Unii termeni istorici și sensurile lor greșite

Folosirea greșită a unor termeni se face, de regulă, din ignoranță. Dar și ignoranța este de mai multe feluri. De exemplu, avem (aveam) în România un partid politic numit „Partidul Umanist”. Sună foarte frumos, dar termenul de „umanist” nu are nicio legătură cu realitatea politică. Adjectivul „umanist” provine din substantivul „umanism”, ca dovadă că în toate dicționarele este definit drept un element, o persoană etc. care aparține umanismului, care se bazează pe umanism sau promovează umanismul, care este de domeniul culturii clasice, care se consacră studiului operelor clasice greco-latine. Dacă este substantiv masculin (un umanist, doi umaniști), atunci se referă la un adept sau partizan al umanismului, la un artist, gânditor care aparține umanismului Renașterii, la un cărturar din epoca Renașterii, care studia operele Antichității. Câteodată, rar, ca substantiv masculin sau feminin (umanistă), avea în atenție un student/ o studentă sau un elev/o elevă de liceu care urma învățământul umanistic, pe vremea când acesta se împărțea în real și uman. Prin urmare, umanistul este legat indisolubil de umanism, care nu este altceva decât o mișcare intelectuală europeană sau un curent cultural din epoca Renașterii care promova studiul literaturii clasice din Grecia și din Roma, entuziasmul față de om și natură (compatibilă însă cu credința religioasă). Umanismul este, altfel spus, ideologia Renașterii, afirmată, în esență, în secolele al XIV-lea – al XVI-lea, iar Renașterea urmărea imitarea (reînvierea prin imitare) Antichității greco-latine și plasarea omului drept măsură a tuturor lucrurilor. În consecință, o persoană de astăzi nu poate să fie „umanistă”, ci, eventual, omenoasă sau umană. La fel, un partid politic contemporan nu poate să fie „umanist” decât dacă așază la baza doctrinei sale principiile umanismului din secolele menționate, când acesta era ideologia Renașterii. La fel, nu se poate spune că un om este impresionist, în sens de impresionabil, ușor de impresionat sau sensibil, pentru că impresionismul este un curent cultural, manifestat mai ales în arta plastică (pictură), în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Anumite confuzii se creează destul de ușor și când se folosesc noțiunile de „clasic”, „clasicism”, „clasicist”. Confuzia dintre cuvintele „clasic”, „clasicism” și „clasicitate” s-a remarcat timpuriu, în cadrul primelor menționări ale acestora în diverse dicționare franceze sau engleze. O perioadă, cuvintele au fost scoase din uz pentru a se evita folosirea greșită a lor. Dar cuvintele nu pot fi exilate sau eradicate de pe pământ ca oamenii. Pe când clasicitatea este definiția a tot ceea ce întruchipează clasicul, adică Antichitatea, clasicismul are mai multe conotații legate de domeniul de interes. Cuvântul „clasic”, spre deosebire de derivatele sale, este atestat încă din Antichitate, desemnându-i pe cetățenii romani din prima clasă, din totalul de cinci clase distincte. Adjectivul „clasic” se referă astăzi, în primul rând, la ceva ce aparține Antichității greco-latine, dar are și sensul de model, de text literar alcătuit după canoanele tradiționale, de om de cultură și de știință de mare valoare, a cărui operă rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii. În plus, adjectivul „clasic” poate să trimită la un element care aparține clasicismului. La rândul său, clasicismul are și el mai multe înțelesuri. Cel mai răspândit dintre ele trimite la un ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine, aflată în cel mai înalt stadiu al său de dezvoltare, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. Astfel, Eschil, Sofocle, Euripide, Horațiu, Vergiliu, Ovidiu și mulți alții aparțin clasicismului greco-latin. În al doilea rând, clasicismul este un curent în arta și literatura europeană, apărut în secolul al XVII-lea în Franța și caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, urmărirea unui ideal, ordine, echilibru și claritate. În acest sens, Boileau, Corneille, Racine, Molière, La Fontaine ilustrează acest clasicism. În fine, clasicism poate să fie numită și o perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică pentru etapa respectivă. De exemplu, perioada clasică a literaturii române este considerată cea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea, când s-au afirmat