva de imagini a lui Costică Acsinte (n. 1897 Perieți, Ialomița – d. 1984, Slobozia), care, pe parcursul vieții, a activat mai întâi ca fotograf oficial al Armatei Române în Primul Război Mondial, iar apoi și-a deschis un studio în Slobozia, intitulat Foto Splendid (1). Costică Acsinte a lăsat în urmă mărturii ale României de început și mijloc de secol XX, oferind o perspectivă amplă asupra marilor evenimente din viața omului (nașterea, căsătoria, moartea), dar și a unor detalii și trăsături ale vieții de zi cu zi. Lucrările sale au fost descoperite și ulterior restaurate, digitizate și publicate în mediul online începând cu anul 2013 de către juristul și fotograful amator Mario-Cezar Popescu.
În perioada Primului Război Mondial, Costică Acsinte fotografiază subiecte cu „ecou”, precum Regele Ferdinand, Regina Maria, sau Prințul Carol. Din anul 1930 și până la moartea sa realizează o vastă colecție de imagini ce înfățișează numeroase categorii sociale; de la țărani la tinere mirese, mame cu nou-născuți, intelectuali, muncitori, soldați ș.a.m.d. Arhiva lui Costică Acsinte este parcă sustrasă din „The Family of Man”, expoziția de fotografie curatoriată de către Edward Steichen, în cadrul căreia fratele lui vitreg, Carl Sandburg, scria:
„There is only one man in the world and his name is All Men.
There is only one woman in the world and her name is All Women.
There is only one child in the world and the child’s name is All Children.”
Costică Acsinte depășește fotografia comercială, de studio, reușind să capteze o realitate pe cale de dispariție, ori deja pierdută, surprinzând privitorul prin stranietatea unor momente imortalizate – fie că este vorba despre un copil cu o armă de vânătoare în brațe, tăierea porcului de către trei bărbați [Fig. 1] (2), un cal care apare pe jumătate în imagine datorită timpului lung de expunere [Fig. 2], sau pur și simplu un bursuc decedat.
Este de observat abundența folosirii unuia sau mai multor covoare, de cele mai multe ori tradiționale, care apar în diverse ipostaze, ca fundal în fotografiile de nuntă sau de familie, ori portrete individuale. Chiar și atunci când funcția sa „decade” și covorul devine doar un suport pentru cei fotografiați, el rămâne acolo, și astfel se poate deduce importanța sa (în unele compoziții sunt așezate chiar câte trei, patru sau cinci covoare mai mici pentru a acoperi atât fundalul din spatele personajelor, cât și podeaua [Fig. 3], iar un alt clișeu se constituie doar dintr-un „portret” al covorului [Fig 4]. De altfel, preșul simboliza pentru țăran relația sa cu spațiul public într-o perioadă când omul nu se temea să „împartă praful de pe picioare cu vecinii” (3). Așadar, covorul rămâne un soi de „carpetă magică” care îndrumă privitorul să citească imaginea, pe care simultan o localizează în spațiu și timp, dar apoi o scoate din timp.
În ceea ce privește arhiva, ea poate fi de mai multe tipuri: comercială, a guvernului, a unor societăți istorice, de amator, de familie, de artist ș.a.m.d. Colecția de fotografii semnate Costică Acsinte face parte din arhiva Muzeului Județean Ialomița, fiind preluată spre digitizare de către Cezar Popescu, care a avut rolul cel mai important în scoaterea acesteia la iveală, din depozitele muzeului într-un photostream Flickr de peste 7000 de imagini. Inițiatorul proiectului a oferit astfel lumii, în mod obiectiv, o arhivă spre a fi vizionată și analizată din mai multe puncte de vedere (antropologic, sociologic, etnologic, estetic etc.) și, eventual, reinterpretată – pe blog-ul colecțiacosticăacsinte.eu există secțiunea Tales, în care privitorul este invitat să scrie pornind de la o fotografie din arhivă.
În articolul „Archival Value” (4), Nina Lager Vestberg pune accentul pe importanța materialității în cazul arhivei. Ea dă exemplul expoziției „Pictures for the Press” (septembrie 2005 – ianuarie 2006), cu imagini de presă din colecția muzeului J. Paul Getty din Los Angeles, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, și până la mijlocul anilor ’70. Ce a atras atenția aici a fost o fotografie anterior aparținând arhivei New York Times, al cărei verso a fost ales spre a fi expus, în locul imaginii frontale ce revela un test de explozie atomică din 1946. Motivul acestei alegeri îl constituiau timbrele și inscripțiile lăsate de arhiviștii prin mâinile cărora ajunsese fotografia de-a lungul timpului. În acest caz, semnificația în sine a imaginii a ocupat un loc secundar, primând ceea ce dă cu adevărat fotografiei un caracter istoric – realitatea fizică, propriu-zisă a semnelor trecerii timpului. Tocmai aceste semne reprezintă un vestigiu al autenticității, readucând în discuție rolul arhivistului, al depozitelor, al tot ceea ce ține de materialitate.
În cazul lui Costică Acsinte, autorul fotografiilor își lasă amprenta materială asupra lor prin semnarea („FOTO-AXINTE”), datarea sau denumirea lor („AMITIRE 1935” (sic!) [Fig. 5]. Desigur că trecerea timpului a degradat clișeul, l-a erodat, zgâriat, pătat, scobit, l-a supus unei continue deconstrucții și reconstrucții, îmbătrânind parcă și chipurile celor fotografiați, și funcționând totodată ca un memento mori. Frumusețea acestor imagini constă tocmai în „erorile” provocate de limitele tehnice; nevoia de materialitate devine astfel și mai puternică, întrucât ea antrenează mai multe simțuri (vizual, tactil, olfactiv), oferind privitorului noi percepții asupra fotografiei-obiect.
Note:
1 http://colectiacosticaacsinte.eu/
2 Fotografiile din acest articol au fost preluate de pe website-ul: www.flickr.com/photos/costicaacsinte
3 Irina Nicolau, „Talmeș balmeș de etnologie și multe altele”, ed. Ars Docendi, 2001
4 Nina Lager Vestberg, „Archival Value: On Photography, Materiality and Indexicality”, ed. Taylor and Francis, 2008