Un adept al ecranizărilor: Mircea Mureșan

Dacă la nivel de popularitate în rândul marelui public de la noi, filmele lui Mircea Mureșan au fost deseori înspre vârful ierarhiei, probei timpului îi vor rezista doar o parte dintre acestea, mai cu seamă ecranizările. Respectul pentru opera scrisă, manifestat de cineast, l-a ferit, întrucâtva, de scăderile arătate în lucrul după scenarii originale, de pildă minusul de imaginativ („Întoarcere la dragostea dintâi”, 1981) sau propensiunea spre umorul facil, revelată de trouvaille-ul numit Sebastian Papaiani („Partea ta de vină”, 1962) și atestată de „K.O.” (1968).

Pe aceeași „via gloriosa” pe care a pășit Liviu Ciulei cu „Pădurea spânzuraților” (1965), în speță creația romanescă a lui Liviu Rebreanu, o va face, mutatis mutandis, și Mircea Mureșan, care demarează „Răscoala” în 1964, când filmul lui Ciulei era în faza de turnare. Contrariază, astăzi, cum de a putut fi aprobat un film despre reprimarea brutală a setei de pământ a țăranilor, la numai doi ani după încheierea în forță a colectivizării, dar regimul comunist a rezistat ignorând asemenea eschive, care altminteri ar putea părea firești. Desigur, semnul de întrebare este contrabalansat de vituperarea orânduirii burghezo-moșierești, care funcționează la nivel de tipaj: statuarul țăran Petre Petre (Ilarion Ciobanu), versus latifundiarul emfatic (Nicolae Secăreanu), politicianul traseist (Constantin Codrescu), boieroaica depravată (Adriana Nicolescu, care-și va demonstra talentul peste hotare, în filmele lui André Delvaux). Deși registrul actoricesc nu este unitar, portretistica individuală servește adecvat ideii de turbion al istoriei, pe care o pune în operă imaginea îndrăzneață a lui Nicu Stan, ale cărui nuanțe de cenușiu fac credibile până și evadările în onirism ale eroului rural. Secvențele colective (uneori subliniate agrest de muzica lui Tiberiu Olah) nu aduc plusvaloare filmului, fie din cauza șarjării (episodul de la Parlament), fie de pe urma lipsei fiorului tragic (împușcarea grupului de răsculați). Ca și Liviu Ciulei, aureolat cu Premiul de regie la Cannes în anul precedent, autorul „Răscoalei” se întoarce în 1966 de pe Croazetă cu o distincție: „Prix pour la prémière oeuvre de Mircea Mureșan” (conform facsimilului din volumul autobiografic „Traista cu filme”, 2014), pe care juriul, din care a făcut parte și Mihnea Gheorghiu, i-a acordat-o făcând abstracție de precedentul său film (care, pesemne, nu era… o operă adevărată).
Tot Liviu Rebreanu stă la baza celei mai puternice ecranizări realizate de Mircea Mureșan, „Ion – Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980). Mistificarea socializantă se oprește, de astă dată, doar la titlu („Glasul” rebrenian este înlocuit cu „Blestemul”, căci animalitatea poftei de pământ și de iubire trebuiau înfierate, sub aparența unui titlu mai comercial); nici nu mai era cazul, căci obiectivele ideologice (atent urmate de regizor, din funcția pe care o avea pe linie de partid) se schimbaseră, iar accentele naționaliste din romanul „Ion” le satisfăceau de la sine. Mureșan renunță la îndrăznelile compoziționale, mergând pe linia sigură a cărții, de-a lungul căreia presară o galerie de actori aleasă îndeobște cu inspirație, în primul rând la nivelul axului Ion-Ana (Șerban Ionescu-Ioana Crăciunescu), chiar dacă nici de această dată nu are cea mai bună mână la alegerea antagonistei (Sorina Stănculescu, în rolul Floricăi). Meritul reușitei filmului aparține și autorului adaptării, Titus Popovici, care va scrie scenariul filmului „Horea”, ambițioasă frescă istorică realizată de Mureșan în 1984.
Alături de aceste filme de referință și chiar mai presus decât ele, Mircea Mureșan a fost popular pentru serialul de televiziune „Toate pânzele sus” (1976-1978), după romanul omonim al lui Radu Tudoran publicat în 1954, pe linia unui anumit evazionism permis literaturii pentru tineret în epoca dejistă (și, oricum, „cauționat” de poziția conformistă a fratelui scriitorului, Geo Bogza). Cu un generic având o animație și o muzică acaparante, serialul este o colecție de recitaluri ale vedetelor (Ion Besoiu, Ion Dichiseanu, Jean Constantin și nu numai), de care însuși regizorul pare furat, cu prețul unor nedisimulate minusuri narative. O vedetă (în certă devenire) era și Maia Morgenstern, protagonista filmului „Maria și Marea” (1989), ultima ecranizare din cariera lui Mureșan, tot după Radu Tudoran (romanul cu același nume din 1973), ratată însă din motive de distribuție (Mircea Anca, „leading man” cu voce feminină) și de nestăpânire a tensiunii dramaturgice (personajul lui Eusebiu Ștefănescu).