clasicii noștri, adică Eminescu, Alecsandri, Creangă, Slavici, Caragiale. Clasicist (ca substantiv) este, însă, de regulă, o persoană care se ocupă de limbile și de cultura clasică, greco-latină. Eminescu, atunci când scrie „Nu mă-ncântați nici cu clasici,/ Nici cu stil curat și antic”, se gândește la scriitorii greco-romani și la felul lor de a se exprima literar. Neoclasicismul este un curent artistic (arhitectonic) care a excelat în perioada anilor 1780-1820. În acest noian de forme și de sensuri asemănătoare, este bine să ne mișcăm cu prudență și să ne informăm riguros. Altminteri, riscăm să facem din profesorul de latină de azi un „clasic”, iar din Shakespeare un „clasicist”.
Este nevoie de atenție și în folosirea cuvântului „reformă”, mai ales atunci când suntem pe tărâm confesional. Reforma religioasă sau Reforma protestantă a fost acea mișcare din secolul Al XVI-lea, menită inițial să reformeze Biserica occidentală (numită ulterior Biserica Romano-Catolică). Treptat, Reforma religioasă a condus la formarea unor noi confesiuni în cadrul creștinismului, dintre care cele mai importante sunt luteranismul, calvinismul, anglicanismul, unitarismul (antitrinitarismul). Pe teritoriul de azi al României, s-au afirmat, cu precădere în Transilvania, luteranismul (în rândul sașilor), calvinismul (în rândul maghiarilor și, mai puțin, al secuilor) și unitarismul (în rândul păturilor mai sărace maghiare și secuiești). Totuși, cu timpul, luteranismul a devenit un fel de „religie națională săsească” („religia de Sibiu”), iar calvinismul „religie națională maghiară” („religia de Cluj”). Maghiarii îi zic, însă, calvinismului „credința reformată”, iar Biserica calvină maghiară se cheamă „reformată” (Református Egyház), ceea ce creează confuzii pentru români. În limba română, cuvântul „reformat” este sinonim cu „protestant”, prin urmare, pentru români, reformați sau protestanți sunt și luteranii, și unitarienii, și anglicanii, și calvinii. De aceea, când se traduce termenul de „református” din maghiară în română, este corect să se uzeze nu de cuvântul „reformat”, ci de cuvântul „calvin”.
O confuzie curentă se face și între termenii „religie” și „confesiune”. Nu este corect să se spună „Sunt de religie ortodoxă”, ci „Sunt de religie creștină și de confesiune ortodoxă”. Religiile sunt câteva credințe majore, precum budismul, mozaismul (iudaismul), creștinismul, mahomedanismul (islamul) etc. În cadrul fiecăreia există anumite varietăți, curente, culte, pe care, în cazul creștinismului, le numim confesiuni. Astfel, confesiunile creștine sunt ortodoxia, catolicismul, luteranismul etc. Între timp, mai ales în secolele al XIX-lea și al XX-lea, s-au născut și cultele (confesiunile) creștine neoprotestante, numeroase și complicate (cultul baptist, cel penticostal, cel adventist etc.). Despre Transilvania de la începutul Epocii Moderne se spune că era, în rândul elitei sale politice, țara în care domnea regimul celor „trei națiuni și patru religii”. De fiecare dată, expresia întreagă sau doar cuvintele „națiuni” și „religii” trebuie să fie puse între ghilimele, pentru că nu este vorba atunci de religii propriu-zise (ci de confesiuni creștine) și nici de națiuni moderne (ci de grupuri privilegiate pe baze etnice și politice). Nici confesiunea nu se confundă cu ritul. De exemplu, Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), deși face parte dintre bisericile catolice, este parte a bisericilor catolice orientale și practică nu ritul roman (latin), ci ritul bizantin. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al ritului, greco-catolicii români sunt bizantini, ca și ortodocșii români.
Mitropolitul român transilvănean (acum sfânt în calendarul român ortodox) Simion Ștefan, din secolul al XVII-lea, făcea o teorie sui generis a circulației cuvintelor: „Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”. Or, dacă noi, autorii și vorbitorii, înțelegem cuvintele greșit, cum să le înțeleagă cititorii, ascultătorii și privitorii bine? De aceea, se cuvine să vorbim și să scriem corect, în deplină cunoștință de cauză, iar dacă nu știm sensurile unor cuvinte este mai bine să nu le folosim. Avem destule variante și posibilități de a ieși din impas, pentru că limba română este una dintre cele mai bogate din câte sunt pe acest pământ.

Ioan-Aurel Pop este istoric,
președinte al Academiei Române.

Lasă un răspuns