Desigur, fiind vorba de un roman din „literatura școlară”, generații succesive de spectatori au urmărit ecranizarea sadoveniană „Baltagul” (1969), de data aceasta regizorul mergând pe urmele lui Lucian Pintilie, care avea deja depus un proiect similar (reiterat de acesta în Buftea la mijlocul anilor 1980, în perioada „exilului” său). Văzând în Vitoria Lipan o madonă laică și fiind la zi cu ceea ce se întâmpla în cinematograful european, Mircea Mureșan a ales-o pentru rolul principal pe spaniola Margarita Lozano, cunoscută din filmele lui Luis Buñuel. Cu o dublare defectuoasă ca „lip-sync” (desigur că nu Eugenia Bosînceanu era de vină), alegerea acestei actrițe străine a dat apă la moară patriotarzilor (până atunci circumspecți, dată fiind poziția oficială a lui Mureșan), iar regizorul nu s-a lăsat mai prejos, dându-le o replică (auto)demolatoare în „Contemporanul”.
În manualele de limba română s-a aflat, lung timp, și nuvela „O oră din august”, de Marin Preda, adusă de Mircea Mureșan în sala de cinema sub titlul „Porțile albastre ale orașului” (1974). Întrucât filmele de război nu se potriveau unui regizor mai puțin atras de marile desfășurări exterioare, realizarea a fost neconvingătoare, ulterior maltratată de cenzorii TV (după emigrarea lui Dan Nuțu), în contextul inexplicabilei consecvențe în a relua această producție aproape la fiecare sărbătorire a zilei de 23 August.
Din „Asediul” (1971), ecranizare a romanului „Puterea” (1964), de Corneliu Leu, neadecvat din start unui regizor cu inapetență pentru scenele de masă, „corale”, nu se poate reține decât rolul episodic al Mihaelei Mihai, cea care, devenită muză, îi va inspira lui Mircea Mureșan o viabilă ecranizare a romanului „Bariera”, publicat de Teodor Mazilu în 1959, pe vremea când viitorul dramaturg era comunist pur, nu drapat sub satira vitriolantă, făcută în spiritul „ridendo castigat mores”. Având ca laitmotiv nostalgic melodia „Parfumul străzilor” (cântată de amintita interpretă principală), filmul urmărește disoluția familiei lui nea Vițu (muncitorul cu simpatii ilegaliste, interpretat cu justă măsură de Octavian Cotescu, neverosimilul de text și de situație nefiind în culpa lui), fără să pună în contrapondere „prezentul glorios” al epocii din perspectiva căreia naratorul contemporan face retrospecția. Dimpotrivă, relativismul dat de fantasmele eroului pare a introduce, fie chiar și la modul calofil, o idee antitriumfalistă, de damnare a celor sortiți să rămână de partea cealaltă a „barierei”.
Tot Octavian Cotescu este protagonistul filmului „O lebădă iarna” (1983), ecranizare a piesei „A cincea lebădă”, de Paul Everac. Dorind să dea soției sale, Rodica Mureșan, un rol principal mai bine scris decât cel din sus-menționatul film realizat în 1981, regizorul a făcut o alegere interesantă a lucrării teatrale, căreia i-a adăugat o discutabilă voce din off a eroului (subliniind implicit cunoscutele limite ale analizei psihologice practicate de cineast). Umilul merceolog rememorează (uneori în spiritul lui… Mazilu) povestea sa adulterină de amor cu balerina Dufy, prin scene care aduc uneori o emoție autentică. Dacă Octavian Cotescu ar fi fost scos din emploi-ul său, adică dacă n-ar fi părut că regizorul „se ferește de sublim pe cât îi e teamă să nu cadă-n ridicol” (cum plastic spunea un cronicar al vremii) și, mai ales, dacă autorul s-ar fi lăsat mai puțin dominat de temperamentul protagonistei, puteam avea un excepțional „cântec de lebădă” literar al cineastului. Dar cum alegerile actoricești feminine ale lui Mircea Mureșan n-au fost niciodată rutiniere, îl putem privi acum, când nu mai este, cu omenească simpatie.

 

 

Ion – Blestemul pământului, blestemul iubirii

O lebădă iarna

Lasă un răspuns